Arhive pe etichete: Un etaj mai jos

Între „Aurora” și „Un etaj mai jos”

Încerc să compar Aurora și Un etaj mai jos – două filme asemănătoare (voi explica din ce punct de vedere), făcute pentru public diferit (cam în aceeași perioadă de timp) de către cineaști diferiți (deși asimilați aceluiași Nou val).

Dacă ar fi să te iei după cele citite (în presă) despre Aurora înainte sau după vizionare ai senzația că asiști la un film despre psihologia unui asasin, cu toate că filmul este despre altceva – Puiu afirmă că e despre un om prins într-un proiect. Ambele titluri amintite au la bază aceeași Dogmă, aceleași elemente constitutive – de o mare rigoare estetică și formală. Însă, în vreme ce Aurora nu-și propune să surprindă (deși atinge, tangențial câteva alveole) vreo realitate socială,  Un etaj mai jos o face asumat, livrând chiar un gen de mesaj în locul convențiilor de gen: nu este un film polițist, ci unul anti-polițist, care surprinde una din caracteristicile omului contemporan, care evită să se implice în problemele altora.

Ambele filme susțin că se rezumă la a prezenta, fără judeca ori a livra concluzii, Aurora – asasinul prins în propriul proiect, Un etaj mai jos – martorul tăcut, (echi)distant, până este provocat de (prezumtivul) asasin. Realismul microscopic al lui Puiu atinge însă (așa cum remarca Andrei Gorzo pe blogul său, în cronica Sieranevadei) la un moment dat, în ultima dintre cele trei ore ale filmului, alveola unei altei realități, citez: ”protagonistul sună la ușa unei femei care nu mai apăruse până atunci în film – o vecină de-a mamei sale, în apartamentul căreia petrece câteva minute… Puiu nu-i permitea spectatorului ca, în cele câteva minute petrecute în apartament, să-și facă o idee prea clară despre ce hram poartă fiecare; (dar) lasă spectatorul cu o impresie de realism dens – impresia că acel apartament de bloc, cu tot cu locuitorii săi, fusese imaginat până în cele mai mici detalii – combinată cu o impresie de mister.

Tocmai datorită densității lor, detaliile nu i se livreau spectatorului la o întrezărire de numai câteva minute. Un personaj abia dacă se lăsa întrezărit înainte de a se închide în baie; un altul se închidea împreună cu primul, ca să șușotească inaudibil împreună”. Este, conchide Gorzo, o operă de realism polemic, pornit să denunțe implicit ca facilă tehnica realistă pe care alți regizori români o preluaseră parțial de la Puiu (din Moartea domnului Lăzărescu). Ori, aici se desparte realismul lui Puiu (unul re-construit la nivel microscopic, până devine credibil spectatorului) de realismul lui Muntean (în care ultimul nu crede decât la nivel formal, în măsura în care este capabil de a livra sau nu un mesaj – care, conchide el, nici nu este necesar).

one-floor-below.jpg

De ce altceva să fie necesară (corecta) precizare a genului în cronica de întâmpinare sau în teaser-ul filmului? Una e să stai să aștepți tot filmul un deznodământ – și să ieși de la film cu buza umflată – și alta să știi de la-nceput că nu e nici vorbă de așa ceva. Dincolo de actorii sau autorii preferați, ne alegem (mă refer la cinefili pasionați) filmele după gen. Preferăm un anumit gen de film (care ok, este genul predilect al unui autor, care lucrează cu anumiți actori – care se potrivesc acolo) la care mergem cu un întreg set de așteptări, în concordanță cu standardele genului.

Dacă Andrei Gorzo face o probă a simțului său critic, identificând similitudinea ușilor interioare din Aurora cu cele din Sieranevada, în momentul în care afirmă că Puiu e luat în brațe cu Sieranevada cu mult mai multă căldură decât au stârnit filmele lui precedente și că lumea începe să „catch up with him”, din cauză că el bate, magisterial, pasul pe loc… este subiectiv.

Pentru că o face după o paranteză cum că, firește, Piu își merită succesul, deoarece a contribuit – major, în multe cazuri – la deschiderea multor ochi de cineaști români din generația lui sau mai tineri; că e cea mai importantă figură din istoria filmului românesc. Dar că – pe baza acestui film – nu mai e un înnoitor. Și că Puiu s-a instalat momentan în poziția de clasic în viață, pentru a susține că înnoitorul este Radu Jude – știind că până la premiera lungmetrajului Inimi cicatrizat în cinematografele românești, nici nu-l poate contrazice cineva.

