Arhive pe etichete: Sieranevada

Interviu cu Judith State (dansator-coregraf) despre coregrafie și film

Cristi Puiu este un artist care așează cu foarte mare precizie în cadru (în franceză regie = mise en scène, premiul lui Mungiu la Cannes suna Prix de la mise en scène) elementele necesare compoziției. Nimic nu este pus degeaba acolo, fiecare element își justifică, la un moment dat, prezența în film.

Filmul este numit a 7-a artă. Dar de care dintre cele 7 se apropie mai mult? Este o artă plastică, a reprezentării prin imagini (în mișcare)? Sau una mai degrabă temporală, asemeni literaturii? Discuția include multe mijloace de expresie: și actoria este o parte importantă a cinematografiei, chiar dacă nu este unica…

Judith State este dansator, coregraf și actor. După proiecția de gală de la Cluj a filmului Sieranevada, a fost amabilă să-mi răspundă, în ciuda oboselii cauzate de drumul București-Cluj, câtorva întrebări:

Care ar fi deosebirea între postura de actor și cea de dansator? Interacționezi diferit, ca actor, cu ceilalți de pe scenă?

Da, sunt lucruri complet diferite și nici nu pot să vorbesc despre ele comparativ pentru că dansul este ceea ce fac de când mă știu. Nu sunt actriță, sunt o dansatoare care a jucat într-un film pentru că s-a întâmplat să fie așa, dar nu pot să compar – nu e just raportul. N-am cum să vorbesc despre actorie la fel cum aș putea vorbi despre dans. Dansul îl simt aproape, și…

..și actoria, după această experiență?

Nici nu știu ce-i actoria. Actoria! (râde, ascultând cum sună cuvântul în aer) Nu. Simt că experiența asta m-a schimbat, mi-a plăcut foarte mult, întâlnirea cu Cristi a fost ceva puternic și ceva ce țin aproape de suflet, dar cred – tind să cred și simt în mine – că așa e: actoria, făcutul filmului sunt o chestie despre care se poate vorbi, și întâlnirea cu Cristi și lucrul cu el, altceva…

…o cu totul altă poveste?

Da, și nu pot să compar cum mă simt în timp ce dansez și cum mă simțeam când eram acolo, pe platou, sunt două mijloace de expresie total diferite pentru mine; prin amândouă te exprimi, transmiți un mesaj – dar sunt complet diferite pentru mine.

Nu te-a intimidat prezența camerei de filmat?

Ca și cum nici nu ar fi fost acolo… Prima oară când am văzut-o la repetiții (când am repetat în apartament) la scena din bucătărie, îmi amintesc că m-a surprins cât e de mare și… impunătoare, așa, cât era de mare în contrast cu bucătăria mică și-mi ziceam că asta mai lipsea de-aici și-o coasă, și mă întrebam cum să faci abstracție de așa ceva? Dar uitam că-i acolo…

Deci ți-ai pus problema, la început…

Da, m-am întrebat! E aici, adică e lângă tine, acolo – dar după aceea nu, era parte din tot, integrată… Cred că a fost perioada cea mai prezentă din viața mea, în care am fost prezentă cel mai mult timp, ca să spun așa, și în continuitate. Pentru că eu simt că sunt prezentă, dar pe bucăți – am momente în care sunt prezentă, sunt foarte prezentă, și momente în care…

…iar acolo?

Acolo, pe platou am simțit cel mai mult susținut momentul, prezența continuă, când doar făceam în fiecare moment ceea ce momentul respectiv cerea să fie făcut. Am avut o dată gândul ăsta, în timpul filmărilor, și m-a emoționat foarte tare, și anume că toți suntem Cristi în film, că toți vorbim despre el, în povestea asta…

Cum ți s-a părut atmosfera pe platou?

Ca în orice domeniu unde sunt oameni există și orgolii, ca și apropieri și depărtări; sunt lucruri care ne separă – iar asta nu cred că ține de meserie, oamenii sunt oameni înainte de ceea ce-i definește ca actori. Și cred că este un lucru natural, e firesc să fie așa, din punctul meu de vedere. Ne apropiem și rămânem apropiați în funcție de ceea ce ne leagă în mod real, tragem acolo unde găsim persoane asemenea. Bine, sunt conștientă că există și alegeri care se fac din interes – sunt și situațiile astea – dar nu e cazul meu. Însă există și genul ăsta de situații în care stai pe lângă cutare și cutare pentru că îți servește, dar eu sunt mai reticentă, așa…

Reclame

Sieranevada, un film prea lung?

