Arhive pe etichete: Robin Williams

Când un robot vrea să fie om

Omul bicentenar”, lansat în 1999 în regia lui Chris Columbus, după scenariul lui Nicholas Kazan, scenariu bazat pe nuvela “Omul bicentenar” a maestrului SF Isaac Asimov este un film care, spun recenziile citite ici-colo, impresionează  prin forța iubirii. Iubire care îl determină pe un robot să renunţe la nemurire pentru a fi alături de femeia – om pe care o iubeşte şi de care este iubit.

Iniţial voiam să scriu despre alt film la rubrica săptămânală, însă am prins pe „Pro Cinema” un fragment din filmul povestit săptămâna aceasta şi am decis că i se cuvine o (re)prezentare: Andrew, un robot destinat treburilor casnice, intră în familia Martin în anul 2005. Va petrece aici o lungă perioadă de timp, fiind acceptat încet-încet ca membru al familiei, până când va fi izgonit de Richard Martin (Sam Neill), capul familiei, în momentul în care Andrew îi va cere acestuia să îl lase liber. Andrew îşi motivează cererea spunând:

…am studiat istoria voastră. Aţi purtat războaie îngrozitoare în care milioane de oameni au murit pentru o idee – libertatea. Şi mi se pare că ceva care valorează atât de mult pentru atâţia oameni, merită avut…

Plecarea din familia Martin înseamnă pentru Andrew ani de căutare a altor roboţi care, la fel ca el, să aibă propria personalitate. Şi asta pentru că Andrew nu este un robot obişnuit, ci unul înzestrat cu darul creativităţii, talent pe care şi-l descoperă în timpul şederii la familia Martin: el poate sculpta adevărate mini capodopere din lemn, determinându-l astfel pe domnul Martin să îl încurajeze nu doar pe drumul explorării creativităţii şi curiozităţii, dar şi pe cel al înţelegerii conceptelor condiției umane.

Căutarea aceasta îi va prilejui întâlnirea cu Galatea (Kiersten Warren), un robot cu atribute feminine, şi cu Rupert Burns (Oliver Platt), fiul creatorului generaţiei de roboţi – NDR – din care face parte şi Andrew. Rupert este cel care pe parcursul mai multor ani îl va transforma pe Andrew, atât pe dinăuntru, cât şi la exterior, pas cu pas, în încercarea acestuia de a se apropia cât de mult posibil de firea umană.

Momentul decisiv în această încercare îl reprezintă apropierea de Portia (Embeth Davidtz), nepoata Amandei, micuța alături de care Andrew petrecuse mulţi ani în familia Martin. Portia este cea care, după moartea bunicii sale Amanda, îi va confirma lui Andrew că toţi oamenii la care el ţine vor muri.

An de an, apropierea de Portia devine din ce în ce mai intensă şi chiar înainte de căsătoria acesteia cu un tip a cărui bărbie ar fi putut scufunda Titanicul :),  Andrew face un pas uriaş în înţelegerea naturii umane, când Portia îi explică că trebuie să îşi asume riscuri, să facă greşeli, dacă are de gând să izbutească în încercarea lui de a pătrunde esenţa naturii umane. Iar greşelile nu vor fi fost făcute pentru a învăţa din ele, ci pentru a înţelege ce este real şi ce nu, de a înţelege ce simte. Tot Portia este cea care îi spune că pentru a-ţi urma inima, uneori trebuie să faci greşeli şi nu ceea ce este corect. Şi că oamenii sunt un dezastru pe dinăuntru.

Dacă aţi văzut filmul, vă invit să îl revedeţi, cu inima deschisă și mintea liberă de griji. Dacă nu l-aţi văzut, ori l-aţi văzut fragmentat de-a lungul mai multor ani, ca mine, vă promit că nu veţi fi dezamăgiţi, mai ales de finalul pe care vă las să îl descoperiţi singuri.

