Arhive pe etichete: Ridley Scott

All the Money in the World (2018) – Cât de mult este suficient?

Un film înconjurat de discuţii după ce în urma acuzaţiilor aduse lui Kevin Spacey în finalul anului trecut regizorul Ridley Scott s-a văzut nevoit să îl înlocuiască pe acesta în rolul lui J. Paul Getty cu Christopher Plummer cu doar 5 săptămâni înaintea lansării, scenele sale fiind deja filmate, cu un trailer rulând în cinema. Iar spre surprinderea mea scenele cu personajul lui nu sunt deloc puţine. Ca urmare Plummer a fost încununat de nominalizări pentru rolul său. Şi pentru ca să fie meniul complet, în luna ianuarie s-au iscat discuţii referitoare la diferenţa imensă de salariu dintre Mark Wahlberg şi Michelle Williams pentru reluarea filmarilor.

MV5BMjA0OTE1Njg0NV5BMl5BanBnXkFtZTgwMjQwMjQ2NDM@._V1_SY1000_CR0,0,1503,1000_AL_Cu aşa „reclamă” All the Money in the World este un film ce trebuia văzut, iar prima impresie este că nu e deloc o pierdere de timp. Bazat pe evenimente reale, ne aruncă în viaţa familiei Getty în momentul în care John Paul Getty (Charlie Plummer) este răpit, iar bunicul său, cel mai bogat om al planetei, refuză să plătească rescumpărarea. Mama lui Paul (Michelle Williams), şi nora lui J. Getty, porneşte o luptă de convingere a acestuia în speranţa de a-şi salva copilul.

Ridley Scott face o treabă excelentă cu regia, nu uitaţi că omul asta are 80 de ani şi a tras 30% din film cu 5 săptâmâni până la lansare. Ritmul poveştii e potrivit, deşi m-aş fi putut lipsi de câteva scene la cele 2 ore şi 12 minute ale filmului. Calitatea regiei se vede şi în imagine, încă de la prima scenă de pe strazile Romei, ajutată şi de machiaj şi decorurile superbe.

Cel mai captivant personaj este de departe J. Getty, un amestec de egoism şi paranoia cu atât mai fascinant cu excentismul şi influenţa la pachet. Este uşor de văzut de unde nominalizările lui Christopher Plummer, însă interpretarea care ţine filmul în picioare în lipsa lui este cea a lui Michelle Williams, prea puţin menţionată. Incapabilă de a-l convinge să plătească recompensa pentru fiul ei, încearcă toate modalităţile posibile de a da de răpitorii acestuia, deşi aparent lipsită de ajutor, hotărâtă să nu cedeze.

Pentru toţi banii din lume este un film demn de numele lui Ridley Scott, cu teme actuale, cu toate că evenimentele se întamplă acum 40 de ani, care vorbeşte despre cum averea şi puterea pot înstrăina un om faţă de realitate şi de lucrurile care pentru toţi ceilalţi nu ar ridica niciun semn de întrebare.

Reclame

Blade Runner (1982) – pregătire pentru Blade Runner 2049

Dacă vorbim despre Blade Runner (1982) trebuie mai întâi să precizăm despre care versiune vorbim; cu toate că din cele 7 existente publicul larg are acces la 3. Eu voi face referire în continuare la Final Cut, varianta din 2007 şi ultima apărută, prima făcută sub supravegherea regizorului Ridley Scott, fără alte intervenţii. O recomand pe aceasta şi pentru că imaginea şi efectele speciale sunt actualizate pentru perioada actuală.

Intrând în paine ca un bun brutar spun de pe acum că Blade Runner nu este degeaba considerat un clasic al genului SF, şi un clasic pur şi simplu; cu toate că la momentul apariţiei nici recenziile şi nici încasările nu îi validau realizarea lui Scott, o adaptare aproximativă după un roman SF al lui Philip K. Dick, care ne plasează într-un viitor distopic populat de maşini zburătoare, androizi şi vânători de recompense.

br3

Atmosfera de film noir merge mână în mână cu cadrul science-fiction, Harrison Ford captează atenţia de la primul cadru şi îl aduce la viaţă pe Rick Deckard, un erou într-o continuă căutare a deciziei corecte moral şi a propriei persoane. Plecat în căutarea unor „replicanţi” (androizi identici cu oamenii, dar superiori fizic) răsvrătiţi ne va face să ne punem întrebări legate de natura umană şi esenţa a ce înseamnă să fii uman. Pe fondul unei investigaţii poliţieneşti filmul atinge subiecte sensibile, mai ales în contextul tehnologic actual, probabil un motiv pentru slaba prestaţie din ’82 fiind şi noutatea subiectului.

