Arhive pe etichete: Vikings

Serial despre seriale – episodul II

Continui una după alta seria despre seriale, pentru ca fanii să poată face binging. După ce am emis o idee despre cum a ajuns serialul TV de la o zonă de nișă, la un gen tot mai căutat de spectatori, să vedem care ar fi deosebirile dintre acesta și filmul de cinema?

Ei bine, spre deosebire de filme, serialele permit o expunere de tip vechi (permițând astfel, și o analiză) a personajelor și a lumii în care sunt ancorate. Astfel că acest gen filmic își permite să facă abstracție de artificiile celei de-a 7-a arte (ai căror autori trebuie să ofere, periodic, câte o bombonică spectatorului, după cum mărturisea aici Cristi Puiu), mulțumindu-se a se concentra asupra personajelor și apropiindu-se din acest motiv de teatrul de păpuși ori de animații.

Spre deosebire de filme, serialele nu sunt limitate la o perioadă de timp în care trebuie să parcurgă etapele narațiunii, după rețeta lung-metrajului hollywoodian.  Expozițiunea unui film produs pentru marele ecran se condensează destul de abrupt în primele 10-15 de minute, pentru a permite trecerea la desfășurarea acțiunii și a capta interesul spectatorului. Serialul are la dispoziție, în plus, mai multe fragmente de timp peste care își poate întinde vălul. Ce face cu ele? Le umple cu procedee vetuste lăsate la dispoziția sa de autorii celei de-a șaptea arte, care nu mai operează (pentru că spectatorii lor nu mai înghit) cu monologurile (mărturisirile), analizele psihologice și nu se mai axează (doar pe) caracterul personajului.

Asemenea începutului filmului de cinema, are și serialul un punct critic pe care trebuie să-l depășească, numit episodul-pilot: acel prim episod prin care, întâi, producătorul își prezintă marfa rețelei TV, iar apoi rețeaua testează interesul telespectatorilor. De audiența sa depinde longevitatea serialului, astfel că acest prim episod va concentra aproape întreaga energie a creatorilor și protagoniștilor săi – aflați în situația limită de a fi sau a nu fi acceptați.

Dacă vreți să vă faceți o idee despre un serial, urmăriți cu atenție episodul-pilot. El (este obligat să) propună personajele solide, ambianță captivantă și să promită (deja) toate acea țesătură de intrigi. După această desfășurare de forțe, ne vom relaxa împreună cu creatorii serialului. Aceștia, în funcție de interesele rețelei sau ale echipei de producție, vor putea dilua sau concentra acțiunea, scoate/ introduce un personaj și mai ales (după epuizarea ideilor primare), vor angaja forțe proaspete care să le dezvolte munca inițiată. Acestea fiind zise, rămâne doar să tragem linie: care este rețeta unui serial de succes? Citiți aici.

 

Reclame

O serie despre seriale

Deși mi-am propus cu Răzvan să evităm recenziile lungi, ca un exercițiu de rigoare în trecerea de la stilul părelistic de pe blog, la un altul – în curs de definire – pe online, treaba funcționează la fel cu despărțirile: atunci îți vine s-o comiți iar, pentru ultima oară 🙂

Urmează câteva considerații plicticoase despre serialul TV, care a devenit tot mai căutat  – atât de spectatori cât și de realizatori. Încerc să investighez unde rezidă fascinația acestui gen? Apoi, să vedem care ar fi deosebirile dintre acesta și filmul de cinema? Pentru ca în final să putem identifica rețeta unui serial de succes.

Mai deunăzi, un autor era considerat de succes dacă se turna un film după romanul său. Ca atare, romancierii au început să scrie tot mai vizual. Dar filmul nu e decât primul pas în drumul spre succes, scenariul său fiind adaptat de o altă persoană specializată în acest domeniu: vorbim de scenarist. Adevărata recompensă financiară și mai ales, morală, vine pentru autor abia după film, al cărui succes de casă poate (sau nu) să provoace realizarea unui serial, la dezvoltarea căruia el va fi aproape obligatoriu invitat să contribuie. Față de film însă, un serial este mult mai dificil de vândut. Deși pare mai ușor de realizat, deoarece presupune o rețetă, el implică și existența unei rețea de televiziune dispusă să plătească o sumă considerabilă pentru difuzare.