Dacă exprimarea „clasic în viață” se referă la modul impecabil în care și-a construit filmul, a dat chei de citire în interviuri (făcând inutile dezvăluirile criticilor) și s-a ocupat de lansare, sunt de acord. A fost nevoit să facă toate acestea pentru că nici nu prea avea cine altcineva să le facă. Că mai e sau nu înnoitor, asta cred că rămâne de văzut după vizionarea ambelor producții (La conac și Inimi cicatrizate), așa că disputa se amână pentru mai târziu.

Reclame

The new Kid in Town – with Dogs

Ați ghicit, este regizorul singurului lungmetraj românesc din Competiția de la TIFF, Bogdan Mirică. Dacă acum cinci ani lua premiul Zilelor filmului românesc cu scurtmetrajul Bora Bora, azi vine de la Cannes direct în competiția principală, și are mari șanse s-o câștige.

Asta pentru că filmul său ne conduce cu mână foarte sigură într-un gen mai puțin explorat de Noul val al cinematografiei noastre – un val dezis, de fapt, de filmul de gen. Lui Bogdan Mirică îi plac animalele: după ce un corb (sau o cioară) provoca un mic dezastru în Bora Bora (dar numai la-nceput și la sfârșit), aici un câine latră tot filmul. M-am întrebat la finalul său de ce i-o fi zis Câini, la plural, dar mi-am amintit că-l cheamă Poliția. Pe câine – așa că se explică.

La fel ca și-n scurt-metrajul său de autor, și aici acțiunea se desfășoară tot la țară, de data asta fiind vorba de un sat din Dobrogea, la granița cu Ucraina. Polițiștii sunt și ei prezenți, oferind câteva scene antologice. Distribuția este de excepție, replicile vin calm (unul mocnit), sunetul are un rol important (ca și liniștea) iar povestea curge firesc: deși ai toate indiciile că se va termina prost, nu plictisește și te ține atent, ca apoi să te facă de-a dreptul curios.

Deși filmul este despre violență, dozajul acesteia este atent livrat: întâi o apariție și o dispariție, apoi o vânătoare, o luptă între băieți în timpul căreia apar amenințări voalate, pentru ca la final totul să răbufnească, făcându-te aproape să răsufli ușurat de așteptare. Un rezultat neașteptat pe care-l smulge de la public acest *thriller (anti-)polițist cu accente western!

*Dacă etichetam Un etaj mai jos drept film anti-polițist, după vizionarea Câinilor trebuie să-i retrag eticheta, redenumindu-l (anti-)thriller. Dogs e thriller-ul. Și nu știu care este mai anti-polițist!

Un etaj mai jos – pe limba spectatorului

Atenție, spoiler! Răspund întrebărilor unui cititor al blogului, care a văzut (printre altele) și cronica noastră de aici, comentând:

„Am văzut filmul și am citit vreo 3 cronici – punându-le pe toate la un loc îmi vine în minte povestea cu Împăratul care nu avea haine… aș dori sa-mi explice cineva superbitatea și subtilitatea acestui film… dacă e prea mult atunci măcar despre subiectul și problemele rezolvate sau măcar aduse în prim plan de acest film… scuze dacă acest comentariu pare agresiv, dar măcar să înțeleg ce văd alții… :)”

Îmi place să cred că acest gen de reacție (puțin ironică, deloc agresivă – chiar bine intenționată) vine ca urmare a poll-ului deschis de noi aici, cu suportul unei părți din blogosfera cinefilă. Îi răspund pe scurt, punctual (așa întrebări, așa răspunsuri):

1. SubiectulUn etaj mai jos este o felie din viața unui personaj din clasa de mijloc. Îl vedem pe Corban cum se mișcă în mediul său: da, stă la un bloc, însă unul dintr-un cartier bun al capitalei, are un mic business – AF, că-l ajută și nevasta – cum plimbă un câine, un LOGAN roșu… un subiect interesant doar pentru spectatorul tranziției, nu și pentru beneficiarii acesteia.