Aşadar cu un scenariu solid, o regie impecabilă şi o altă interpretare de ţinut minte a lui Rutger Hauer în rolul lui Roy, Blade Runner este un film ce merită o privire pentru cei care nu au avut încă ocazia, moment ideal înaintea vizionării sequel-ului Blade Runner 2049 ce rulează deja în cinema. În retrospectivă, consider că este necesar să vedeţi primul film înaintea acestei continuări pentru o apreciere corectă.

Am spus la început că mă refer la Final Cut, şi deşi nu am intrat in detalii, cele două mari diferenţe sunt un voice-over al lui Deckard şi finalul fericit prezent în celelalte, faţă de cel ambiguu al acestei versiuni. În cadrul poveştii elementele astea sunt esenţiale. Mai jos o să las cele trei short-uri scoase de producători înaintea lansării sequel-ului, interesante, fără relevanţă în film, dar hei, unul este un anime de 15 minute, voi alegeţi.

Alien: Covenant (2017)

Ridley Scott revine cu o noua incursiune în franciza Alien cu Alien: Covenant, dupa prequel-ul din 2012 Prometheus. Când nava Covenant este trimisa sa colonizeze o planeta îndepărtată, iar echipajului îi este întrerupt somnul criogenic, aceștia decid sa cerceteze o planeta apropiata, neindentificatî, care pare sa asigure condițiile necesare pentru noua colonie. Si dupa cum ne-am obisnuit în seria Alien, lucrurile nu merg întocmai cum te astepți.

În Alien: Covenant avem parte de toate elementele specifice seriei, într-atât de mult încât prima parte a filmului ne aduce aminte de primul Alien (1979), cu accent pe suspans și horror, iar cea de-a doua parte de Aliens (1986), unde acțiunea ia locul suspansului, cu câteva scene smulse direct din finalul predecesorului din 86. De regulă, când o continuare încearcă să imite prea mult filmele anterioare acest lucru poate fi o problema, dar cu toate astea Ridley Scott reușește să insufle un aer nou acestui film, și să recreeze atmosfera de groaza specifica seriei, mai bine decât o face în Prometheus.

Avem parte de o întoarcere a lui Michael Fassbender, în dublu rol, fiind elementul principal de legatură între acest film si cel din 2012, căruia i se alatura Katherine Waterston (Fantastic Beasts and Where to Find Them) si Danny McBride (This Is the End), iar din toată distribuția trebuie să spun că cel mai plăcut m-a surprins McBride, care ne-a obișnuit cu roluri amuzante și exagerate, dar care aici face dovada că poate fi un actor serios, de care te poți atașa, cu o interpretare plină de emoții credibile.

Aceasta noua intrare in serie dezvolta mai departe mitologia universului Alien si ne pune din nou in fata intrebarilor ridicate in Prometheus legate de originea umanitatii si rolul nostru in Univers, si o face mai bine decat oricare din filmele anterioare. Pentru pasionati, 20 Century Fox a scos un scurt-metraj ce precede filmul, si care face legatura intre evenimentele din Prometheus si Covenant, care nu consider ca este absolut necesar de vazut pentru a intelege ce se petrece, insa aduce un plus de informatie. Acesta se numeste Prologue: The Crossing.

Efectele speciale sunt de nota 10, iar noile design-uri de locatii si creaturi se imbina bine cu cele deja familiare, si impreuna cu coloana sonora ne introduc inca o data in acest spatiu extraterestru, dar atat de atragator. Cu exceptia a doua scene de actiune usor aglomerate, nici aici nu ducem lipsa de cadre terifiante, care sa ne tina lipiti de scaun, in special in a treia parte a filmului.

Alien: Covenant este un urmaș demn de franciza Alien, iar cu productia unei continuari deja anuntata să înceapă anul urmator (da, filmul lasa loc unei continuari evidente), pot spune ca merita vizionat în cinema, iar fanii genului horror-SF nu vor fi dezamagiti. Desi Prometheus nu a fost la nivelul standardelor seriei (exceptand Alien 3 si Resurrection), acest film mă face curios de direcția în care Ridley Scott vrea sa ducă povestea și cum va lega aceste prequel-uri de seria originala.

MV5BMDBkYWM3MmItYWNlYi00YWJiLTg0M2EtMzA5NDhhNDMwYjJiXkEyXkFqcGdeQXVyNjEwNTM2Mzc@._V1_SY999_CR0,0,673,999_AL_.jpg

the Martian and the American…

…the American Way of Thinking, of course. Un mod de gândire ce poate fi sintetizat cam așa:

  • pune la îndoială (chestionează) adevărurile acceptate
  • luptă întotdeauna pentru a găsi o cale mai bună
  • dacă sunt obstrucții, găsește o altă variantă
  • discută cu cei din jurul tău; dacă sunt mulți negativiști, mulțumește-le politicos pentru opinie și fă în felul tău
  • descoperă ceva la care ești bun, ori care te pasionează
  • dacă nu ești bun la ceva, găsește pe (alt)cineva cu care să cooperezi la asta
  • pe termen lung, nu există jocuri cu sumă nulă

Un mod de gândire (way of thinking) pe care noi îl confundăm pe-aici prin Europa cu modul lor de viață (way of life). Chiar dacă ambele aparțin aceleiași nații, nu e vorba de aceleași lucruri. Și ca de obicei, alegem cea mai proastă variantă: ne ia ochii the American Way of Life, și ignorăm din acest mic lanț cauzal tocmai the American Way of Thinking. Iar ei americanii, sunt încântați când descoperă în Europa acel dolce far niente și detașarea față de muncă: că avem o viață și după (sau peste) job.

Să recunoaștem, toți aspirăm (și visăm că se poate – the American Dream) la the American Way of Life, dar hai să vedem dacă suntem dispuși să adoptăm, pentru ajunge la asta, și the American Way of Thinking? Fiindcă despre asta e vorba în Marțian – un soi de popularizare a modului american de gândire ~ supraviețuire ~ descurcăreală. Filmul a fost premiat nu doar grație șmecheriei producătorilor de a se poziționa pe un culoar favorabil (chestiune ce a cauzat schimbări în acordarea Globurilor), ci și pentru că propune o temă dificilă pentru americani: care este rolul culturii populare (mainstream) în „the American Way of Thinking.” Impactul său este mai degrabă pozitiv ori negativ? Această întrebare este relevantă și pentru filmul românesc.

Iar răspunsul oarecum surprinzător este că cinemaul (care la americani face parte din entertainment, alături de muzică și parțial TV-show-ul) are prea puțin impact asupra the American way of thinking pentru că ea nu face altceva decât să reafirme ceea ce oamenii văd în viața lor de zi cu zi – așa că nu au nimic de învățat de acolo so they are bored of it. Ca urmare filmele lor arată persoane grozave, căutând și găsind successul. Doar cântecele lor sunt despre dorințe neîmplinite, iar showurile TV repetă imaginea cinică a unei lumi pe care o plachează cu o satiră deficitară ori ficțiune prost scrisă. Este ceva interesant și uneori amuzant, dar nu satisfăcător.

Există și rezultate pozitive decurgând din plictiseala față de cultura populară: majoritatea americanilor au învățat să urască status-quo-ul.Ei învață să conteste modul în care stau lucrurile și să creeze ceva original. Să crești în America, e o contradicție: ți se spune că sunt speciale, dar înveți că nu ești. Iar această contradicție impulsionează americanul de a se diferenția și de-a-și crea propria identitate – cealaltă variantă fiind că cadă în mediocritate. Un astfel de răspuns bifurcat spre extreme este în spiritul modului de gândire american. Gândiți-vă la drone de birou, la programatori staruri – rock, ca și la The Secret Life of Walter Mitty.

Majoritatea poveștilor americane de succes sunt despre oameni care au făcut lucrurile în felul lor și în ritmul propriu: Frații Wright, Henry Ford, Steve Jobs, etc. Sigur, sunt și oameni care au urmat gândirea convențională și au reușit acolo unde alții au dat greș. Dar majoritatea americanilor operează cu aceste însușiri: gândire independentă și ritm auto-direcționat de lucru, iar ele par să meargă mână în mână.

În cheia aceasta am văzut Marțianul lui Ridley Scott, regizorul care a pus umărul, alături de George Lucas și Steven Spielberg la clădirea cinemaului comercial contemporan. Bărbatul-clișeu filmat de el aici nu mai e generalul ajuns Gladiator ca să apere Roma, ci inginerul -mă rog, Botanistul – ce rezolvă problema colonizării prin realizarea plantației de cartofi. Antipaticul astronaut din Interstellar (rol în care Matt Damon jucase suficient de plauzibil astronautul naufragiat care încearcă să-şi saboteze colegii ca să scape) a făcut delicios contrast cu americanul tipic de aici. Ridley Scott, fără pretenții SF, comparativ cu mult mai criticatul Nolan (călătorii stelare, găuri negre, astrofizică) care nu se apropia după, critici, nici la degetul mic al lui Kubrick.

În Interstellar se dădeau lupte pe Terra şi în sufletul oamenilor plecați în Univers, ori în Marțianul, totul e o cursă comică spre happy-end (antologice fazele cu prelata prinsă în chingi). Bine, reușita filmului regizat de Ridley Scott vine și din felul cum Drew Goddard adaptează romanul lui Weir, ca și din coloana sonoră a lui Harry Gregson-Williams și piesele excelent alese (Bee Gees, ABBA, David Bowie). Iar dacă Odiseea spațială 2001 și Interstellar mi s-au părut desprinse din Almanahul Antcipația, Marțianul a fost rupt de-a drepul din Urzica. Și și-a meritat Globul!

The Martian (2015)

The Martian a venit în cinematografe în aceeași perioadă a anului trecut cu mai precocele său frate geaman, Interstellar. Este o asemanare care merge mai departe de perioada anului în care au fost lansate: Matt Damon a jucat în Interstellar un rol secundar, și-mi place să mă gândesc c-a facut antrenamentul perfect pe planeta pe care a „naufragiat”, doar pentru a supravietui pe Marte.

Nu știu exact cum stă treaba cu marketingul la Hollywood, dar la o distanță de câteva zile de la lansarea filmului The Martian, NASA anunța entuziastă că s-a gasit apă pe Marte. Coincindență? Oricum e bine că ambele evenimente s-au soldat cu glorificarea științei în  spațiul vast al Universului (cinematografic, și în galaxia noastră). Pentru a nu ieși din expertiza de cinefil, mai puțin calificat în aceasta direcție, nu dau mai multe detalii tehnice. Oricum, la vizionarea acestui film veți afla câteva chestii științifice interesante.

the-martian-matt-damon

Ridley Scott revine în lumea SF-ului, după ultimul său film (Prometheus) din largul pre-universului Alien și ajunge în cele din urma pe planeta roșie. Noua călătorie inițiatică pe tărâmuri neprielnice omului explorator, se desfășoară de aceasta dată sub forma unui jurnal, iar Matt Damon se dovedeste a fi alegerea perfecta pentru a expune seriozitatea stiintifica într-un context umoristic. Toata lumea a fost surprinsa de umorul de care da dovada acest film, daca am sta sa citim mai mult, ne-am da seama ca opera literara care e la baza martianului, are acest iz puternic de haz de necaz.

Avem un personaj principal simpatic, care se face placut spectatorului, ajungand sa fie un soi de erou (american), a carui replica memorabila este: „LOOK! A pair of boobs”; pardon, cealalta replica: „In your face Neil Amstrong”…asta ca sa va redau din zona comicului.

In concluzie avem de-a face cu un film bun, chiar cel mai bun în „zona pura” a SF-ului pe anul acesta. O realizare cinematografică în ton cu noile descoperiri științifice de pe alte planete mai îndepărtate sau mai apropiate.

Trailer:

 

Cronica o gasiti si pe blogul Piratului Cinefil