Dacă din partea criticilor și celor pasionați de film n-am auzit decât cuvinte de laudă (eventual, rezerve cum că nu mai e nici o inovație și că Puiu a devenit deja un clasic în viață), din partea spectatorilor care au mers la Sieranevada în week-end-ul de debut au apărut și comentarii cum că: e prea lung, iar filme de apartament, iar comunism, un film despre un parastas, iar stop cadre, nu se întâmplă absolut nimic, etc.

Un lucru e cert: lumea a venit la cinema să evadeze, să uite de probleme, și a ieșit povestind pe marginea filmului. Românesc, din păcate, pentru că nu mulți agreează genul, char dacă îi mai acordă șanse. Ca și cum în România ar rezista, stratificate, mai multe lumi, una cu apucături occidentale, încercând să-și facă loc (și neîncăpând) de România aceea învechită în tradiții, sau de nehotărâții care nici măcar nu știu ce vor (și cu cine votează).

Ca și cum ar mai exista pături sau clase sociale, ori eterna clasă muncitoare care merge la film pentru a uita sau pentru a se cupla la mirajul unui vieți mai bune. Iar pentru o bucățică din visul american avem nevoie (sau cel puțin așa credem, că avem) de un film american, nu de unul românesc în care să ne privim (iar) în oglindă. Pentru că nu vrem să și vedem ”ceva”,  altceva decât premii, să auzim de filme bune, să râdem.

Dincolo de toate temele acestea – neplăcute – subiectul Sieranevadei este omul, iar dacă suntem sinceri cu noi și ne punem uneori întrebări, dacă am trecut vreodată (înfiorați și nu doar ca să facem act de prezență), pe la un parastas și am avut dubii despre natura umană, filmul este ocazia să ne confruntăm aceste gânduri cu ale altui om care le-a pus pe ecran – fiindcă altfel, nu e ușor, iar parastasul nu prea e subiect de discuție.

Dar hai să presupunem că lumea are dreptate într-o privință (că e prea lung) și să ne întrebăm: cum ar fi fost să fie Sieranevada altfel, și nu așa cum e, rotund, dintr-o bucată, ci din două bucăți? Să se fi-ntrerupt filmul la scena venirii preotului în apartament, sau la ieșirea lui Lary să-și recupereze soția (mașina) blocată în parcare. Ar fi ieșit două filme de câte o oră și jumătate. Sau, ar fi cerut povestea, cu toate personajele ei, un mini-serial gen Olive Kitteridge? A trei filme de câte o oră?

Preiau în articol câteva comentarii de pe facebook; dl. profesor Daniel Ioan:

Nu trebuie să uităm de unitatea de timp, spațiu și acțiune. Pretextul filmului este un singur eveniment, parastasul. Că nimic în Romania nu se petrece asa cum ar trebui sau cum ne așteptăm, ne-o spune filmul asta din nou. Nici filmul nu poate avea durata standard!

co-autor pe blogul colectiv, Giuliano Ciolacu:

Faptul că s-a întins pe aproape 3 ore a conferit filmului timpul necesar să-și lege povestea. În plus, faptul că a fost filmat într-un cadru restrâns a fost o încercare și mai mare din partea regizorului să creeze acea simbioză care să guverneze filmul. Atmosfera creată de-a lungul celor 3 ore n-a lăsat loc de plictiseală ci din contră, Cristi Puiu a reușit să-și aducă personajele de la dramă la comedie și viceversa într-o manieră extraordinară, ori, doar un regizor cu atenție la detalii ar fi putut să facă asta.

