Arhive pe etichete: Sam Neill

Doctor Zhivago (2002)

Nu a fost ușor pentru regizorul lombardez Giacomo Campiotti, aflat la al șaselea său film  de lung-metraj, când a hotărât în 2002 să facă un remake după super-producția „Doctor Zhivago” din 1965, realizată de cineastul David Lean.

lara_yuri

Părea un proiect ambițios să încerci să reinventezi și să depășești un film multi-oscarizat;  încearcă o altă direcție, cu infuzie de autentic, să pătrundă mai subtil în sufletul rusesc. Nu știu cât i-a reușit (vezi scenele în care Lara, Tonia, copiii sunt îmbrăcați în haine populare, nu tocmai rusești, la fel motivele de pe fețe de masă, cuverturi din casă). Generația care a prins prima versiune, cu Omar Sharif și Julie Christie, film aflat multă vreme în topuri,mai romanțat, mai sobru preferă și azi filmul lui Lean.

Cei care nu au văzut decât a doua versiune ar paria  pe aceasta, pentru că nu doar casting-ul e solid, dar si spiritul filmului e mai tineresc: în distribuție sunt actori care încă și acum sunt tineri. Keira Knightley (31 ani) atunci era minoră, Hans Matheson (40 ani), actrița de origine română Alexandra Maria Lara (37 ani, nu a jucat rolul Larei – cum poate am crede -ci al soției lui Zhivago, Tonia). Filmul prezintă mai real, mai rusesc (crede el!)… realitățile acelor vremuri.

 

 

Accentul se pune mai mult pe iubirea lui Zhivago și oricât de buni soț /soție sunt protagoniștii, la un moment dat alegerea e făcută, chiar dacă sfârșitul filmului nu va fi happy. Lara deține arta seducției, e mai senzuală, mai pasională decât Julie Christie în același rol, iar scenele sunt mai fierbinți. Matheson (I like him!) nu are nimic șmecheresc în figură, pentru un Zhivago pe care-l maturizează evenimentele (dar, e mult mai îndepărtat de Boris Pasternak care fusese foarte preocupat de sexul opus), Alexandra Maria Lara joacă mult mai natural și expresiv decât Geraldine Chaplin rolul Toniei, soția lui Zhivago.

 

 

 

 

Sam Neill mult mai carismatic pentru rolul de seducător decât era Rod Steiger în prima versiune.Totuși, cel mai mare merit al filmului este… cartea lui Boris Pasternak.

 

 

Ambele ecranizări (îmi împart sentimentele, ca Zhivago) sunt interesante, fiecare cu defectele și calitățile sale. Să nu uităm soundtrack-ul compus de Ludovico Einaudi, Love is a mystery; minunat !

Film de televiziune apărut în 2002, în regia lui Giacomo Campiotti, scenariu adaptat de Andrew Davies, după romanul Doctor Jivago de Boris Pasternak

Cu: Hans Matheson (Yury Zhivago (Yuri Zhivago) – Keira Knightley (Lara Antipova  ) – Sam Neill (Victor Komarovsky)Alexandra Maria Lara (Tonia Gromyko Zhivago  ) – Kris Marshall (Pasha Antipov/Strelnikov)

Reclame

Când un robot vrea să fie om

Omul bicentenar”, lansat în 1999 în regia lui Chris Columbus, după scenariul lui Nicholas Kazan, scenariu bazat pe nuvela “Omul bicentenar” a maestrului SF Isaac Asimov este un film care, spun recenziile citite ici-colo, impresionează  prin forța iubirii. Iubire care îl determină pe un robot să renunţe la nemurire pentru a fi alături de femeia – om pe care o iubeşte şi de care este iubit.

Iniţial voiam să scriu despre alt film la rubrica săptămânală, însă am prins pe „Pro Cinema” un fragment din filmul povestit săptămâna aceasta şi am decis că i se cuvine o (re)prezentare: Andrew, un robot destinat treburilor casnice, intră în familia Martin în anul 2005. Va petrece aici o lungă perioadă de timp, fiind acceptat încet-încet ca membru al familiei, până când va fi izgonit de Richard Martin (Sam Neill), capul familiei, în momentul în care Andrew îi va cere acestuia să îl lase liber. Andrew îşi motivează cererea spunând:

…am studiat istoria voastră. Aţi purtat războaie îngrozitoare în care milioane de oameni au murit pentru o idee – libertatea. Şi mi se pare că ceva care valorează atât de mult pentru atâţia oameni, merită avut…