2. Problemele aduse în prim-plan: întâmplarea cu vecinul din film ridică (sau ar trebui să ridice, cel puțin asta își propune s-o facă) în subsidiar întrebarea: cum de am ajuns noi, acea clasă de mijloc din care toți dorim să facem parte, atât de individualiști? Și de ce reacționăm așa, când în jur (sau la un etaj mai jos din blocul nostru) se întâmplă ceva: adică, nereacționând? Adunând în noi și zicând: asta nu e problema mea, nu știu, nu am toate datele, nu mă bag…. De unde atâta corectitudine… politică, în vreme ce toată lumea spune că suntem o țară de…

3. Rezolvarea este punctul forte al filmului, care se joacă puțin cu așteptările spectatorului, fără a-și bate joc de ele. Ea se insinuează, nu se oferă pe tavă: pune-ți și tu întrebările tale, man! Sau vezi de aplică întrebarea asta în felul tău, la vecinii tăi și găsește-ți propriul răspuns. Caută-l în (cei din) jur, după ce ieși de la cinema! Nu mai aștepta să ți se dea și la film – vrei mister? Dar… nu-i prea prea simplist, pentru secolul XXI, ori cumva retro – să mergi la un banal policier? Că viața îl bate uneori, chiar prin… banalitate. Chit că mulți dintre noi credem că trăim într-un film, și hiperbolizăm.
Asistăm la un pariu puțin riscant pentru regizor, chiar dacă filmul pare inovator. Nu degeaba a fost catalogat drept… un thriller de bloc. Sau film anti-polițist. Pentru că e din alt gen 🙂 Spectatorul prea tânăr pentru a sesiza tranziția societății (luând-o de-a gata), nu poate să guste toate aceste detaliile strecurate (din comentariul său observăm că i se par chiar plictisitoare) și nu intră în film, a cărui miză este una subtilă, aproape hitchcockiană. Dar nu atât de subtilă încât să lipsească cu desăvârșire!

Azi, premiile GOPO

APFR – Asociaţia de promovare a filmului românesc – organizează azi în Sala Mare a Teatrului Național I.L. Caragiale, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, a Ministerului Culturii și Babel Communications, a X-a ediţie a Galei Premiilor GOPO. Pe lângă trofeele serii (Cel mai bun filmCel mai bun regizor), în ediția 2016 se va acorda Premiul pentru Întreaga Carieră, actorului clujean Florin Piersic.

În topul nominalizărilor de la această ediție conduce Aferim! (cu 12 nominalizări) urmat în clasament de București Non-Stop și De ce eu? cu 9 nominalizări fiecare, și de Acasă la tata cu 8 nominalizări. Lumea e a mea și Un etaj mai jos, au primit fiecare câte 7, semn că avem prea multe categorii. Nominalizările la categoriile premiilor Gopo au fost stabilite de un juriu de preselecţie alcătuit din Stere Gulea (regizor), Florin Piersic Jr. (actor), Daniel Mitulescu (producător), Melania Oproiu (monteur), Sorin Botoşeneanu (operator/ profesor universitar – UNATC), Miruna Berescu (directorul Festivalului de Film Independent Anonimul) şi criticii de film Cristina Corciovescu, Ştefan Dobroiu, Doinel Tronaru, Laurenţiu Brătan şi Ionuţ Mareş.

În final, Aferim! va mai bifa, pe ne-merit, câteva premii, înainte să ajungă la coșul de gunoi al (hipsterizării) istoriei. Mă bucură prezența în top a București Non-Stop-ului de Dan Chișu, nu fiindcă ar fi cine știe ce film, ci pentru nota decentă la care ajunge producătorul independent și pentru intercalarea scenelor antologice cu Besoiu. La fel, Acasă la tata (pentru un debut în lung-metraj), Un etaj mai jos și De ce eu? filme românești acceptabile, așa cum am vrea să mai vedem. Propun să lăsăm capul listei, unde jocurile sunt deja făcute, probabil, și să ne uităm pe sub pomul lăudat, la secțiunile minore:

Cel mai bun film – debut lungmetraj

  • Carmen, în regia lui Doru Nițulescu
  • Acasă la tata, în regia lui Andrei Cohn
  • Lumea e a mea, în regia lui Nicolae Constantin Tănase

Cel mai bun scurtmetraj – ficțiune

  • DISPOZITIV 0068, produs de: Iuliana Tarnovețchi (Alien Film)
    Regia: Radu Bărbulescu
  • ÎN CARE EROINA SE ASCUNDE ȘI APOI ARE PARTE DE O ÎNTÂLNIRE NEAȘTEPTATĂ, produs de: Cătalin Drăghici (Wise Factor Entertainment), Regia: Tudor Cristian Jurgiu
  • NU EXISTĂ-N LUMEA ASTA, produs de: Andreea Vălean (Amoidee)
    Regia: Andreea Vălean
  • BLACK FRIDAY, produs de: UNATC „I.L.Caragiale” Bucureşti
    Regia: Roxana Stroe
  • RAMONA, produs de: Andrei Crețulescu, Radu Stancu, Claudiu Mitcu (Kinnoseur Prod, deFilm, Wearebasca), Regia: Andrei Crețulescu