Cum de se toarnă atunci serialele, în ciuda acestor dificultăți? Serialul este, mai nou, un instrument de marketing al posturilor TV, prin care acestea-și fidelizează telespectatorii pe termen lung.  Vedem sau auzim cu surprindere cum diverși cunoscuți ai noștri (bunici, colegi, prieteni) sunt prinși de un serial și ne explicăm cu greu acest fapt. I-a prins, ne explică (sau le scuzăm) lipsa de reacție la ora difuzării. Să nu ne facem iluzii: spectatorii Game of Thrones, Silicon Valley, Banshee sau Vikings ocupă doar o nișă, la fel ca și cei interesați de  House of cards/lies ori Dr. House/Grey’s Anatomy. Majoritatea (aproximativ două milioane, după statisticile Kanal D) sunt interesați de Bahar, viața furată și de Furtună pe Bosfor. Iar simpla menționare a ultimelor două titluri va aduce acestui prim articol despre seriale mai multe vizualizări (din motoarele de căutare) decât celorlalte.

Dar cum de se poate uita lumea ȘI la așa ceva? Așa cum notam ieri aici despre binging, acesta pare a fi o tendință cauzată de îndepărtarea tinerilor de lectură. Însă nu doar tinerii binguiesc (sic!) seriale noi. Există un segment semnificativ, în creștere, al populației de vârsta a III-a, care urmărește seriale turcești. Psihologii pun acest interes pe seama apucăturilor noastre balcanice, dar uită că acum câțiva ani, când această generație era la vârsta a II-a și urmărea seriale latino-americane, era vorba de temperamentul nostru latin. Acuma, chiar așa brusc, ne-om fi balcanizat? Ținând cont de acest aspect (nu doar tinerii, ci și vârstnicii sunt interesați de seriale) se conturează un răspuns la întrebarea din start: fenomenul ține de tabloidizarea televiziunilor.

Focusate pe segmentul mijlociu al populației, interesant pentru reclamele care plătesc, de fapt, costurile de emisie, televiziunile s-au axat pe știri (de cele mai multe ori de proastă calitate) și aleargă după senzațional, încercând să-și păstreze audiența. Filmele bune au migrat spre platforme plătite (gen HBO/Cinemax) așa că le-au rămas doar serialele. Aceasta ar fi o primă explicație pentru nașterea unui gen, serialul de televiziune. În articolul următor, ceva mai pe scurt, despre caracteristicile sale, pornind de la întrebarea ce deosebește un serial TV de filmul artistic?

Vikings ends, Game of Thrones starts

It starts before it’s ends, se zice în amorul contemporan – tot mai alert. Și cu serialele istorice, fanii fac menage a trois: nu se termină bine sezonul IV din Vikings, pe History, că debutează, peste 10 zile, sezonul V din Game of Thrones – pe HBO, marțea.

Joia asta a fost 8. Portage, iar sezonul 2016 se încheie cu ultimele două episoade programate pe 14 și 21 aprilie, 9. Death All ‘Round – atacul Parisului, probabil (de la care s-au împlinit recent, pe 28 martie, 2016-845 ani),  și 10. The Last Ship – în care sper să nu-l văd pe Rollo sărind în ultima barcă.

Asta ca să fie, până la urmă, un sezon reușit, și să-l așteptăm cu interes pe următorul, în 2017. Ca o constatare poate cam grăbită – înainte de final – acest sezon a fost unul al personajelor feminine, începând cu fosta și actuala regină a vikingilor, Lagertha, jucată de Katheryn Winnick și Aslaug – interpretată de australianca Alyssa Sutherland, versus regina Kwenthrith (Amy Bailey) și culminând cu amanta Judith (Jennie Jacques), de partea englezilor.

