Arhive pe etichete: Son of Saul

Azi ne vedem la Cannes

Chiar dacă nici anul ăsta n-am ajuns la Cannes, avem șanse ca deseară (cel puțin la momentul anunțării câștigătorilor Competiției Oficiale), să fim cu sufletul acolo. Nu contează cine de renumele cui va beneficia, Puiu de laurii lui Mungiu ori Bacalaureatul lui Mungiu va fi săltat de calitatea Sieranevadei lui Puiu – de câștigat va avea cinematografia română. Cronicile favorabile curg atât la Mediterană cât și peste canal, așa că… le ținem pumnii regizorilor români.

Cristi Puiu va lua cel puțin premiul pentru scenariu cu a sa Sieranevada, în vreme ce la Palme d’Or mai concurează Maren Ade cu Toni Erdman, Mungiu care ia cel puțin premiul pentru regie cu Bacalaureat, premiului juriului (luat anul trecut de The Lobster) sau marele premiu al juriului (acordat anul trecut filmului Son of Saul) și americanul Jim Jarmusch cu Paterson – al cărui protagonist este un șofer de autobuz poet. Interpretul acestui rol, actorul american Adam Driver, este considerat favorit la câștigarea trofeului pentru interpretare masculină.

Festivalul a fost marcat și de câteva prestații reușite ale actrițelor, la premiul pentru interpretare feminină fiind două favorite: una este brazilianca Sonia Braga, în rolul unei sexagenare independente și tenace, care se confruntă cu un promotor imobiliar în Aquarius, iar cealaltă, actrița irlandezo-etiopiană Ruth Negga, soția cuplului mixt din Loving.

Reclame

Ce nu ne (mai) place la filmul românesc?

Când scrii despre filmele din Noul val al cinematografiei române, chiar și pe blog, există un risc. Dar haideți să luăm variantele la rând:

prima și cea mai riscantă – de care aminteam – este să provoci dezamăgire (sau chiar repulsie) publicului cinefil; a nu se uita că mă refer anume la blogul http://www.cefilmevad.eu, care are un public cultivat, cu acces la internet și filme premiate; deși mare consumator de cinema, nu înghite orice; rețineți această reacție, pentru că nu este cea mai rea – ea ocupă locul 2 în acest mini-top;

indiferența; după mine, asta este cea mai proastă reacție posibilă; ca în amor, atunci când te enervează celălalt, asta înseamnă totuși ceva – că mai sunt șanse, că nu ți-e tocmai indiferent; un public indiferent este, în proporție de 99%, pierdut;

un interes datorat implicării, într-un fel sau altul, în fenomen: oameni de teatru cu prieteni / colegi care joacă (și) în filme, scriitori, scenariști ș.a.m.d.

Acestea fiind spuse din scurt, deschid o listă cu reproșurile (chiar formale) aduse filmelor românești:

– primul este legat de sunet; toată lumea îl ridică și este unanim acceptat: sunetul din filmul românesc este prost de slab (sic!). Nu că n-am avea scule sau ingineri de sunet, poate că avem probleme la post-procesare, dar mai este un aspect ignorat de aproape toată lumea: nu (mai) avem actori de cinema. În condițiile în care se fac 15 filme pe an, din ce să trăiască și ei? Așa că regizorii lucrează cu materialul pe care-l au la dispoziție și recrutează dintre actorii de teatru. Care au dicție de teatru, nu de film.

– al doilea ține de mizerabilism; mergem la cinema îmbrăcați de stradă, și vrem să vedem povești frumoase, ori cel puțin frumos ambalate. Ne-am săturat să vedem cum actorii își mănâncă supa în maieu, ori în cămașa de lucru, după ce și-au pus haina pe cuier. Însă acest reproș ascunde și câtăva (nu multă) ipocrizie: uităm că oamenii sunt, totuși, oameni, și dincolo de hainele de duminică. Și refuzăm să ne punem întrebări ce țin de condiția noastră umană. Mergem la film să ne relaxăm și atât – să ne facem, ieftin, terapia la mall.

– al treia și nu neapărat cel din urmă (aștept reacții, pentru că nu am deschis discuția gratuit, așa, să mă aflu în treabă – ci cu un scop anume) ține, dincolo de castingul prost – nu e de ajuns să ai un actor / doi buni, dacă personajele secundare strică tot – de lipsa povestitorilor, a celor capabili să scrie în timp util (nu la 25 de ani după) scenarii care să surprindă realități. Iar în absența povestașului, riscăm să ne-ntoarcem la filmul ideologic, cu mesaj politic (politically correct) care ne asigură (doar) premii la festivaluri. A quoi bon?

Concurența – nu doar din Europa occidentală, și mă refer în principal la filmul franțuzesc – este mare chiar și în Europa centrală – spațiu căruia îi aparținem, odată cu mutarea blocului estic (respectiv a zonei-tampon) mai aproape de ruși, în Ucraina și Moldova de peste Prut – este redutabilă. Cinematografia poloneză (cu Ida, anul trecut) și cea maghiară (cu Saul fia, anul acesta) ne-au luat-o deja, înainte. Ca să nu mai vorbim de filmele lui Kusturica, să spuneți că răsucim cuțitul în rană!

Sigur, discuția poate suscita abordări mai profunde, dar nu este locul lor aici pe blog. Se poate vorbi despre componentă distopică a filmului românesc contemporan, despre educația deficitară (suntem încă atât de speriați / săraci, încât nu putem face ceea ce vrem ci doar ce trebuie), și drama chiuvetei din baie, dar scopul postării (unul constructiv) este de a deschide o listă a reproșurilor (pentru a le inventaria și apoi, eventual, investiga).

Ca pe o cutie a Pandorei – ca să folosim un clișeu grosier pentru cine n-a prins ideea! Vă rog să completați cea de-a doua listă, cu CE NU vă mai place la filmul românesc, nu DE CE nu? Ci de ce ANUME nu? This is the question 🙂  Articol preluat de aici.

 

Son of Saul (2015) – un altfel de FPS (first person shooter)

Este singura scenă în care Saul zâmbește. Ultima, înainte de a pica genericul de final. Până atunci Son of Saul este o experiență cinematografică first shooter person de prima mână. Dar să începem cu începutul..

Convingerea mea este ca un film bun te înțepenește în fotoliu și te lasă cu mințile tulburi. La fel ca o carte bună, ca un vin bun. Comparațiile pot continua. Un film complet este un film pe care îl trăiești până la capăt și în care poți să trăiești, ca și spectator, dinăuntrul filmului în afară, către realitate și nu invers. După un film bun, ai un moment de tăcere și de revenire la prezent. Filmele bune, filmele complete sunt cele la care râzi sau la care plângi (aviz amatorilor în logică: nu doar filmele la care râzi sau plângi sunt complete!) nu pentru că vrei ci pentru că nu poți altfel.

Fiul lui Saul nu spune o poveste, ci arată cum se spune o poveste

Din acest punct de vedere, Fiul lui Saul este un film incomplet. Și aceasta în primul rând pentru că nu te introduce, ca spectator, în lumea din film. În principal din cauza modului în care este filmat dar și a scenariului. Fața lui Saul este singurul punct de sharp din scenă. Aproape că nu am deloc perspectivă (în background văd doar mișcări difuze, pete de culoare și silueta pe care le ghicesc cadavre sau oameni, gardieni sau evrei). Până și filmul este pe formatul standard de 35 mm, care mă obligă la un cadru strâns, focusat doar pe Saul. Așadar, nu focus ci blur. Nu wide, ci strâns. Holocaustul este doar fața încrâncenată a lui Saul. Filmul nu spune povestea, ci imi arata cum se spune o poveste. Este un meta-discurs aici.

O avalanșă de tehnici, de strategii de filmare, de cadraje, de mișcare a camerei în cercuri concentrice doar pentru a mă face pe mine, spectatorul, să fiu obligat să mă uit la fața lui Saul și la furia-durerea-revolta lui mocnite. Doar la el. Doar pe fața lui. Prea mult efort, prea mare insistența regizorului. Ceea ce mă face să mă simt exclus. Oare nu ar fi fost suficient să am un actor bun pentru ca să fiu atras de jocul acestuia? Chiar aveam nevoie de atâta procedee tehnice (artificiale) pentru a sugera acest lucru?

Pentru că jocul actorilor nu a fost convingător. Și nici scenariul. De asemenea, sunt momente în film în care nu mai știi unde te afli (ca și cum, în filmarea first shooter person, ai fi catapultat brusc la un alt nivel al jocului).

Holocaustul ca pinhole effect

Ceea ce însă mi se pare cel mai grav însă este că filmul nu iese din sticlă. Crâncena dramă existențială a unui condamnat la moarte care știe că se află într-un loc în care sufletele sunt pierdute dar unde, paradoxal, salvarea unui trup din procesul tehnologic infernal al masacrului ar putea fi o șansă pentru salvarea sufletului… E crâncen. E un moment de disperare și de credință maxime în același timp. Este o poveste care ar trebui să te lase mut pentru o jumătate de zi ca spectator. Ce se întâmplă în schimb? Întreaga poveste este închisă ermetic în fața imobilă a personajului, în cadrul dreptunghiular al peliculei de 35 de mm, în înfundarea zgomotelor, în blur-ul perspectivei.

Este efectul de pinhole: nu suntem lăsați să vedem decât un singur punct clar, doar un singur personaj. Și trebuie să ne închipuim că, de fapt, ceea ce vedem nu este decât imaginea mai mică și inversată a realității.

Să nu fiu înțeles greșit: Fiul lui Saul este un film bun. Dar nu este un film mare. Este un film cu tehnică, dar nu este un film cu artă. Este un film cu personaje, dar nu cu actori. Și, ce e mai grav, este că ratează o poveste incredibil de impresionantă și, în loc să ne-o arate exploziv, cutremurător, așa cum ar trebui să o percepem, ne este arătată doar printr-un pinhole: mică, inversă, neclară.

Să vedeți Fiul lui Saul și să rețineți numele regizorului Laszlo Nemes. Pentru că dacă acesta este primul și, sper eu, cel mai slab film al lui, înseamnă că avem șanse să fim contemporani cu un regizor mare.

Fiul lui Saul

Atenție, spoiler!

Pentru cei care au văzut deja filmul, întâmpinat aici, pot să spun: Saul nu avea, de fapt, nici un fiu. Cum am scris dincolo, într-un început de traducere a interviului dat de regizorul Nemes László, Ausländer era un om dinainte condamnat. Pus să facă toate acele abominabile fapte. Spre deosebire de noii-veniți, cei din Sonnderkomando știau ce-i așteaptă. Și totuși, își jucau rolurile secundare, alături de principali, de gardieni: grăbiți-vă, se răcește cafeaua (sau supa)! ce meserii aveți? avem nevoie de oameni competenți. Imitația unei apropieri, pe marginea prăpastiei. O amintire din alt film, franțuzesc: călăul trebuie să-și păcălească victima, pentru ca aceasta să nu se încoarde – cum ar reacționa, din instinct, știind momentul când pică lama. Dovada unei tehnici a uciderii.

„Operațiunile” purced metodic – organizare, aproape științifică. Apoi cadavrele sunt studiate atent: de ce acela a rezistat? Totul pare uimitor de calm, subsumat unui scop deasupra înțelegerii individuale, deși toate replicile, gesturile, întreg baletul (și chiar corpurile balerinilor din film) este uman. O familiaritate de clasă de mijloc, de care elita germană se apropie, când pare necesară, scăpându-i câteva replici (maghiara este cea mai frumoasă limbă din lume), și de care se depărtează, amuzat-scârbită, când trebuie să-i omoare. În ciuda unor astfel de filme cum este Saul fia, care apar din cenușă ca să ne tulbure, cu toată existența lagărelor, nu cred că vrem să recunoaștem ce-a fost acolo. Arbeit macht frei – încă mai credem asta! Altfel, cum i-am mai disprețui pe cei care nu sunt la fel ca noi, care nu muncesc, ori care nu-și fac… datoria.

Saul nu (mai) avea nici un fiu, nici o legătură fizică în lume. Doar conștiință și o fereastră spre purgatoriu, deschisă chiar prin înregimentarea în Sonderkommando. Nu trebuie să fim la cârma întâmplărilor, ca să le putem influența, nici măcar în momentul potrivit, la locul potrivit. Supus ciclurilor vieții sau istoriei, omul nu este la voia soartei. Nu vreun blestem sau ghinion, ci simpla sa indecizie îi paralizează voința. Nu din lipsa liberului arbitru apar problemele sale, ci din lipsa conștiinței de sine, obturată, în momente grele ale vieții, de instinctele primare: cel de supraviețuire, apoi de reproducere a speciei. Putem alege – sau cel puțin așa credem ulterior, că puteam. Dar credința în sacrul existenței (și cultul imperios al morților) vine în acele momente de absență din lume, când omul își permite luxul de a sta pe marginea ei. Chiar dacă face parte dintre ajutoarele călăilor!

În plan real, periplul lui Saul Ausländer este un fiasco. I-ai trădat pe vii pentru morți! îi reproșează conspiraționiștii Sonderkommando, când află c-a pierdut praful de pușcă; rabinul pe care îl salvase cu prețul hainei sale (în care era ascuns praful primit) se dovedește a fi unul fals, iar apoi pierde cadavrul în apă. Preotul kommando-ului este cel care-l salvează de la înec, (re)cunoscând omul în absurditatea demersului său. Care transcende sintagma: salvezi un om ~ salvezi o întreagă lume. Salvezi un suflet, prin rugăciunea spusă în credința lui, ori salvezi un trup de la profanare…

Ajuns într-o baracă, are o consolare, înainte de moarte: apariția unui copil cu ochi albaștri, o posibilă fantasmă (copilul cu suflet salvat), sau un alt copil, real, tras deoparte de un soldat german, membru al plutonului de execuție. Totul (inclusiv acest final) pentru a dubla miza: există umanitate și printre călăi. Și atunci, cum a fost posibil?

Saul fia (2015)

Cu excepția acestei afirmații a regizorului Pálfi György de la TIFF, nimic nu mă pregătise de contactul cu cinematografia lui Nemes László. Asemeni lui Florin Șerban, după câteva scurt-metraje, cineastul maghiar debutează în lung metraj din semi-anonimat (bine, dacă putem numi așa cariera începută cu studii de scenaristică și istorie, apoi asistent de regie la londoni férfi, al lui Tarr Béla) și, după studiile de regie de la New York, se întoarce la Paris unde dezvoltă scenariul lui Saul of Fia, ajungând cu el direct la Cannes.

Ca să mai forțez o asemănare cu Eu când vreau să fluier, fluier al lui Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română), și acesta este tot un film de autor. Dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Pentru că să privești (și să trăiești în același timp) acest film, împins de cameră odată cu personajul principal, e copleșitor. Nu doar fiindcă te face umil, ci este și o experiență de nedorit, nimănui, niciodată. O oroare pare și să privești, darămite să iei parte la ce s-a întâmplat. Înainte de a reda Q & A-ul actorului clujean Molnár Levente de după proiecția de gală, am să detaliez puțin tehnica de filmare, depărtându-mă de semnificațiile filmului.

Încep (și promit să continui la proxima ocazie) cu intrările celorlalți actori în cadru, care oferă parcă un moment de respiro. Spre deosebire de Marius Panduru, cameramanul maghiar Erdély Mátyás (colaborator al unui alt important regizor maghiar, Mundruczó) folosește adecvat suspansul dezvoltat de această tehnică de filmare, rafinată de frații Jean-Pierre şi Luc Dardenne în Le fils (2002).

– Sigur, răspunde Molnár întrebărilor din public (cum v-a influențat jocul actoricesc tehnica de filmare, care nu prea îți permite să privești spre cameră?), o astfel de mizanscenă te înghesuie puțin, nu poți să dansezi în cadru. Dar ca actor, trebuie să ignori camera, să faci ce ai de făcut: dacă ți se spune să privești acolo, privești, dacă nu – nu.

Unde/cum/cât au durat filmările? Undeva lângă Budapesta, s-a filmat pe peliculă, nu s-au tras mai mult de două duble pentru fiecare scenă, totul a durat 28 de zile.

Cum v-a influențat această experiență? Sunt un simplu om cu această profesie, care la bază este o meserie și vă spun că nu poţi funcţiona 24 de ore, 7 zile pe săptămână așa, ca actor. Nu îmi doresc să înnebunesc. Dimineața când mă spăl pe dinţi îmi place să ştiu că eu sunt doar un om – cu nevoile lui personale. Dar această întrebare se leagă cu prima, pentru că în acest film nu s-au folosit efecte vizuale, și acolo a fost munca unor oameni – trupurile goale fiind dansatori profesionişti – cu o smerenie incredibilă.

Totuși, cum m-a schimbat pe mine această experienţă? Nu am devenit Buda, să pot să dau idei despre cum să îţi păstrezi zenul, dar în toată nebunia și în tot vârtejul ăsta al cotidianului în care trăim, trebuie să facem cumva posibile mai multe momente de atenţie unul pentru celălalt, şi să avem grijă unul de celălalt. Dacă asta se poate traduce la un moment dat în faptul că m-am făcut mai bun, atunci sper că da, asta este o schimbare importantă.

Ca să închei această cronică de întâmpinare, apelez tot la cuvintele lui Molnár: „Fiul lui Saul este un film la care nu poţi ura publicului: Vizionare plăcută!”, dar este unul care trebuie văzut. De azi, și în cinematografele din România.