Arhive pe etichete: TIFF 2014

Wild Tales (2015)

De la Damián Szifron încoace, pare-se că argentienii au stabilit un trend al comediilor negre. Sau cel puțin așa i-am descoperit eu, prin intermediul acestul film – cu titlul original Relatos salvajes – care a rulat în deschiderea TIFF#14. Povestirile sale trăsnite au fost produse de regizorul spaniol Pedro Almodóvar, câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film străin cu Todo sobre mi madre (1999)

Ce este foarte interesant la această serie de povestiri din ce în ce mai dure e tocmai gradația – cu pipeta – a cât de multă violență putem suporta, fie și doar vizual. Ca să vă fie foarte clară fascinația pe care o suscită, trebuie să vă spun că le-am urmărit noaptea târziu, dârdâind de frig în Piața Unirii Open Air alături de alți cel puțin o mie de cinefili rămași din cei 2500 prezenți la Festivitatea de deschidere.

Traducerea românească a acestor Povești, drept trăznite, este un eufemism menit să mascheze cinismul personajelor sau al situațiilor în care se lasă antrenate. De remarcat cea de a doua – El más fuerte – cu șoferii, și ultima din cele șase povestiri – Hasta que la muerte nos separe – a pățaniilor de la nunta evreiască, o capodoperă după care trebuie să fugi la masaj ca să-ți descâlcești abdominalii. Una peste alta, vorbim despre cel mai vizionat film argentinian, foarte bine primit de critică și selecționat la Cannes. 

Tot în același registru, poate ceva mai spre horror (odată trecută granița, e greu să le mai distingi) este și argentinianul din 2013 Wolf Creek 2, un sequel al Wolf Creek (2005), care te face să te-trebi cine a fost primul, oul sau găina, râsu’ plânsu’, spaima sau umorul?

Reclame

Un porumbel cugetând (pe-o ramură) la propria-i existență

Pentru că am revăzut aseară Grill (și fiindcă am fost și eu cândva unul), încerc o scurtă serie de review-uri cu filme despre comis-voiajori (chit le se zice azi agenți de vânzări, tot aia fac: încearcă să-i facă pe oameni).

Filmul suedez cu titlul de mai sus a luat la sfârșitul anului trecut premiul pentru cea mai bună comedie, oferit de Academia Europeană de film, după ce câștigase în 2014 Leul de aur la Veneția. Am prins filmul anul trecut la TIFF, și dacă n-am încercat până acum să-i fac un review, nu e fiindcă nu mi-a plăcut. Cred c-am ajuns în sală târziu (ca de-obicei) și ratând începutul, am rămas cu senzația că n-am văzut tot. L-am revăzut azi online și nici vorbă de așa ceva, îl știam pe tot – pe de rost, ca o poezie; de-aceea mi-a fost mai greu să scriu despre el: cum să comentezi o poezie, fie ea și una-n imagini?

Genericul filmului anunță din start că este ultima parte a unei trilogii about being a human being. Cât poate fi de complicat să exprimi una ca asta? Un om privește păsări împăiate la muzeu, spre nerăbdarea soției. Un altul – sau același? – face infarct în sufragerie, încercând să desfacă o sticlă de vin, la prima întâlnire cu moartea. La a doua – o femeie pe pat de spital își ține la piept geanta cu bijuterii și nu pare dispusă să-i dea drumul; se vaită ca și cum asta ar însemna să se despartă de viață. N-ai cum să descrii toate astea, trebuie să le arăți, sau să te dai la o parte și să recomanzi să le vadă fiecare cu ochii săi – la fel ca și porumbelul. Ce mai pot spune este că a treia întâlnire cu moartea are loc în cantina unui vapor 🙂 Și că toată înlănțuirea aceasta de scene mici se duce către un mare… citiți continuarea pe CeFilmeVăd.eu