 

Serialul Vikingii, la sezonul IV

Să profităm de week-end, zic, și să vedem ce aduce nou a IV-a serie de întâmplări istorice din serialul Vikings. Deși remarcasem pauze aiurea sau filmări sacadate la primele scene de luptă din serie, până la urmă tot mixul ăsta de personaje, fiecare cu credința și personalitatea lui, n-are cum să nu te (re)cucerească. Mult mai bun ca reconstituire istorică decât, spre exemplu, Spartacus – pentru care aventura sclavilor răsculați era doar un pretext pentru scene de luptă și sex – se pare că producătorii Vikingilor imaginați de Michael Hirst continuă să brodeze pe motivul istoric (atât cât a fost posibil de recuperat în urma probelor rămase) personaje consistente, reușind ca intrigă, printre luptele dintre ele,  să inducă și tensiunile interne ale fiecăruia. Așa că, în lipsa altora (istorice românești) pe care nu are cine le face, că regizorii noștri încă se mai văd călare pe valuri festivaliere, belim ochii la seriale despre istoria insularilor. Mă rog, ăștia care nu ne-am turcit de tot cu Suleyman și alți magnifici…

VikingsRagnar2Revenind la nordici și cei de pe insule, se mai sperie de câte-un zeu, după care uită de el și se urăsc mai departe, luptându-se ori pentru supraviețuire, ori pentru supremație (părea cam aceeași treabă, atunci), folosindu-și toate instinctele – inclusiv sexualitatea – așa că mai fac și copii între timp. Care copii, o apucă pe drumul lor, ducând povestea mai departe. Interesant cum faima lui Ragnar îl menține în viață în vreme ce el se luptă cu boala. În timp ce printre nordici se duce vestea atacurilor sale asupra Londrei și Parisului, fiii săi sunt vânați de regi minori care vor să-și facă un renume din asta, ori doar să se răzbune pe cel care i-a învins, reușind doar să facă și din acei cățelandri, bărbați adevărați. Și până la urmă aflăm cum au ajuns englezii așa cum au ajung, luptându-se între ei și cu invadatorii, și că nu doar noi am fost la răscrucea imperiilor și a civilizațiilor, iar lupte și alianțe s-au făcut mereu, de când e lumea.

La fel de buni, în continuare, cuplul de prieteni și dușmani (Travis Fimmel în rolul lui Ragnar și Gustaf Skarsgård în cel al lui Floki), la fel de plicticos Clive Standed în rol de (sic!) Rollo – bașca, i-au mai găsit și-o nevastă pe măsură – doar Nathan O’Toole crește în rolul lui Bjorn Lothbrok, iar Alyssa Sutherland continuă să joace șerpoaica ideală ca prințesa Aslaug. Promițător new-entry, Peter Franzén în rolul King Harald, excelent interpelat de Ragnar la final de episod.

Vikings v4.0

Reluarea Vikingilor odată cu seria a 4-a mi s-a părut slabă calitativ, cel puțin la primul episod. Scenele de luptă (la câteva momente prezentate cu încetinitorul) cu oarecari deficiențe artistice sugerau că urmează o serie low-budget. Probabil o lipsă de atenție, fiindcă trebuiau rezolvate intrigile lăsate deschise de seria anterioară: Parisul (ne)supravegheat de Rollo, duplicitatea lui Floki față de Ragnar. Noroc cu episodul doi care m-a liniștit: abia de aici se reia, propriu-zis, serialul.

Firul principal al poveștii deschise de Ragnar Lodbrok se împarte, după fronturile deschise de el: Wessex, Paris, plus problemele lui de sănătate, ca și cele interne – cu ultimul său prieten, cu primul fiu și cu ultima soție. Așa că vom avea parte în continuare de un serial care merită urmărit, atât pentru actori, cât și pentru imaginile superbe de peisaje sălbatice și scene de luptă. Ca să rămân însă la prima impresie vis-a-vis de scenele de luptă, nici atacul asupra turnului din Mercia nu mi s-a părut lipsit de (ceva mai) mici imperfecțiuni de filmare, semn că aparține aceleiași echipe: ai senzația că este doar un exercițiu, sau un antrenament.

Se pare că această concentrare excesivă a atenției pe respectarea detaliilor istorice (echipament de luptă, locații) în defavoarea jocului actorilor sau a regiei scenelor de luptă nu face decât să strice impresia (tele)spectatorului chitit să vadă mai degrabă un film artistic, decât o reconstituire.