TÂNĂRĂ SPERANŢĂ

  • Rafael Florea, pentru rolul RAFAEL din filmul BOX
  • ROXANA STROE,  pentru regia filmului BLACK FRIDAY
  • Ana-Maria Guran, pentru LARISA din filmul LUMEA E A MEA
  • MIHAI GAVRIL DRAGOLEA, RADU CONSTANTIN MOCANU, pentru regia filmului ROBOȚELUL DE AUR
  • Tudor Platon, pentru imaginea filmului TOATE FLUVIILE CURG ÎN MARE

CEL MAI BUN FILM EUROPEAN (din cele distribuite la noi în 2015)

  • EX MACHINA / EX MACHINA (Marea Britanie), regia: Alex Garland, distribuitor: Ro Image 2000
  • LE TOUT NOUVEAU TESTAMENT / TESTAMENTUL NOU NOUȚ (Luxemburg – Franta – Belgia), Regia: Jaco Van Dormael, Distribuitor: Independența Film
  • LEVIATHAN / LEVIATAN (Rusia), Regia: Andrey Zvyagintsev, Distribuitor: Voodoo Films
  • THE TRIBE / TRIBUL (Ucraina – Olanda), Regia: Miroslav Slaboshpitsky, Distribuitor: Transilvania Film
  • WINTER SLEEP / SOMN DE IARNĂ (Turcia – Franța – Germania), Regia: Nuri Bilge Ceylan, Distribuitor: Asociația Culturală Macondo

Actorii care vor urca pe scena Teatrului Național I.L. Caragiale pentru a înmâna statuetele Gopo sunt Ada Condeescu, Levente Molnar, Bogdan Dumitrache, Alina Grigore, Bogdan Albulescu, Emilia Dobrin și Oana Pellea.

 

Cu Ilegitim, filmul de nou (festi)val al cinemaului românesc se întoarce

Toate familiile fericite sunt la fel; dar fiecare familie nefericită, este nefericită în felul ei. (Tolstoi, Anna Karenina). Dintre toate, familia Anghelescu reușește să ducă nefericirea celor românești înapoi, de la drama chiuvetei din bucătărie la cea a chiuvetei din baie. Prezentat ca o victorie a cinematografiei noastre la Berlin, filmul lui Adrian Sitaru este de fapt unul ultra-low-budget care își propune să scoată puțin dintr-o temă complicată. Cronicile de întâmpinare franțuzești (Le Figaro) îl remarcă tocmai din acest motiv – cum că nu ar pica în greșeala unui film tezist, care să-și judece personajele. Tema, deși provocatoare, este tratată însă superficial și, în loc să fie explorată, are parte doar de complicații gratuite.

Personajele, de asemenea, sunt insuficient conturate. Cu excepția actorului-fetiș al lui Sitaru (Titieni, care se joacă din ce în ce mai bine pe sine însuși), a actriței principale (Alina Grigore) și a fratelui mai mare (interpretat de Bogdan Albulescu), ceilalți distonează în așa manieră încât se vede de la o poștă că sunt începători. Poate Robi Urs (interpretul lui Romeo) să fi fost excepția ce confirmă regula: dacă rolul său complicat în cuplul gemenilor nu presupunea o afinitate specială cu personajul Sashei, de care nu reușește, în acest context, să se achite.

Încă de anul trecut, după Ursul de Argint câștigat de Aferim!, o hipsterizare big-budget a istoriei, se prefigura eșuarea filmului românesc de nou val pe la Berlin. Iar Ilegitim nu face decât să confirme: indiferent de regizor, majoritatea filmelor noaste sunt o construcție sinuoasă, aproape chinuită, a scenei de final. Stau mărturie Marți, după Crăciun (a cărei explozie dinspre final este totuși prima în top), Aferim!, Comoara, Un etaj mai jos și ultimul, chiar Ilegitim – care putea începe foarte bine cu scena camerei de așteptare de la ginecologie (singura reușită). Peste tot, aceeași construcție narativă liniară – aici, e drept, încercând o idee de ciclicitate, care salvează întrucâtva finalul.

Ținând cont de bugetul redus și (lipsa de) experiența actorilor, rezultatul este, totuși, unul acceptabil. Ar fi exagerat însă a-l considera un film artistic ori unul „de artă”. Singurul său merit este că marchează limitele unei formule, chiar dacă ea pare (încă) una câștigătoare.