*alte recenzii / comentarii despre Sieranevada, pe noul nostru format CeFilmeVăd.eu

Interviu cu actrița – coregraf Judith State, despre un film – coregrafie

Filmul este, ați ghicit, Sieranevada – iar Judith a fost declarată de către regizorul Cristi Puiu „cel mai prezent” actor din toată echipa, referindu-se la coregrafa/dansatoarea aflată la prima experiență pe platoul de filmare drept cea mai naturală prezență scenică. Într-un top ad-hoc, făcut în cadrul interviului său pentru news.ro, el enumera: „Judith, Andi Vasluianu, Mimi Brănescu, Dana Dogaru – cam asta e ordinea”.

Subliniind, apoi: „Judith State – de departe”. Totuși, într-un interviu acordat pentru http://www.clujulcultural.ro și http://www.cefilmevad.ro după proiecția de gală de la Cluj, Judith State declara că n-a fost chiar ușor, dar a fost cel mai frumos greu.

judith2

În cea mai bună cronică de până acum, publicată pe platforma Art7.fm, Andrei Șendrea afirma că: „realismul lui Cristi Puiu – trebuie subliniat, pentru că intervalele dintre filmele lui sunt de-ajuns de lungi, încât să ne facă să uităm asta – nu are nicio treabă cu realismul camerei de supraveghere. E o construcție artizanală, dar gândită într-un asemenea grad de detaliu, încât pare o reproducere mecanică, celebra felie de viață. Iar în spatele reproducerii, regizorul acționează doar acele pârghii care păstrează intervenția lui invizibilă, camuflată.

În Sieranevada lucrurile sunt cu atât mai evidente. Complexitatea insectarului uman pus la cale e atât de sofisticată, încât existența unui creator reiese din însăși perfecțiunea cu care se învârte mecanismul: mai bine de douăzeci de personaje, toate cu densitatea unui jurnal intim în spate, plus relațiile dintre ele, intersectându-se în spațiul minuscul al unui apartament de bloc, intrând și ieșind din camere, fiecare cu o țintă precisă, majoritatea cu un reproș sau o obsesie, lovindu-se pe drum de o nouă problemă. Ceea ce face Puiu în filmul ăsta e balet, coregrafie pură, fiecare apariție cronometrată pentru impact și claritate, iar reușita este remarcabilă”.

De aici, titlul interviului, din care am să public zilnic, pe măsura transcrierii înregistrării, câteva pasaje…

Povestește-ne cum ai ajuns să fii „acolo” – bănuiesc că a fost un casting, dar sunt curios de traseu: cum ai auzit de el, ce te-a făcut să vrei să mergi? Ce te-a mânat în luptă?

Da, a fost un casting de care am auzit de la actrița Simona Ghiță (director de casting la acest film), ea m-a sunat și m-a-ntrebat dacă vreau să vin să dau probă, să-ncerc. Deci ea a fost inițiatoarea, de la ea a pornit tot, iar eu sunt bucuroasă că m-a chemat și c-a avut încredere în mine. Și da, m-am dus la probă…

…asta acum trei ani?

Da, am dat o probă – o singură dată – și după aceea, doi ani de zile nu am mai auzit despre film nimic.

La acea primă probă ți-a zis Cristi Puiu că din punctul lui de vedere tu ești Sandra?

Da, chiar atunci!

Când s-a hotărât asupra actorului care să-l joace pe Lary – Titieni sau Brănescu?

Abia la sfârșitul perioadei de probă am auzit că ar fi fost două linii de casting… dar cum a ales, pe ce criterii, asta nu știam.

Apropos de a intrat pasărea în cadru, afirmația lui Cristi Puiu când apăreai tu?

Da, o reiau fiindcă toată lumea m-a-ntrebat cât m-a ajutat pe mine dansul pe platou. Ei din contră, nu m-a ajutat, mai mult mi-a cauzat (râde)… au fost câteva situații în care Cristi mi-a spus că parcă dansez: când merg, când mă-ntorc, când întind mâna – că pare coregrafiat…

A, deci nu era laudativ…

Nu era deloc laudativ! Îmi zicea că „a apărut pasărea în cadru” și mă imita cum merg și cum gesticulez.

O simțeai ca un reproș?

Nu o luam așa pentru că mă amuza cum mă imita și chiar n-aveam cum să nu râd… dar îmi spunea că pare coregrafiat, să fiu puțin mai firească, însă pentru mine asta era natural. Mi-au spus și prietenii apropiați că pare că dansez și când fac lucruri foarte casnice, dar nu-mi dau seama. M-a chemat o dată la video să mă uit și într-adevăr, țineam ușa de la intrare de parcă eram Carmen cu evantaiul, cu degetele toate răsfirate și cu mâna activată până-n vârful unghiei, dar nu e ceva ce conștientizez…

– continuă aici –

Între „Aurora” și „Un etaj mai jos”

Încerc să compar Aurora și Un etaj mai jos – două filme asemănătoare (voi explica din ce punct de vedere), făcute pentru public diferit (cam în aceeași perioadă de timp) de către cineaști diferiți (deși asimilați aceluiași Nou val).

Dacă ar fi să te iei după cele citite (în presă) despre Aurora înainte sau după vizionare ai senzația că asiști la un film despre psihologia unui asasin, cu toate că filmul este despre altceva – Puiu afirmă că e despre un om prins într-un proiect. Ambele titluri amintite au la bază aceeași Dogmă, aceleași elemente constitutive – de o mare rigoare estetică și formală. Însă, în vreme ce Aurora nu-și propune să surprindă (deși atinge, tangențial câteva alveole) vreo realitate socială,  Un etaj mai jos o face asumat, livrând chiar un gen de mesaj în locul convențiilor de gen: nu este un film polițist, ci unul anti-polițist, care surprinde una din caracteristicile omului contemporan, care evită să se implice în problemele altora.

Ambele filme susțin că se rezumă la a prezenta, fără judeca ori a livra concluzii, Aurora – asasinul prins în propriul proiect, Un etaj mai jos – martorul tăcut, (echi)distant, până este provocat de (prezumtivul) asasin. Realismul microscopic al lui Puiu atinge însă (așa cum remarca Andrei Gorzo pe blogul său, în cronica Sieranevadei) la un moment dat, în ultima dintre cele trei ore ale filmului, alveola unei altei realități, citez: ”protagonistul sună la ușa unei femei care nu mai apăruse până atunci în film – o vecină de-a mamei sale, în apartamentul căreia petrece câteva minute… Puiu nu-i permitea spectatorului ca, în cele câteva minute petrecute în apartament, să-și facă o idee prea clară despre ce hram poartă fiecare; (dar) lasă spectatorul cu o impresie de realism dens – impresia că acel apartament de bloc, cu tot cu locuitorii săi, fusese imaginat până în cele mai mici detalii – combinată cu o impresie de mister.

Tocmai datorită densității lor, detaliile nu i se livreau spectatorului la o întrezărire de numai câteva minute. Un personaj abia dacă se lăsa întrezărit înainte de a se închide în baie; un altul se închidea împreună cu primul, ca să șușotească inaudibil împreună”. Este, conchide Gorzo, o operă de realism polemic, pornit să denunțe implicit ca facilă tehnica realistă pe care alți regizori români o preluaseră parțial de la Puiu (din Moartea domnului Lăzărescu). Ori, aici se desparte realismul lui Puiu (unul re-construit la nivel microscopic, până devine credibil spectatorului) de realismul lui Muntean (în care ultimul nu crede decât la nivel formal, în măsura în care este capabil de a livra sau nu un mesaj – care, conchide el, nici nu este necesar).

one-floor-below.jpg

De ce altceva să fie necesară (corecta) precizare a genului în cronica de întâmpinare sau în teaser-ul filmului? Una e să stai să aștepți tot filmul un deznodământ – și să ieși de la film cu buza umflată – și alta să știi de la-nceput că nu e nici vorbă de așa ceva. Dincolo de actorii sau autorii preferați, ne alegem (mă refer la cinefili pasionați) filmele după gen. Preferăm un anumit gen de film (care ok, este genul predilect al unui autor, care lucrează cu anumiți actori – care se potrivesc acolo) la care mergem cu un întreg set de așteptări, în concordanță cu standardele genului.

Dacă Andrei Gorzo face o probă a simțului său critic, identificând similitudinea ușilor interioare din Aurora cu cele din Sieranevada, în momentul în care afirmă că Puiu e luat în brațe cu Sieranevada cu mult mai multă căldură decât au stârnit filmele lui precedente și că lumea începe să „catch up with him”, din cauză că el bate, magisterial, pasul pe loc… este subiectiv.