În călătoria de 200 de ani a lui Andrew, nu sacrificiul pe care îl face pentru a fi alături de Portia m-a determinat să scriu despre acest film. Ci strădania lui de a înţelege, de a se apropia, de a-şi asimila condiţia umană. Mesajul filmului, în opinia mea, depăşeşte graniţele iubirii dintre o maşinărie şi o fiinţă umană şi evidenţiază într-un mod sublim fragilitatea, efemeritatea, haosul şi paradoxul condiţiei umane. Astfel că mesajul devine cu atât mai puternic cu cât o creaţie artificială, rezultat al minţii omeneşti, ce nu e constrânsă de condiţiile enumerate mai sus, alege voluntar să evolueze. Să nu supravieţuiască timpului.

Să se auto-defecteze, devenind dintr-o maşinărie perfectă, o fiinţă imperfectă. Să renunţe la detaşarea cu care privea comportamentul complex şi plin de contradicții al firii umane, pentru a deveni o astfel de fire, cu toate riscurile aferente: suferinţă adeseori inutilă, complicarea propriei vieţi fără un motiv aparent valid, avalanşa de sentimente şi senzaţii care te inundă exact când ai avea nevoie să fii raţional şi detaşat.

Acestea sunt motivele pentru care consider “Omul bicentenar” (personaj interpretat magistral de Robin Williams), un motivaţional de referinţă în galeria filmelor ce încearcă să facă oamenii spectatori să îşi pună întrebări, să îşi reevalueze condiţia şi mai ales, să se bucure că au în ei scânteia condiţiei umane:)

Esenţa devenirii lui Andrew se află în aceste două propoziţii simple:

“Trebuie să existe un motiv pentru care sunt aşa cum sunt. Trebuie”

Reclame

Good Will Hunting (1997)

Acum 20 de ani, tinerii şi pe atunci încă necunoscuţii actori Matt Damon şi Ben Affleck scriau un scenariu ce avea să fie distins în 1998 cu un premiu Oscar. Dar Good Will Hunting (1997) este mai mult decât un film cu o frumoasă colecţie de premii şi nominalizări. Este o adevărată lecţie de viaţă. Regizat de Gus Van Sant, filmul tratează şi combină multe teme clasice: orfanul abuzat (dar nu la modul general, ci particularizat: “You think I know the first thing about how hard your life has been, how you feel, who you are, because I read Oliver Twist?”), geniul, prietenia adevărată, iubirea, găsirea drumului în viaţă.

Will Hunting, sub înfăţişarea lui Matt Damon, este un geniu al matematicii (şi nu numai), dar experienţele traumatizante din copilărie îl fac să fie într-o permanentă defensivă faţă de ceilalţi şi chiar de sine însuşi. Cu o cultură generală deosebită, obţinută printr-o educaţie de “1,5 dolari” (penalizări pentru întarziere la biblioteca publică), Will poate vorbi despre orice cu oricine şi, într-o scenă memorabilă, chiar umileşte un îngâmfat student la Harvard. Totuşi nu crede în el şi nu se ataşează emoţional de alţi oameni în afară de prietenii săi, fiind el cel care îi îndepărtează pe ceilalţi, înainte că ei să aibă ocazia să-l părăsească.

Filmul îl prezintă pe Will în patru relaţii importante, cu patru oameni care cred în el şi încearcă să îl ajute, fiecare în felul lui. Profesorul Gerald Lambeau (Stellan Skarsgård) îi recunoaşte geniul, mult superior propriului său talent, şi vrea să îl facă să îşi folosească acest dar. Curând însă, acest lucru devine o povară pentru el: “Most days I wish I never met you. Because then I could sleep at night. I wouldn’t have to walk around with the knowledge that someone like you was out there. I wouldn’t have to watch you throw it all away”.

