Arhive pe etichete: Steven Spielberg

Ready Player One (2018) – „Nu pot să cred că nu ai văzut The Shining!”

Steven Spielberg revine pe ecrane cu o adaptare după romanul science-fiction de succes al lui Ernest Cline, Ready Player One, şi reuşeşte să contruiască o lume plină de referinţe pop culture şi efecte vizuale care mai de care mai savuroase, care duc filmul undeva la limita dintre animaţie şi live-action judecând după durata copleşitoare în care acţiunea se petrece în lumea virtuală.

În anul 2045 realitatea este tot mai anostă şi oamenii aleg să se refugieze în mare parte a timpului în OASIS, un univers virtual unde poţi deveni cine vrei şi să faci aproape tot ce vrei, interacţionând cu ceilalţi jucători sau nu. OASIS este creaţia geniului, şi totodată introvertitului, tocilarului dacă vreţi, James Halliday (Mark Rylance), cel mai deranjant clişeu din film, acceptabil doar datorită prezenţei reduse pe ecran şi interpretării reuşite a lui Rylance. După moartea acestuia, toată averea sa şi controlul asupra acestui lumi virtuale îi vor reveni celui care va reuşi să dezlege un numar de ghicitori şi să găsească în OASIS cele 3 chei ascunse de acesta, ghicitori puternic înrădăcinate în copilăria şi tinereţea sa, de unde acest izvor de referinţe pentru anii ’80 şi ’90.

MV5BMTA0ODE3NTkzMzVeQTJeQWpwZ15BbWU4MDAwNTAxODQz._V1_SY1000_CR0,0,674,1000_AL_Astfel, Wade Watts (Tye Sheridan), un simplu tânăr din suburbii, devine primul care să găsească una dintre aceste chei şi atrage astfel atenţia corporaţiei IOI, condusă de Nolan Sorrento (Ben Mendehlson), care are de gând să preia controlul OASIS-ului şi să îl transforme într-o puternică armă de… marketing? (nu e foarte clar). Da, filmul este plin şi de astfel de idei despre controlul maselor, influenţa tehnologiei în viaţa cotidiană, pericolul la care ne expunem dezvăluindu-ne identitatea on-line şi însemnătatea unei vieţi trăite în lumea reală şi nu în mediul virtual.

Dar nu vreau să tărăgănez prea mult pe tema asta, pentru că spre deosebire de The Post, ultimul film al lui Spielberg, RPO este doar despre un singur lucru: distracţie, distracţie, distracţie. Şi da, după cele 2 ore şi 20 de minute de film pot spune că am avut parte de toată distracţia pe care mi-aş fi dorit-o. Un prieten mă întreba după film dacă i-aş recomanda cuiva să dea banii ca să îl vadă în cinema. Aş recomanda cu precădere celor care sunt pasionaţi de filme, jocuri, şi pop culture în general (aşa-numiţii „geeks”), pentru ceilalţi, dacă nu vă ştiţi atraşi de genul SF, s-ar putea dovedi plictisitor sau pueril, deşi glumele puşcă la un public mai larg, personajele sunt interesante şi relaţiile lor credibile, chiar dacă pentru prima jumătate a filmului singura faţă umană este cea a lui Wade, tranziţia între lumea reală şi cea virtuală este suficient de insesizabilă încât nu mai contează că ceea ce vedem sunt personaje CGI, ele funcţionează ca nişte caractere complet umane.

Pe lângă nenumăratele (în cel mai profund sens al cuvântului) referinţe vizuale sau verbale de la Back to the Future, la The Iron Giant, la John Hughes, la Mass Effect, la King Kong, filmul este presărat cu glume (cele mai bune livrate de I-R0k, interpretat vocal de T.J. Miller) şi concepte tehnologice inventive care arată impresionant, mulţumită muncii incredibile depuse pentru imaginea filmului. În alte capitole nu excelează cu adevărat, sunt prezente şi câteva personaje sub-dezvoltate, avem parte de mai multe clişee specifice genului, dar judecând după atmosfera generală aş spune că nici nu s-a dorit mai mult decât o experienţă vizuală şi plină de nostalgie pentru cei mari, iar atractivă pentru cei mai mici. Din acest punct de vedere au reuşit pe deplin.

În încheiere vreau să menţionez că scena mea preferată din film este un omagiu adus pentru The Shining (de unde şi replica din titlu), foarte reuşită, aproape horror dacă n-ar fi fost atât de amuzantă, scenă folosită impecabil ca instrument de avansare a poveştii. Hat’s off!

Reclame

Ready Player One vine în cinematografe

Bazat pe cartea omonimă a lui Ernest Cline, Ready Player One este ultima realizare regizorală a lui Steven Spielberg, care promite o aventură SF într-o lume virtuală, un gen deja consacrat lui. „Ready Player One: Să înceapă jocul” îşi plasează acţiunea în viitor, unde toată lumea este conectată prin intermediul unei realităţi virtuale denumită OASIS, în care tânărul Wade Watts (Tye Sheridan) umblă în căutarea unor chei ascunse care i-ar aduce celui care le găseşte o avere imensă şi controlul asupra OASIS-ului.

Filmul este produs de Warner Bros. Pictures şi este distribuit la noi de Vertical Entertainment, începând cu 30 martie, pe toate ecranele din ţară.

 

the Martian and the American…

…the American Way of Thinking, of course. Un mod de gândire ce poate fi sintetizat cam așa:

  • pune la îndoială (chestionează) adevărurile acceptate
  • luptă întotdeauna pentru a găsi o cale mai bună
  • dacă sunt obstrucții, găsește o altă variantă
  • discută cu cei din jurul tău; dacă sunt mulți negativiști, mulțumește-le politicos pentru opinie și fă în felul tău
  • descoperă ceva la care ești bun, ori care te pasionează
  • dacă nu ești bun la ceva, găsește pe (alt)cineva cu care să cooperezi la asta
  • pe termen lung, nu există jocuri cu sumă nulă

Un mod de gândire (way of thinking) pe care noi îl confundăm pe-aici prin Europa cu modul lor de viață (way of life). Chiar dacă ambele aparțin aceleiași nații, nu e vorba de aceleași lucruri. Și ca de obicei, alegem cea mai proastă variantă: ne ia ochii the American Way of Life, și ignorăm din acest mic lanț cauzal tocmai the American Way of Thinking. Iar ei americanii, sunt încântați când descoperă în Europa acel dolce far niente și detașarea față de muncă: că avem o viață și după (sau peste) job.

Să recunoaștem, toți aspirăm (și visăm că se poate – the American Dream) la the American Way of Life, dar hai să vedem dacă suntem dispuși să adoptăm, pentru ajunge la asta, și the American Way of Thinking? Fiindcă despre asta e vorba în Marțian – un soi de popularizare a modului american de gândire ~ supraviețuire ~ descurcăreală. Filmul a fost premiat nu doar grație șmecheriei producătorilor de a se poziționa pe un culoar favorabil (chestiune ce a cauzat schimbări în acordarea Globurilor), ci și pentru că propune o temă dificilă pentru americani: care este rolul culturii populare (mainstream) în „the American Way of Thinking.” Impactul său este mai degrabă pozitiv ori negativ? Această întrebare este relevantă și pentru filmul românesc.

Iar răspunsul oarecum surprinzător este că cinemaul (care la americani face parte din entertainment, alături de muzică și parțial TV-show-ul) are prea puțin impact asupra the American way of thinking pentru că ea nu face altceva decât să reafirme ceea ce oamenii văd în viața lor de zi cu zi – așa că nu au nimic de învățat de acolo so they are bored of it. Ca urmare filmele lor arată persoane grozave, căutând și găsind successul. Doar cântecele lor sunt despre dorințe neîmplinite, iar showurile TV repetă imaginea cinică a unei lumi pe care o plachează cu o satiră deficitară ori ficțiune prost scrisă. Este ceva interesant și uneori amuzant, dar nu satisfăcător.

Există și rezultate pozitive decurgând din plictiseala față de cultura populară: majoritatea americanilor au învățat să urască status-quo-ul.Ei învață să conteste modul în care stau lucrurile și să creeze ceva original. Să crești în America, e o contradicție: ți se spune că sunt speciale, dar înveți că nu ești. Iar această contradicție impulsionează americanul de a se diferenția și de-a-și crea propria identitate – cealaltă variantă fiind că cadă în mediocritate. Un astfel de răspuns bifurcat spre extreme este în spiritul modului de gândire american. Gândiți-vă la drone de birou, la programatori staruri – rock, ca și la The Secret Life of Walter Mitty.

Majoritatea poveștilor americane de succes sunt despre oameni care au făcut lucrurile în felul lor și în ritmul propriu: Frații Wright, Henry Ford, Steve Jobs, etc. Sigur, sunt și oameni care au urmat gândirea convențională și au reușit acolo unde alții au dat greș. Dar majoritatea americanilor operează cu aceste însușiri: gândire independentă și ritm auto-direcționat de lucru, iar ele par să meargă mână în mână.

În cheia aceasta am văzut Marțianul lui Ridley Scott, regizorul care a pus umărul, alături de George Lucas și Steven Spielberg la clădirea cinemaului comercial contemporan. Bărbatul-clișeu filmat de el aici nu mai e generalul ajuns Gladiator ca să apere Roma, ci inginerul -mă rog, Botanistul – ce rezolvă problema colonizării prin realizarea plantației de cartofi. Antipaticul astronaut din Interstellar (rol în care Matt Damon jucase suficient de plauzibil astronautul naufragiat care încearcă să-şi saboteze colegii ca să scape) a făcut delicios contrast cu americanul tipic de aici. Ridley Scott, fără pretenții SF, comparativ cu mult mai criticatul Nolan (călătorii stelare, găuri negre, astrofizică) care nu se apropia după, critici, nici la degetul mic al lui Kubrick.

În Interstellar se dădeau lupte pe Terra şi în sufletul oamenilor plecați în Univers, ori în Marțianul, totul e o cursă comică spre happy-end (antologice fazele cu prelata prinsă în chingi). Bine, reușita filmului regizat de Ridley Scott vine și din felul cum Drew Goddard adaptează romanul lui Weir, ca și din coloana sonoră a lui Harry Gregson-Williams și piesele excelent alese (Bee Gees, ABBA, David Bowie). Iar dacă Odiseea spațială 2001 și Interstellar mi s-au părut desprinse din Almanahul Antcipația, Marțianul a fost rupt de-a drepul din Urzica. Și și-a meritat Globul!

Cât mai face un Oscar?

Păi, după legile pieței, depinde de ofertă – câte sunt la vânzare! Până azi s-au acordat 2.700 de statuete, însă valoarea lor este diferită. Doar cele primite până la 1950 contează pe piață: Michael Jackson a cumpărat în 1999 cu peste 1 milion de dolari una din statuetele lui David Selznick – câștigate pentru producțiile sale Gone with the Wind (1949) și Rebecca (1940) – în vreme ce Steven Spielberg a dat 578.000 dolari în 2002 pe statueta lui Bette Davis pentru Dangerous (1935), pe care a donat-o Academiei.

Apoi, tot mai „ieftin”: Oscarul primit de Michael Curtiz pentru regia Casablanca (1942) a fost vândut de Christie’s, în 2003, pentru suma de 231.500 de dolari. Iar din 1950, premiații nu mai au drepturi depline asupra trofeelor. Adică toată ceremonia este un trucaj. Ei semnează un acord (cred că de la nominalizare), prin care cedează prima opțiune de vânzare Academiei, care le poate cumpăra cu un dolar bucata. Dacă refuză, nu pot păstra trofeul, care se înmânează doar pe scenă, onorific! Deci, cât dai, atâta face! 1 dolar/bucata?

Chiar dacă vorbim de industria de entertainment, rolul lor simbolic este mult mai mare. Dincolo de sumele investite de studiouri, premiile Academiei Americane transmit un mesaj important: ce filme încurajează Academia să apară, întâi pe marile, apoi și pe micile noastre ecrane. Pentru că totul, ce filme promovăm, chiar și ce filme vedem, chiar dacă nu considerăm că este relevant pentru noi, poate fi relevant pentru ceilalți.