Pentru că o face după o paranteză cum că, firește, Piu își merită succesul, deoarece a contribuit – major, în multe cazuri – la deschiderea multor ochi de cineaști români din generația lui sau mai tineri; că e cea mai importantă figură din istoria filmului românesc. Dar că – pe baza acestui film – nu mai e un înnoitor. Și că Puiu s-a instalat momentan în poziția de clasic în viață, pentru a susține că înnoitorul este Radu Jude – știind că până la premiera lungmetrajului Inimi cicatrizat în cinematografele românești, nici nu-l poate contrazice cineva.

Dacă exprimarea „clasic în viață” se referă la modul impecabil în care și-a construit filmul, a dat chei de citire în interviuri (făcând inutile dezvăluirile criticilor) și s-a ocupat de lansare, sunt de acord. A fost nevoit să facă toate acestea pentru că nici nu prea avea cine altcineva să le facă. Că mai e sau nu înnoitor, asta cred că rămâne de văzut după vizionarea ambelor producții (La conac și Inimi cicatrizate), așa că disputa se amână pentru mai târziu.

Cristi Puiu la al IV-lea film

După Marfa și banii, care aducea schimbarea de ton de care filmul românesc se agăța ca să re-intre în cinematografia europeană, Cristi Puiu mai făcuse doar două filme de lungmetraj: premiatul în secțiunea  Un certain regard de la Cannes, Moartea domnului Lăzărescu – o confirmare pentru cinematografia română a receptării internaționale a regizorului român, și Aurora – o interogare / explorare a posibilităților (sale) auctoriale.

Despre al patrulea său film, recent intrat în cinematografe, regizorul dă, așa cum și-a făcut un obicei în interviurile din preajma lansărilor, o cheie de citire, spunând că ultimul său film este din perspectiva spectatorului: dacă …Lăzărescu e un film din perspectiva actorului, Aurora – din perspectiva autorului, Sieranevada este un film din perspectiva spectatorului – iată etichetele de aranjare a lor pe raft.

sieranevada-1

Acum că filmul a ieșit în cinematografe, vom putea scrie despre el mai multe, fără teama de a face spoiler. Indiscutabil, este cel mai bun film al regizorului român, și merită vizionat pe ecran mare, indiferent de lungimea lui. Nu simți cele trei ore, pentru că tot timpul se întâmplă ceva, iar din multiplele partituri jucate de actori, chiar și spectatorul care se identifică sau nu cu filmul pe motivul simpatiilor sau antipatiilor, poate să-și aleagă ceva pe gustul său. Va fi interesant de urmărit reacția publicului pentru care acest film s-ar putea să vină prea târziu: vom vedea acum cât de americani suntem și în acest domeniu.

După nominalizarea la Oscar, Cristi Puiu a dovedit maturitate nu doar la nivel de autor, ci și de producător de film (de Mandragora se ocupă soția sa Anca Puiu, casa de filme fiind ceva mai mult decât o afacere de familie). El și-a exprimat aici scepticismul cu privire la șansele ca filmul să se plaseze între cele cinci nominalizate de Academia americană de film, spunând că acestea sunt aproape nule, în lipsa unei promovări costisitoare.

De remarcat atenția acordată lansării Sieranevada în acest weekend, Mandragora organizând, în completarea campaniilor de presă ale regizorului, o adevărată caravană cinematografică, cu echipe de actori trimise în fiecare oraș. Cristi Puiu a mers la Bacău, în vreme ce la proiecția de gală de la Cluj au fost prezente actrițele Judith State și Cătălina Moga (cu care am făcut un interviu pentru clujulcultural.ro și cefilmevad.ro, pe care le veți putea citi în acest week-end) la Turda Marian Râlea, originar din localitate, iar la Arad și Timișoara – Mimi Brănescu, Dana Dogaru și Ana Ciontea.

Reiese destul de limpede o tenta imprimată de Madragora (de preluat și de alte case românești de producție film sau distribuție): echipele trimise în cinematografe au venit echipate cu tricouri și afișe, răspunzând cu amabilitate întrebărilor din public – o intenție clară de lansare profesională a filmului, care sper să nu vină prea târziu pentru publicul românesc.