Arhive pe etichete: TIFF 2016

CNC trimite „Sieranevada” la Oscar

Printr-un comunicat Agerpres, juriul CNC (format din criticii de film Dana Duma, Magda Mihăilescu, Eugenia Vodă, Mihai Fulger, Andra Petrescu, Irina Trocan, Lucian Maier – doctorandul UBB fiind „botezat” Maior – și Florentina Ciuvercă) a decis să propună Sieranevada regizorului Cristi Puiu la Oscarul pentru cel mai bun film străin 2016.

Filmul, cu premiera mondială la Festivalul de la Cannes – unde a intrat în competiție – și cea națională la TIFF 2016 (am comentat despre el pe aici), va rula în cinematografele din România peste trei săptămâni, începând cu 9 septembrie. Până atunci, puteți citi cronica scrisă de Cătălin Olaru la CannesSau să urmăriți mai jos, ca să vedeți că nu doar criticii de film au viață grea în România, o parte din interviul cu Cristi Puiu de la TIFF Lounge:

Reclame

Helmut Berger, actor

Am pus filmul documentar Helmut Berger, Actor pe lista must see la TIFF.15 pentru că regizorul american John Waters îl numise în revista Artforum maybe the Best Motion Picture of the year 2015, nu pentru că numele actorului austriac mi-ar fi spus mare lucru.

Abia în liniștea sălii de cinema, l-am recunoscut în fundalul unor scene din filme pe cel care a fost (prin anii 60-70) unul dintre cei mai frumoși bărbați din lume, actorul fetiș al marelui cineast Luchino Visconti – care i-a fost mentor și amant.

romy-helmut

Am aflat cu stupoare abia din documentar amănuntele relației lor, despre care actorul decăzut vorbea cu lejeritate, inclusiv cum a încercat să se sinucidă după moartea iubitului său Luchino. A scris o carte de memorii cu un capitol numit „văduva lui Visconti” – rol pe care el îl lua în serios. Sub numele Helmut Steinberger, s-a născut într-o familie din sudul Austriei, iar tatăl sau a fost luat prizonier de armata rusă. Timp de trei ani nu și-a cunoscut tatăl, care odată întors din prizonierat era atât de dur și violent cu familia, încât mama sa a preferat sa-l crească singură.

Mi-am amintit apoi că-l mai văzusem într-un film de la Cannes 2015, în chip de Yves Saint Laurent bătrân, din filmul lui Bertrand Bonello. Cu toate imaginile șocante ale bătrâneții acestui înger (de)căzut, recomand filmul celor cu nervii tari. Documentarul arată detalii sordide (inclusiv mărturiile menajerei) din viața celui care se plânge de tot: de casele apărute în jurul micului său apartament său din Salzburg (oraș pe care l-ar fi urât dintotdeauna), de traiul meschin pe care l-ar duce cu doar 200 de euro pe lună, nedreptățit de urmașii lui Visconti care l-au exclus de la orice moștenire. 

Amenință că va scrie o carte cu acest subiect și încep să înțeleg motivul pentru care a acceptat să facă acest film (dar aflu ceva mai târziu că mă înșel). bergerviscontiTot ceea ce povestește despre marele cineast se reduce, din păcate, la sex. E drept, filmul era inclus în secțiunea Cinema, mon amour, iar curiozitatea mea a fost pedepsită, cu toate că n-aș fi ținut să aflu aceste amănunte din istoria cinematografului.

Cred că nici autorul documentarului, Andreas Horvath (un cineast format la școala unui alt austriac, iconoclastul Ulrich Seidl, ceea ce explică aplecarea sa către disoluție), supus nervozității amoroase și sincerității fără limite ale fostului mare actor. În tot acest realism al mizeriei umane surprins de peliculă simți, dincolo de adevărul tulburător, insuportabila lejeritate a meseriei de actor și fragilitatea ei, atunci când nu are cine s-o apere, să-i protejeze măreția (oricum trecătoare) și să-i spună când ar fi cazul să se oprească.

Helmut Berger a continuat să joace în filme și seriale TV și în Europa și în America, ruinat de droguri, băutură și viața dezordonată. Și de faptul că n-a mai fost nimeni care să-i spună că nu e vreun zeu, decât în mitologia fabricată a Hollywoodului.

Dialogurile din Sieranevada

M-a interesat totdeauna diferența aceasta, între cum „vede” un spectator rezultatul unui demers artistic (iar când vine vorba despre un film, impresia aceasta este mai ușor de împărtășit, pentru că pare să facă parte dintr-o experiență – ca și cum ai trecut și tu pe acolo, cel puțin în calitate de observator, de voyeur) și cum și-o apreciază, ceva mai târziu, autorul său (care poartă cu el și „balastul” operei, așa-zisa parte nevăzută a iceberg-ului).

