Arhive pe etichete: Terry Gilliam

Silence (2016)

Unele filme sunt sunt pur și simplu opere de artă. Construcție, montaj, scenariu, filmare, joc actoricesc, totul este făcut pentru a te transforma din simplu spectator în consumator de artă. Sunt multe de acest fel. Și sunt capodopere. Silence însă nu este un astfel de film. Scorsese nu mai este preocupat (doar) de artă pentru că nu mai are de dovedit nimic. Nu are nevoie nici măcar de vedete în film. Are nevoie doar de imagine și scenariu. Uneori și scenariul poate lipsi.

Silence nu e (doar) un film de artă. E și o meditație. Și e un film profund personal al lui Scorsese. E ceva între el și Doamne-Doamne. Noi doar ne întâmplăm prin zonă, ca spectatori al acestui dialog mut și încrâncenat.

„Vei duce la îndeplinire cel mai dureros act de iubire care a fost vreodată făcut”

Nu e un film, e un eseu. E un scurt tratat de epistemologie a credinței (dacă mi se îngăduie termenul). Este mai puțin film și mai mult o foarte-foarte bună lucrare de filosofie. Filosofie, nu dogmatica și nici măcar etică. Pentru că e despre valori, despre rostul lor și despre viață, nu despre creștinism.

Vei duce la îndeplinire cel mai dureros act de iubire care a fost vreodată făcut” i se spune personajului principal de un Personaj și mai principal. Și trebuie să o faci în tăcere. Să nu vorbești despre el. Să nu știe nimeni de el. Niciodată. Nici măcar oamenii pentru care ai făcut-o.

Pe lângă imagine și scenariu, ambele excelente, Scorsese se mai bazează doar pe cei doi actori din rolurile principale. Nu foarte cunoscuți actori, însă cu pedigree: Andrew Garfield (îl vedeți în rolul naivului și idealistului student al lui Robert Redford din Lions for Lambs și, puștan, a lucrat cu Terry Gilliam în The Imaginarium of Doctor Parnassus) plus Adam Driver (îl vedeți în Frances Ha, în Inside Llewyn Davis al fraților Coen sau mai recent, în Războiul stelelor). Deci sunt buni.

Excelenta meditație care, din întâmplare, este pe peliculă. Dar nu din întâmplare e a lui Scorsese. Si da, este peste Last temptations. E mai mult pictură decât film, și mai mult meditație decât pictură. Și, bineînțeles, e ceva personal între Scorsese și Personajul Principal, ceva la care noi doar asistăm.

Reclame

The Zero Theorem (2013)

Mi-aș fi dorit să văd în Teorema zero o distopie, chiar și una mai ușurică, dar n-am reușit din cauza lui Purcărete. Să mă explic: filmul lui Gilliam nu e deloc lipsit de miză, doar că, filmat în România, e și fușerit și impregnat de realism – în același timp.

De ce spun realism? Pentru că la studiourile Media Pro din București avea loc în 2012 cea mai scurtă filmare a lui Terry de la „The Life of Brian”, cu cel mai mic buget, mai mic chiar decât cel pentru primul său film independent – „Jabberwocky” (1977). Așa că toată treaba este făcută pe repede-nainte iar ce nu reușește Gilliam (și nu prea avea cum, în astfel de condiții) la nivel de concept, îi iese parțial – doar la nivel vizual.

Numai că, din păcate, tocmai ce-i place lui și-l inspiră (animatorul legendarei trupe Mony Python se declara îndrăgostit de București), are pentru noi un aer cunoscut, impregnat de realism, și un stil regoconoscibil, aducând cu imaginile lui Purcărete din Undeva la Palilula. Bine, să zicem un Purcărete aflat într-o perioadă mai albastră decât al lui Gilliam dar oricum – suficient ca să ne strice cheful de SF.

the zero.jpg

Așa că, odată lămuriți de ratarea teoremei, a teoriei și a mizei, nu rămâne decât să ne bucurăm de jocul minimalist al lui Christoph Waltz (abia venit de la filmările lui Django Unchained), în rolul lui Qohen Leth, de revederea cu suava Mélanie Thierry (drăguță chiar și-n rolul vampei Banshley) din Legenda pianistului de peste ocean, de un Matt Damon orwellian (Conducerea) cu sediul la Ateneu, pentru care va fi plătit chirie mai mult de un leu, ori când o recunoaștem pe Dana Rogoz în fata cu pizza.

zero-theorem

Cele mai reușite scene (cele care salvează, cel puțin la nivel vizual, producția turnată în fostele studiouri Buftea, azi Media Pro) sunt cea cu doctorii, care amintește nițel de Silly Job Interview-ul celor de la Monty Python, imaginea abisului și întâlnirea virtuală – în mintea ta din mintea mea, cum o spune Banshley.

zeroȘi cam asta e tot, o combinație cyber-punk de Idiocracy și Blade Runner, departe de Brazil, cam cât e România de America de Sud. De văzut, totuși, mai ales în perioada Untold, ca să vă dați seama cu ce aduce scena aceea fistichie 🙂

 

Brazil (1985). Rugați-vă să nu vă crească aripi

Bineînțeles ca e vorba de Terry Gilliam și de Octavian Paler. De Palerul acela viu, cel care vorbea încet, dar care avea mereu la el o metaforă mare și contondentă – pentru orice leneș la creier. Acela viu și nu acesta mort care bântuie prin facebook cu citate șchioape. Și de Gilliam-ul cel viu, cel căruia încă nu îi era rușine cu propria imaginație și sensibilitate, cel de (aproape) dinainte de Pythoni.

Ambii, și Paler și Gilliam, spun cam același lucru: e nașpa cu aripi, o să o sfârșiți prost.

Brazil este un exercițiu de imaginație, ironie și sensibilitate cum rar găsești în filme. Este un Metropolis (Fritz Lang) cu ceva mai multă sensibilitate – și umor amestecat cu un pic de tot de THX 1138 (George Lucas). În primul rând, este foarte deștept. Structura narativă a filmului se bazează pe o mulțime de detalii (scenariu, decoruri etc) care sunt toate semnificative, istețe și cu clenci. Ba chiar prea semnificative. Și muzica..  și actorii. Și scena cu oglinda de la magazinul de lux chiar înainte de explozie. Și metaforele…

Dar filmul este pesimist în sine. Nu are un mesaj prea roz. Și nici nu prea îți dă altă șansă: da, viața reală este incredibil de frumoasă, însă mereu vine cu un preț. Mai mare sau mai mic. Cu cât mai reală, cu atât e prețul mai mare. Dar merită.De aceea, de sărbători am obiceiul să revăd filmele care îmi plac. Pentru că știu că or să îmi placă – de fiecare dată când le văd îmi plac parcă mai mult decât prima dată. Brazil al lui Terry Gilliam este un astfel de film. Sper să vă placă și vouă. A, și încă ceva…

Prin 1900 toamna eram aproape student în aula mare de la Drept parcă, într-o sală plină de tineri unde, printre alții ai vremii, Paler – de la o masă mare, vorbea despre tinerețe. Și după ce a vorbit a încheiat: ”Da, rugați-vă să nu vă crească aripi. Dar îngrijorați-vă dacă nu vă cresc la timp..”. Zbor lin!