Arhive pe etichete: TIFF Lounge

Cristi Puiu de vorbă cu publicul clujean

Un spectator remarcă „tușe îngroșate” la finalul filmului (Sieranevada) pe care îl consideră o parabolă despre mămăliga românească. Cristi Puiu îi răspunde cu mult umor: Îngroșate?

Și, mai târziu: Nu puteam să fiu cadorisit mai bine 🙂

.

Reclame

Cristi Puiu – TIFF lounge, pe finalul discuției

Cristi Puiu discută cu publicul clujean despre Sieranevada, despre parastasul tatălui său, cum s-a certat cu tanti Evelina, care – aflăm cu această ocazie – avea un corespondent în realitatea bucureșteană.

Între timp, de pe fotoliul din fața mea dispare un operator, care se mută lângă cei doi făcând poze în public. Profitând de locul liber, pe locul său se insinuează o babă (nu pot să spun altfel, Tatiana Yekel e tânără și neliniștită, pe lângă ea), la apariția căreia Mihnea Măruță se încruntă puțin. De ce oare? mă întreb eu.

Aflu imediat, baba-mi ia aperiTIFF-ul de pe marginea fotoliului și-l răsfoiește plictisită fără să asculte despre ce se discută, după care se reîncarnează în tanti Evelina la Cluj și-i pune lui Puiu întrebări despre scenarii, spiritualitate și karma. Totuși, regizorul discută calm cu ea, explicându-i cum e cu filmul.

Cer scuze pentru imagine și calitatea slabă a sunetului, înregistrarea a fost făcută cu telefonul.

 

Cristi Puiu la TIFF Lounge

Cristi Puiu a venit să discute cu publicul la TIFF Lounge pe 3 iunie, a doua zi după proiecția Sieranevada la în premieră națională la Cluj. Moderator, Mihnea Măruță:

MihneaM: Bine ai venit, Cristi Puiu, la TIFF!

CPuiu: Bine v-am găsit!

MM: (către participanți) Pentru că sunteți atât de mulți, am să vorbesc cât mai puțin, ca să vă las să puneți mai multe întrebări…

MM: (se întoarce spre Cristi Puiu) În loc de felicitări pentru film, ți-aș spune ceva ce-am auzit aseară la ieșire; o domnișoară spunea: nu-i așa că simțim toți nevoia să ne îmbrățișăm unii pe alții după filmul ăsta? E mai frumos decât orice felicitare…

CP: (râde)

MM:  Și prima întrebare ar fi asta… dacă ieri ți-ar fi spus cineva, sau ai fi citit în ziare Cristi Puiu ovaționat la TIFF pentru Sieranevada, ce ziceai?

CP: Ăăă… că e normal!

(râsete)

CP: Nu, serios, adică… de fiecare dată când am venit la Cluj a fost foarte… a fost extraordinar! Adică nu mi s-a-ntâmplat nimic, chiar și cu Aurora, când se uita lumea urât la mine cu alea trei ore, chiar și-atunci am fost ovaționat. Dacă mi-ar fi spus cineva că voi fi ovaționat la Cannes, aș fi spus: „Nu cred!”. Acolo, după ce s-a terminat filmul, reacția aia…

MM:  Ați fost ovaționați la Canees?

CP:  Da, eu am crezut că au fost puși la venire… Adică era mult, era prea mult… sala Lumiere de la Cannes e o sală foarte mare, e un… eu zic așa, că e un stadion de cinema, nu e o sală de cinema – sunt 3000 de locuri, iar sala a fost plină…

(wow)

CP: Sau cel puțin așa ne-au spus, că s-au vândut toate biletele, că a fost plin… eu am simțit-o așa, ca fiind plină. A început filmul, am stat să văd: sunet, imagine, dacă totul e în regulă, și am plecat să dau un interviu și m-am întors cu 10 minute înainte să se încheie… N-am stat la Cannes să văd cum se întâmplă lucrurile, aicea am stat, că mi-a zis Iulia că s-ar putea să fie… că ea a identificat niște probleme de sunet în secvența cu preotul…am zis: Păi ce fac, stau până la secvența aia cu preotul? Că nu-mi place să stau cu publicul atunci când e vorba de un film pe care l-am făcut, mă simt foarte rău. Adică publicul nu reacționează așa cum te aștepți tu, sunt niște surprize: și bune, și rele…

MM:  Ce surprize ai avut aseară, cât ai stat?

CP:  Numai bune! Mi s-a părut foarte… ce să zic? I-am zis și lui Papi – am vorbit azi cu Alexandru Papadopol, că el a întârziat aseară, adică a venit mai târziu și n-a mai putut să ajungă la proiecție – a venit cu treaba lui aicea la TIFF, și i-am zis: Măi, a fost o sală extraordinar de caldă, și Papi a zis: Păi nu știi cum zic ăștia, bătrânii din teatru? C-a avut și sala talent! Adică am avut un public talentat…

(râsete)

– continuă aici –

Nae Caranfil despre Cristian Mungiu și NCR

În continuarea interviului de la TIFF Lounge cu Mihnea Măruță, câteva comentarii ale lui Nae Caranfil despre Cristian Mungiu și Noul Cinema Românesc

Confundând ieri Mandragora Movies – producătorul Closer to the Moon – cu Mandragora Film (casa de filme a lui Cristi Puiu) puneam întrebarea New Romanian Musical – made by New Romanian Cinema? Făceam aceasta sub impresia dialogului încă netranscris despre Cristian Mungiu și NCR, în continuarea celor de aici, de acolo și de dincolo:

MM: Ați pronunțat aseară la deschidere numele lui Mungiu, mulțumindu-i pentru colaborare…

NC: Da, Cristian Mungiu a văzut primul scenariul, a fost de la bun început entuziasmat și m-a întrebat dacă vreau să colaborez cu el, i-am spus că bineînţeles. A durat ceva, pentru că e greu să finanţezi astăzi un film care să nu fie de la bun început calibrat pe sistemul festivalier, pe filmul de autor, apăsat de autor, radical stilistic, pentru care există coproducători străini orientaţi spre un public de nişă.

MM: Va avea „6,9…” o viață de festival?

NC: Asta depinde dacă vom fi invitați. Ideea e că pentru un film popular, pentru un spectacol ceva mai accesibil, ca acest „6,9 pe scara Richter”, e mai greu să găseşti finanţare, pentru că te situezi într-un fel de no man`s land: nu eşti nici în zona mainstream,  pentru că nu vorbim de un block-buster cu vedete, apriori vandabil în diverse teritorii, nici nu e vorba de film de autor în sensul acceptat astăzi de către festivaluri, şi anume un film dificil, care solicită atenţia, în loc s-o capteze.

Este o mare diferenţă între un discurs care solicită atenţia şi un discurs care captează atenţia. Sunt adeptul unui cinema care captează atenţia. Din acest punct de vedere, a durat un pic până când Cristian a reuşit să adune banii necesari. Oricum, a fost mai puţin decât ce ne propusesem să obţinem.

Întrebare din public: Care este bugetul minim pentru a face astăzi film în România?

NC: Asta depinde foarte mult de specificul filmului, nu există un buget standard. Pentru Restul e tăcere (2007) bugetul a fost de 2 milioane de euro. Noi speram să obţinem pentru acest film 900.000 de euro, până la urmă filmul s-a făcut cu vreo 650.000 – 700.000 de euro, abia la sfârșit fondul Eurimages ne-a ajutat să trecem la producția propriu-zisă

MM: Ce comedii credeți că vor rămâne, în timp, din cinematografia noastră dinainte și după anii 90?

NC: Dinainte, desigur în afară de clasicele O noapte furtunoasă și Directorul nostru de Jean Georgescu, rămân două filme din anii `80, pe care ar fi probabil ca dumneavoastră să nu le consideraţi comedii, dar eu le consider comedii: Probă de microfon și Croaziera (n.n. în regia lui Mircea Daneliuc). Post-90, scoţându-mă pe mine total din peisaj, căci n-am cum să fiu şi jucător, şi arbitru: Moartea domnului Lăzărescu.

MM: Ați fost etichetat fie precursor al Noului Val, fie o altă variantă a acestuia…

NC: Ideea de precursor nu mi se potrivește, eu am ales o cale şi stau liniştit pe… craca mea. Oricum, Noul Val are o stilistică total diferită faţă de ceea ce încerc să fac eu. E vorba de dramaturgie în cazul meu, şi non sau de-dramaturgie în cazul Noului Cinema Românesc.

