Arhive pe etichete: Vincent Cassel

Irréversible (2002)

După o idee emisă sec în debut de două personaje neconvingătoare, filmul încearcă să exprime prin violență și o tehnică narativă inversă cum timpul este într-adevăr (dureros de) ireversibil. Rugat de un cititor să-mi dau cu părerea despre Love (2015) ultimul film al regizorului franco-argentinian Gaspar Noé, m-am uitat peste filmografia acestuia, și m-am oprit pe la mijloc.

Mare greșeală, aveam să aflu ulterior: Noé a trebuit să întrerupă pre-producția la Enter the Void, scenariul acestuia fiind scris înainte de Irréversible. Povestea filmului pleacă de la întâlnirea regizorului cu Vincent Cassel într-un club. Întrebat dacă vrea să facă un film erotic cu Monica Bellucci, actorul a zis da, însă când a citit apoi scenariul cu Monica, cei doi au zis „în nici un caz nu facem asta” şi au trecut la Irréversible.

Povestea asta mi s-a părut similară cu finalul filmului, acel ecran alb pâlpâind care, împreună cu derularea literelor întoarse pe dos de la-nceput a fost tot ce-am reținut din el; conținutului i-am dat delete imediat ce s-a terminat. Pentru că la acel ecran pâlpâind am ridicat mâna în fața ochilor, apoi am lăsat-o jos, spunându-mi: la scenele alea oribile m-am putut uita și abia la ecranul ăsta îmi pun mâna la ochi? Pare că Noé și-a atins scopul, în cele din urmă, deși…

… nu poți să nu te gândești cum că-i boală grea, cinefilia asta! Și eu ca eu, dar cum or fi ales Bellucci și Cassel să „treacă” la Irréversible? Cât de rău, adică, trebuie să fie Enter the Void?

Reclame

A Dangerous Method (2011)

Legat de psihanaliză, am aflat anul trecut că există un festival de film, aflat atunci la ediția a IV-a deja, organizat de FAMart sub directoratul Irinei Nistor, sub un nume straniu: Festivalul de psihanaliză și film. Am luat de curiozitate de la Humanitas și o carte scrisă de Andrea Sabbadini, directorul festivalului – Imagini mișcătoare, ca să văd cum comentează psihanaliștii filmele.

Prima surpriză a cărții a fost că se uită cu o privire profesională și-s pur și simplu nemulțumiți de modul cum este reflectat psihanalistul în film. Adică, nimic diferit de un cinefil care merge la film cu așteptări și pleacă de acolo mulțumit sau nu, funcție de cât a primit din ce-a căutat. În fine, dacă despre filme prea multe noutăți n-am aflat, am descoperit chestii noi despre Freud și psihanaliză, pe care trebuie să recunosc că o consider o pseudo-știință, o profesie mai degrabă interesantă, care merită recunoscută în anumite limite. Nu chiar totul este despre sex, așa cum susține Freud, dar asta este altă discuție.

fassbender keyraCea mai bună pledoarie în favoarea disciplinei o constituie filmul de față, pentru că propune o versiune istorică, vis-a-vis de împrejurările (și rațiunile) sub care s-a dezvoltat psihanaliza. Abia la a doua vizionare a filmului am priceput de ce achiesam la metoda periculoasă prezentată aici, cu toată reticența mea față de Freud: pentru că prezintă împrejurările cvasi-reale după care elvețianul Carl Jung a dezvoltat școala de psihologie care îi și poartă numele, jungiană (sau psihologia analitică), lăsându-l pe doctorul austriac să-și vadă de drum.

Deocamdată atât despre filmul lui Cronenberg, pentru că ar fi prea multe de spus despre jocul de excepție al actorilor de pe afiș: Keira Knightley (Sabina Spielrein), Viggo Mortensen (Freud), Vincent Cassel (Otto Gross) și Michael Fassbender (în rolul lui Carl Jung); dacă nu v-am convins, vă las pe seama trailerului: