Arhive pe etichete: Sion Sono

Tokyo Vampire Hotel

De vreo trei ani urmăresc desfășurătorul unui eveniment cinematografic numit ,,L’Étrange Festival ” (Festivalul Straniu) care se desfășoară la Paris sau alternativ, în alte locații, Strasbourg, Caen, Nantes, Lyon. Aici s-au făcut remarcați ,  începând cu anul 1993 , cei mai originali regizori de film și creațiile lor inteligente atipice și bizare, adesea experimentale .
.
Printre laureații acestui festival îi pot numi pe chilianul  Alejandro Jodorowsky cu ,,Poesía sin fin” 2016,  norvegianul Morten Tyldum cu ,,Headhunters” , 2011, mexicanul Guillermo del Toro cu ,, The Shape of Water „, 2017 . ,,Why Don’t You Play in Hell?” (De ce nu te joci în iad? (2013), sângeroasa , dar spumoasa realizare a regizorului nipon Sion Sono a avut , la vremea ei, un succes foarte mare .

Această prezentare necesită JavaScript.

Ce știm despre regizorul care s-a îndrăgostit, cu ocazia prezenței sale la TIFF în 2016 (care consacrase o retrospectivă operei sale cinematografice),  de  clădirile istorice din Transilvaniei și de  legendele sale cu vampiri (a căror prezență la noi e confundată ab initio  cu Dracula din Banska Bistritza ). Aceste impresii l-au provocat pe Sono să scrie scenariul unui serial fantastic și regizorul japonez a revenit la Cluj, unde s-au turnat scene importante din Tokyo Vampire Hotel – o confruntare apocaliptică dintre două clanuri rivale însetate de sânge.  In selectarea celor mai potrivite locații au participat profesionişti din Cluj – Napoca şi Bucureşti, plus un corp artistic din care fac parte actorii Cristi Rigman, Sandra Ducuţă, Elisa Pârvan, absolvenți şi studenţi ai secţiei de actorie din cadrul Facultăţii de teatru şi televiziune a UBB. şi bineînțeles casting-ul nipon. Filmările au avut loc în subsolurile Muzeului de Artă , la Hotelul Continental, în Piaţa Unirii şi Piaţa Muzeului. ,,Dacă nu filmam în România, seria nu ar mai avut nicio putere’’, a subliniat regizorul Sion Sono, care a remarcat că filmele americane cu vampiri nu-i prea atrag pe japonezi.

Din acest serial cu nouă episoade, Sion Sono a încropit un film de două ore, omițând intenționat episoade, modificând unele detalii și dându-i un alt final . Acest lung-metraj este o versiune specială a serialului de televiziune, o ansamblare foarte excentrică  care ne introduce într-o lume hibridă cu acțiuni rapide atingând culmile absurdului . Este un film furibund , presărat cu viziuni geniale, cu exagerări nonșalante, cu eroine fabuloase, păpuși ucigașe,  contese demolatoare și spectre …suspecte !
Filmul e o specialitate rafinată pentru…cunoscătorii care îl plac pe Sion.
Și umblă vorba că dacă la o astfel de sarabandă de delicii lipsește Sion Sono, festivalul e ca un Crăciun fără daruri. Dar la pomul lăudat….
Sono Sion nu pare prea deranjat de incoerențele scenaristice, este interesat mai mult de imagine, policromie, efecte vizuale, alternând o estetică de gherilă, pe care o stăpânește deja în,, Suicide Circle” , mobilitate , ambuscade, pentru scenele de exterior din Shinjuku (una dintre municipalitățile zonei meropolitane a orașului Tokio)  cu citate precise din ,,Scarface” a lui  Brian  DePalma și/sau din ,,Tokyo Drifter”, un crimi-polițist cu yakuza,  pentru scenele interioare din hotelul –fermă ,de fapt un palat regesc blestemat pentru recoltat sânge omenesc,  în cel mai…sângeros mod !Emoji Clanurile de vampiri Dracula și  Corvin sunt în război nesfârșit din vremuri imemoriale pentru dominarea Lumii și încearcă să pună mâna pe semenii lor aleși și desemnați printr-o profeție.

Filmul face apologia disperării societății nipone în declin,  mizantrope ,  într-un ritm rocambolesc 85% din film.  Banalul care tinde spre sublim pe muzica lui Bach, Vivaldi  și nu pe ritmurile trupei germane de rock Tokio Hotel , deci,  vă pun în gardă că atunci când asistăm la lupta lui K, din partea drăculeștilor cu Yamar, din clanul corvineștilor, nu e vorba de trupa germană de rock Tokio Hotel , fondată în 2001, care mai strângea  încă acum trei ani câteva MTV Awards!
Și, totuși, mie îmi pare relativ ușor de descifrat, chiar dacă e destul de adevărat că filmul e cam o fușereală extrasă din serialul cu același nume, că sunt omise unele scene …mai normale din serial și că finalul filmului este altul.  L-am privit cu atenție , dar fără încrâncenare , ca pe o parodie și  l-am  vizionat  încă o dată să ne amuzăm și să ne contrazicem în familie. Da, asta e Soluția , să vezi filmul singur, să-l digeri și apoi să-l vezi cu prietenii. Vezi ce iese, jos Emoji !

Full movie,  în engleză

În 27 mai  2018 publicul TIFF va putea urmări  la Castelul Bánffy de la Bonţida proiecția filmului Tokyo Vampire Hotel , în regia lui Sion Sono.

 

Reclame

Noriko no shokutaku (2005)

Una din capcanele internetului (dorința tinerilor de a „evada” în lumea largă) sesizate de Sion Sono s-a concretizat întâi în Suicide Club (2001) și apoi în continuarea lui, din altă perspectivă: Noriko’s Dinner Table

Sub pretextul unei investigații polițiste care urmărește sinuciderea în masă din gara Shinjuku – Tokyo, capodopera post-modernă Suicide Club merge aparent într-o căutare obiectivă a originilor ororii, ghidându-l pe spectator în detaliile acesteia, fără a se implica și a propune o concluzie.

Cu toate acestea, atât acțiunile declanșatoare ale anchetei (sinuciderea a două asistente medicale, urmată de un alt val de sinucideri care se întinde pe durata a șase zile), prinse în scenariul filmului, ca și tema muzicală – abundă în sugestii mai mult decât străvezii asupra a ceea ce ar putea constitui (câteva din) cauzele neobișnuitelor întâmplări.

Tonul nu este nicidecum unul neutru, el exprimând destul de explicit compasiunea. Filmul (cunoscut în Japonia sub titlul Suicide Circle) a dezvoltat destul de rapid un cult, o serie de tineri fiind fascinați de actualitatea ideilor propuse de regizor. Suficient de mulți pentru ca acesta să-și pună ulterior întrebarea dacă nu cumva filmul său (asemenea Elephant-ului regizat de Gus van Sant) să stea la baza unor copycat suicides, adică să inspire o imitație a faptelor (în cea mai mare parte, ficționale) prezentate.

Așa a luat naștere Noriko’s dinner… apărut în 2005, relând tema muzicală (Love Theme) din filmul anterior, prezentându-l însă din perspectiva celor implicați. Vedem motivațiile celor două surori, și în final, mergând pe urmele lor cu insistență (de data aceasta) jurnalistică, deruta tatălui – care pleacă la Tokyo luând urma fiicelor, după sinuciderea din vinovăție a mamei.

Prezentat într-o notă oarecum melodramatică – justificată de gândirea infantilă a celor două fete – filmul ajunge cu investigația mult mai departe decât Suicide Club, constituindu-se într-un instrument (și pretext) obiectiv care se introduce adânc în inima spectatorului. Și chiar dacă pare a fi (doar) despre relațiile de familie din societatea japoneză, filmul are valoare universală, ghidând spre întrebări importante legate de relația tată-fiică, la fel cum Be Sure to Share ridica întrebări legate de relația tată-fiu.

 

Există viață după TIFF?

„TIFF cu filme m-o hrănit/ Le-am mâncat pân-am murit” citeam – à  la Săpânța – pe afișul Festivalului  din 2012. Ce s-a schimbat de-atunci?

Și festivalul de film are, la fel ca filmele pe care (ni) le-aduce pe ecran, o poveste a lui, sau un destin – pentru că oriunde vine vorba de poveste, ne întrebăm și cine o dirijează, ajungând volens-nolens la problematica destinului. Adică… orice film are o poveste, chiar și cel ieșit dintr-o cinematografie (care se vrea) non-narativă? Da, este povestea „facerii”, a evoluției filmării. Filmul este în același timp un documentar despre jocul actorilor, după cum scenariul este – uneori prea mult – despre cel care l-a scris.

Președintele festivalului, Tudor Giurgiu, spunea că TIFF-ul a ajuns la această ediție să fie „un festival foarte complicat”. Cum vine asta, într-o cultură literaturo-centrică, să faci un festival de asemenea anvergură, la care să inviți toată industria (sau poate, cum spunea Nae Caranfil, agricultura) filmului? Ce riscuri îți asumi? E de-ajuns să aplici o formulă simplă, să-i aduni pur și simplu împreună: actori, regizori, critici de film, moderatori și spectatori – și gata?

Până și verificarea acestei formule necesită un buget imens și un efort organizatoric pe măsură: 2 milioane de euro, 850 de invitați și 300 de voluntari, ca să prezinți – în 10 zile – 250 de filme, în 10 cinematografe și alte 10 diferite locații (am rotunjit toate cifrele, spre simplificare). Nu a fost de la-nceput așa, festivalul crescând ca Făt Frumos: într-un an, cât alții în șapte. Sau în toate cele (or fi vreo șapte) dimensiuni ale sale: crescând numărul de filme, a crescut și numărul de spectatori, ceea ce a permis creșterea numărului de invitați, fapt care a sporit întâlnirile spectatorilor cu invitații din industrie, ceea ce a dus la o mai mare vizibilitate media și la creșterea interesului pentru filme, până la apariția acelui spirit al festivalului – de care toată lumea se lasă cuprinsă odată cu anunțarea zilelor în care se va desfășura.

TIFF_2012Apoi apare senzația de prea-plin: ai vrea să vezi tot, și nu poți să duci. Poate trebuie să lucrezi a doua zi, iar pentru asta ar fi cazul să mai și dormi un pic, să mănânci câte ceva între filme… totul devine foarte complicat. Sunt atâtea filme bune, că nu știi ce să alegi! Bine, gruparea lor pe secțiuni te mi ajută cumva (Cinema, mon amour și invitații din 3×3 de anul acesta; așa l-am descoperit pe Sharunas Bartas, retrospectiva Sion Sono, Fără limită șamd). De la un punct, după ce înveți programul și observi cum se suprapun filme bune, sau vizionarea lor nu se leagă din cauza distanțelor, ți se face rău, fizic.

Până la urmă, în ultimele zile de festival am înțeles de ce spunea Mihai Chirilov că asta e una din caracteristicile TIFF-ului: și supermarket și raion de delicatese. Andrei Gorzo numea festivalurile de film – în general – crăpelnițe cinematografice. Știu acum că sunt pentru gurmanzi –  iar eu n-am ajuns, în nici un an, la cireșele de pe tort care sunt proiecțiile de la Bonțida și Arkhai Park – așa cum n-am ajuns nici în 2016 la Festivitatea de închidere. Depinde de moment, de așteptări, de gust: poți să mergi la TIFF cu lingurița, cu plasa, ori cu căruciorul (și să iei plasă, că a doua zi nu mai ești bun de nimic și poate pierzi ce era mai bun).

Oricum, e clar – la TIFF e de mers din prima zi: spre final sălile se aglomerează, producțiile la care ți-ai propus să mergi sunt sold-out, iar ceea ce părea (doar) o fitză cinefilă – să vezi cele mai bune filme – se pierde în valul mainstream care te ia cu el și regreți, abia când se retrage, c-ai putut fi atât de nesăbuit încât să vrei să vezi chiar tot. Și chiar nu vrei să știi cât loc de voyeurism lași în viață…

Be Sure to Share (2009)

Ce mă enervezi că poți să vezi „Francofonia” lui Sokurov…!! Printre altele, ma rog… îmi spunea Răzvan văzând recomandările de ieri. Fără îndoială, un film sofisticat – cel mai bun film european la Festivalul de la Veneția. Dar cum în viață nu reușim să facem întotdeauna cele mai bune alegeri (nici să urmăm sfaturile pe care le dăm altora), ci pe cele mai facile, am ajuns la Cercul Militar – fiindcă ploua, așteptam un telefon și credeam că-i mai simplu să ies din sală de la Sion Sono decât de la Sokurov.

Ei bine, m-am cam înșelat – asta și pentru că Timp pentru noi a fost primul film din Retrospectiva Sion Sono de la TIFF pentru care am găsit timp. Să te aștepți la post-modernism japonez (anime cu sânge), să iei chiar cireșe din Piață să-l faci mai digerabil… toate ca să dai peste o imagine curată (experiență pe care vizionarea teaserului de mai jos pe ecran mic nu o poate reproduce) și acompaniament de chitară (muzică de Tomohide Harada). De parcă putea fi putea altul finalul acestei pățanii ploioase…

Cum a fost posibilă intercalarea acestui film de excepție în filmografia regizorului devenit celebru încă din debutul Trilogiei urii, respectiv cu Love Exposure (2008)? Așa cum a explicat chiar el în sesiunea Q&A de la final, fereastra Chanto Tsutaeru apare în filmografia sa în urma unei experiențe personale: s-a întâmplat ca moartea tatălui său să survină într-o perioadă când erau certați și acest film a fost felul în care a încercat să spună ceea ce era important, de fapt, de spus, în acest dialog.

O experiență personală sublimată artistic, desigur, după cum a ținut să precizeze: tatăl său nu a fost antrenor de sport și în general, nu a folosit elemente autobiografice în film. Totuși, nimic nu este așa simplu la acest regizor (precum pare) iar membrii familiei Kita par să joace împreună – cel puțin după citirea distribuției. Ce surprinde Sion Sono în acest film – un fin detaliu al temei sale majore: relațiile de familie din societatea japoneză – ține de specificul relațiilor tată/ fiu (fapt sesizat pentru că tocmai în următorul film am dat peste o focalizare pe relația tată-fiică/fiice): dependența emoțională a fiului față de tată, mascată într-o aparentă răceală și chiar adversitate (ușor de recunoscut conflictul oedipian), relevată doar prin senzația fiului că niciodată nu se va ridica la înălțimea așteptărilor tatălui său.

De remarcat, de asemenea, stilul narativ, cu revenirile de excepție (nu prin simple flash-back-uri), respectiv reluarea aceleiași scene la momente temporale diferite: văzute din perspectiva altui membru ai familiei, ele dau spectatorului senzația (re)cunoașterii circumstanțelor psihologice și-l fac să empatizeze – dacă nu cu personajele, cu situația.