Am o părere bună despre tot ce se întâmplă acum. Sunt filme cu certă valoare, după cum sunt şi unele eşuate şi mimetice. Sunt mai multe filme valoroase decât s-ar fi putut spera, în cadrul aceleiaşi estetici, aceleiaşi raportări la cinema – anume aceea a unui realism dus până la capăt, a unui realism radical, aş spune eu.

Realism radical în sensul în care totul trebuie să se întâmple ca în viaţă, iar progresiile sunt atât de subtile şi infime, încât zona de manipulare și anticipaţia spectatorului să fie minime. Spectatorul trebuie să aibă răbdare şi să mai ales să aibă încredere în cineast. Încredere că la sfârşitul filmului va fi înţeles ce s-a întâmplat şi ce s-a vrut a i se transmite.

Eu nu funcţionez aşa. Eu cred că filmul presupune un gen de manipulare. Accept fără rezerve că poziţia mea este o poziţie printre altele, nu este singura poziţie posibilă. Cred că manipularea prin cinema, manipularea prin pictură, manipularea prin poezie, manipularea prin muzică – sunt legitime. Manipularea prin politică ar fi puţin mai imorală. Dar arta poate să manipuleze la liber.

Instrumentele manipulării, dacă sunt mai vulgare sau mai subtile, dacă sunt artistice sau mai comerciale, aceasta e o altă discuţie. Nu pot să spun că un block-buster american manipulează publicul prin mijloacele cele mai elegante – manipulează grosolan! Dar există moduri de manipulare care sunt genial gândite: Shakespeare manipula. Spuneam acum mai mulţi ani că există două moduri în care poţi face dragoste cu publicul – seducţia sau violul, amândouă fiind legitime. Violul publicului nu are nicio latură penală.

Ceea ce vedem în cinematografia mondială de astăzi este o aplecare, o tendinţă de a folosi violul de multe ori. Trebuie să fie edgy, pentru a avea şanse, mai ales în festivaluri. E bine, e trendy să consume spectatorul la marginea suportabilităţii. Eu sunt adeptul seducţiei.

 

Sursele de inspirație ale filmului „6,9 pe scara Richter”

Un prieten mi-a povestit odată istoria reîntâlnirii cu tătal său, care-și părăsise familia când el abia împlinise 5 ani. Peste ani, fiul devenind adult, tatăl are o așa-zisă… tentativă de „reîntregire” a familiei, ascunzând de fapt o agendă secretă. Acesta a fost impulsul inițial, cel pe baza căruia am lucrat și la care am adăugat câteva „ingrediente” neobișnuite pentru o comedie: sindromul maniaco-depresiv, obsesia iminenței unui cutremur devastator, criza vârstei a doua. Plus niște elemente de musical ce intervin spre finalul filmului.

În momentul de față a face un film din anii 70-80 presupune elemente de recuzită pe care nu le mai avem. Există colecționari de antichități, așa că putem avea șansa de a beneficia de obiecte de colecție care pot fi închiriate, dar a găsi un TV color din anii 80 în stare de funcționare este aproape imposibil.

MM: Care este relația dvs cu cutremurul?

Sunt terorizat, sau la etajul IV într-un bloc cu IX etaje și vă dați seama…

MM: Într-un bloc cu bulină?

Nu, dar spaima asta e și cumva rațională, adică îmi dau seama că nu ai ce face chiar dacă stai într-un bloc fără bulină, cutremurul te poate surprinde în vizită la niște prieteni, așa că… Nu mă sperie atât prăbușirea blocului, ci e mai mult o frică animalică, un soi de teroare a ce va fi atunci când se pornește cutremurul. Dar îmi dau seama că nu funcționează la toată lumea așa: după ce am terminat filmările am primit o vizită pe platou, era o clasă de copiii (chiar clasa fiului lui Cristian Mungiu) care s-au distrat, s-au amuzat teribil când s-au dat de-a cutremurul.

MM: Cercul dvs de apropiați trăiește aceeași spaimă?

De exemplu Sever Voinescu (redactor-șef la Dilema Veche) e și mai speriat decât mine, însă aceasta e o panică întreținută și de media…

…continuarea interviului, aici