Apoi este psihologul Sean Maguire (Robin Williams de zile mari, premiat cu Oscar), care îl ajută să îşi dea seama cine e şi ce vrea de la viaţă. Prietenul său Chuck (Ben Affleck) e conştient de superioritatea lui Will şi încearcă să îl facă şi pe el să înţeleagă asta: “[…] you’re sittin’ on a winnin’ lottery ticket. And you’re too much of a pussy to cash it in, and that’s bullshit. ‘Cause I’d do fuckin’ anything to have what you got. So would any of these fuckin’ guys. It’d be an insult to us if you’re still here in 20 years. Hangin’ around here is a fuckin’ waste of your time”.

Ultima, dar nu cea din urmă, este Skylar (Minnie Driver, şi ea nominalizată la Oscar), care se dovedeşte a fi sufletul său pereche. Aşa cum îi spune Sean lui Will, el şi Skylar luaţi separat sunt imperfecţi, dar pot fi perfecţi unul pentru celălalt.

Scenele dintre Will şi Sean sunt printre cele mai intense şi mai puternice ca semnificaţie din film: prima întâlnire în biroul lui Sean; ‘şedinţa’ din parc; duelul tăcerii; discuţia despre idiosincrasiile soţiei lui Sean (în mare parte improvizată de Williams – de unde reacţia lui Damon şi imaginea tremurată, semn al amuzamentului cameramanului) sau despre cum şi-a dat seama că ea e femeia vieţii lui; ultima întâlnire din program, când Sean îl face să înţeleagă că ceea ce i s-a întâmplat în copilărie “nu e vina lui”; întâlnirea de rămas bun. Robin Williams este excepţional în rolul psihologului şi ne oferă multe sfaturi şi lecţii importante: “real loss […] only occurs when you love something more than you love yourself” sau “Do what’s in your heart, son. You’ll be fine”.

Matt Damon însuşi face un rol foarte bun, consacrându-se astfel ca actor şi obţinând prima sa nominalizare la Oscar. La el se află de fapt sursa poveştii, scenariul filmului fiind bazat pe o piesă într-un act scrisă de Damon ca temă la unul din cursurile sale de la Harvard. Povestea a fost apoi dezvoltată împreună cu prietenul său din copilărie, Ben Affleck, cei doi introducând şi unele elemente biografice – spre exemplu, Skylar era numele iubitei lui Damon din acea vreme, iar Damon a fost în copilărie vecinul lui Howard Zinn, autorul cărţii “People’s History of the United States”, pe care Will i-o recomandă lui Sean. Mai mult, inspirat de exemplul lui Sylvester Stallone, care a scris scenariul pentru Rocky (1976) şi a jucat apoi rolul principal în film, Damon a insistat ca el şi Affleck să joace în filmul realizat după scenariul lor.

Scenariul şi ulterior filmul conţin, pe lângă elementele biografice ale celor doi autori, şi unele legături cu lumea filmului, cum ar fi replica “How do you like them apples?”, luată literar din filmul Cartierul chinezesc (1974) şi aparţinând personajului J.J. Gittes (Jack Nicholson). De asemenea, numele pe care Will le dă celor 12 fraţi (inventaţi) ai săi, sunt considerate a fi numele regizorilor cu care Damon şi Affleck îşi doreau să lucreze în viitor: Marky – Marc Rocco, Ricky – Richard Attenborough, Danny – Danny Boyle, Terry – Terry Gilliam, Mikey – Mikael Salomon, Davey – David Fincher, Timmy – Tim Burton, Tommy – Tom Hanks, Joey – Joel Schumacher, Robby – Robert Redford, Johnny – John Woo şi Brian – Brian De Palma. ‘Invitaţia’ lor nu a rămas fără răspuns, ci a fost acceptată de Terry Gilliam, care a regizat Fraţii Grimm (2005), cu Damon ca Wilhelm Grimm, de David Fincher, regizorul filmului Gone Girl (2014), avându-l pe Ben Affleck în rolul soţului, de Tom Hanks, care a jucat alături de Damon în Saving Private Ryan (1998) şi de Robert Redford, care e regizat Legenda lui Bagger Vance (2000), din nou cu Matt Damon în rol principal.

Sorry, I had to go see about a girl.