Plecarea din familia Martin înseamnă pentru Andrew ani de căutare a altor roboţi care, la fel ca el, să aibă propria personalitate. Şi asta pentru că Andrew nu este un robot obişnuit, ci unul înzestrat cu darul creativităţii, talent pe care şi-l descoperă în timpul şederii la familia Martin: el poate sculpta adevărate mini capodopere din lemn, determinându-l astfel pe domnul Martin să îl încurajeze nu doar pe drumul explorării creativităţii şi curiozităţii, dar şi pe cel al înţelegerii conceptelor condiției umane.

Căutarea aceasta îi va prilejui întâlnirea cu Galatea (Kiersten Warren), un robot cu atribute feminine, şi cu Rupert Burns (Oliver Platt), fiul creatorului generaţiei de roboţi – NDR – din care face parte şi Andrew. Rupert este cel care pe parcursul mai multor ani îl va transforma pe Andrew, atât pe dinăuntru, cât şi la exterior, pas cu pas, în încercarea acestuia de a se apropia cât de mult posibil de firea umană.

Momentul decisiv în această încercare îl reprezintă apropierea de Portia (Embeth Davidtz), nepoata Amandei, micuța alături de care Andrew petrecuse mulţi ani în familia Martin. Portia este cea care, după moartea bunicii sale Amanda, îi va confirma lui Andrew că toţi oamenii la care el ţine vor muri.

An de an, apropierea de Portia devine din ce în ce mai intensă şi chiar înainte de căsătoria acesteia cu un tip a cărui bărbie ar fi putut scufunda Titanicul :),  Andrew face un pas uriaş în înţelegerea naturii umane, când Portia îi explică că trebuie să îşi asume riscuri, să facă greşeli, dacă are de gând să izbutească în încercarea lui de a pătrunde esenţa naturii umane. Iar greşelile nu vor fi fost făcute pentru a învăţa din ele, ci pentru a înţelege ce este real şi ce nu, de a înţelege ce simte. Tot Portia este cea care îi spune că pentru a-ţi urma inima, uneori trebuie să faci greşeli şi nu ceea ce este corect. Şi că oamenii sunt un dezastru pe dinăuntru.

Dacă aţi văzut filmul, vă invit să îl revedeţi, cu inima deschisă și mintea liberă de griji. Dacă nu l-aţi văzut, ori l-aţi văzut fragmentat de-a lungul mai multor ani, ca mine, vă promit că nu veţi fi dezamăgiţi, mai ales de finalul pe care vă las să îl descoperiţi singuri.

În călătoria de 200 de ani a lui Andrew, nu sacrificiul pe care îl face pentru a fi alături de Portia m-a determinat să scriu despre acest film. Ci strădania lui de a înţelege, de a se apropia, de a-şi asimila condiţia umană. Mesajul filmului, în opinia mea, depăşeşte graniţele iubirii dintre o maşinărie şi o fiinţă umană şi evidenţiază într-un mod sublim fragilitatea, efemeritatea, haosul şi paradoxul condiţiei umane. Astfel că mesajul devine cu atât mai puternic cu cât o creaţie artificială, rezultat al minţii omeneşti, ce nu e constrânsă de condiţiile enumerate mai sus, alege voluntar să evolueze. Să nu supravieţuiască timpului.

Să se auto-defecteze, devenind dintr-o maşinărie perfectă, o fiinţă imperfectă. Să renunţe la detaşarea cu care privea comportamentul complex şi plin de contradicții al firii umane, pentru a deveni o astfel de fire, cu toate riscurile aferente: suferinţă adeseori inutilă, complicarea propriei vieţi fără un motiv aparent valid, avalanşa de sentimente şi senzaţii care te inundă exact când ai avea nevoie să fii raţional şi detaşat.

Acestea sunt motivele pentru care consider “Omul bicentenar” (personaj interpretat magistral de Robin Williams), un motivaţional de referinţă în galeria filmelor ce încearcă să facă oamenii spectatori să îşi pună întrebări, să îşi reevalueze condiţia şi mai ales, să se bucure că au în ei scânteia condiţiei umane:)

Esenţa devenirii lui Andrew se află în aceste două propoziţii simple:

“Trebuie să existe un motiv pentru care sunt aşa cum sunt. Trebuie”