Legat de acest ultim aspect, extrag o mărturisire a lui Cristi Puiu din 15 ani de realism – dialogul său cu Lucian Georgescu:

„Moartea d-lui Lăzărescu” e un film greşit, pentru că sunt prea multe vorbe. Foarte explicit. Vorbesc ăia, m-a căpiat. Am văzut filmul la Chişinău, într-un an, la un festival parcă, unde m-au invitat cu astea trei filme: Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu şi Aurora. Am prins o oră şi ceva din film, şi mi s-a făcut aşa ruşine. Mă bucuram, pe undeva, că lumea participă, dar suna foarte prost, foarte prost. Foarte multe vorbe, vorbeau ăia… Nu-i aşa. Şi nu pentru că în spitale nu-i aşa, nu pentru că oamenii nu vorbesc, dar nu aşa se întâmplă”.

Cum ar veni, scenariul „…d-lui Lăzărescu”, scris cu teamă pentru moartea tatălui, conținea prea multă vorbărie inutilă. Reacția ulterioară dispariției cuiva e alta: tăcerea, perplexitatea. Cu toate astea, în Sieranevada – ultimul său film – se vorbește și mai mult. E normal, cumva, sunt mulți oameni la un parastas, iar amintirile de acolo și obiceiurile legate de cel plecat dintre ei nu par deloc mai reverențioase pentru memoria celui care îi adună pe toți la o masă.

Care totuși, pare a bântui prin holul apartamentului cu patru camere, unghiul subiectiv amintit cu îndoială de Cătălin Olaru fiind ghicit tocmai din bâjbâiala camerei de filmat între ușile urmărite cum se deschid și se închid inexplicabil. Deși doar un apartament (cam întunecat) de bloc, imobilul nu este unul modest (sau mizerabilist), mobila de lemn masiv sau bucătăria modernă – ca și bogăția mesei – fiind, alături de alte elemente din decor, semne ale unei prosperități de familie, în contrast cu apartamentul locuit de Lăzărescu singur (sau mă rog, cu pisicile).

Protagoniști sunt bărbații: Larry (Mimi Brănescu) care își grăbește soția la parastas, Gabi (Rolando Matsangos) – medic și el – și Relu (cadru militar, Bogdan Dumitrache) urmașii celui dispărut, împreună cu nepotul Sebi (jucat de Marin Grigore, agasat de teoriile anti-conspiraționiste). Ei sunt singurii care par conștienți de rizibilul situației și chiar izbucnesc la sfârșit într-un hohot pantagruelic.

fratii

Totuși, rolurile de forță le fac femeile, iar „acțiunea” e ținută de ele, chiar dacă se rezumă la „pun-te masă, strângi-te masă”. Gabi, de exemplu, lipsește din ultima scenă, fiind trimis de energica Sandra (Judith State) pe undeva – ca, dealtfel, pe tot parcursul filmului. Mignona și fitzoasa Laura (Cătălina Moga), care pare a sta în siajul lui Larry, ajunge în final să fie cea care urmează a da verdictul asupra confesiunii soțului – și nici măcar nu o face pe loc, îl ține în suspans, promițând totuși c-o va face peste câteva zile.

Filmul stă în dialogurile cu ele sau dintre ele: Dana Dogaru a îmbătrânit frumos și joacă perfect rolul Nușei – mama lui Larry. Cu o voce la început moale (lovită de pierdere), ea conduce totuși cu mână de fier evenimentele, dirijându-și nora și nepoatele. Tatiana Yekel – mama lui Florin Piersic jr. – o joacă pe tanti Evelina, un personaj foarte credibil (și din păcate, omniprezent).

Ilona Brezoianu (nepoata) e din alt film, și face o pereche perfectă cu (sârboaica) Petra Kurtela. Ioana Crăciunescu la fel, în cuplu cu Marian Râlea – întruchipează perfect anodima familie Popescu. Nici ceilalți vecini, mătuși, unchi și alte rubedenii adunate de Cristi Puiu n-au fost de umplutură în film, toți cei implicați (actori, echipa de filmare) mulțumindu-i regizorului la proiecția de la TIFF pentru experiență.

sala.jpg

 

Cristi Puiu – TIFF lounge, pe finalul discuției

Cristi Puiu discută cu publicul clujean despre Sieranevada, despre parastasul tatălui său, cum s-a certat cu tanti Evelina, care – aflăm cu această ocazie – avea un corespondent în realitatea bucureșteană.

Între timp, de pe fotoliul din fața mea dispare un operator, care se mută lângă cei doi făcând poze în public. Profitând de locul liber, pe locul său se insinuează o babă (nu pot să spun altfel, Tatiana Yekel e tânără și neliniștită, pe lângă ea), la apariția căreia Mihnea Măruță se încruntă puțin. De ce oare? mă întreb eu.

Aflu imediat, baba-mi ia aperiTIFF-ul de pe marginea fotoliului și-l răsfoiește plictisită fără să asculte despre ce se discută, după care se reîncarnează în tanti Evelina la Cluj și-i pune lui Puiu întrebări despre scenarii, spiritualitate și karma. Totuși, regizorul discută calm cu ea, explicându-i cum e cu filmul.

Cer scuze pentru imagine și calitatea slabă a sunetului, înregistrarea a fost făcută cu telefonul.