Arhive pe etichete: regizor

,,Eclipsa “ 1962

Filmul  ,,Eclipsa “ al regizorului  italian Michelangelo Antonioni, este poate cel mai reușit din trilogia antonioniană ,,L’avventura”  ,, La notte „,, L’eclisse”.  Temele recurente apar și aici: singurătatea, lipsa de comunicare , plictiseala , vidul sufletesc (existențial), dezumanizarea . Viziunea din ,,Eclipsa” reformulează prin simboluri , foarte exigent din punct de vedere estetic și formal, o mare parte a fricilor noastre.

Rătăcirile boeme ale Monicăi Vitti  prin orașul atât de impersonal (scene  similare   revăzusem acum câteva săptămâni, tot cu aceeași actriță în filmul ,,Deșertul Rosu”) sunt impregnate de letargie, când sufocantă,  când de o lene senzuală. Vittoria (Vitti), mereu plictisită, mereu în căutare de altceva și mereu abulică , întruchipează alienarea.
Un personaj în opoziție cu ea este  Piero (Alain Delon, la 27 de ani ), tânărul foarte atrăgător, cam afemeiat care se ,,lasă ”repede sedus de această femeie deprimată, cu certitudinea că o va face să se simtă bine (deși nu prea îi pasă ). Dar el este un tip de acțiune, ambițios, însetat de putere materială și de poziție socială, trăsături care o descurajează și o îndepărtează de el. Vom urmări scene dinamice, haotice, zgomotoase  de pe arena loteriei violente a  Bursei  (așa era în anii `60 !),  inima lumii contemporane , unde  Piero evoluează ca operator făcând cele mai diferite speculații pe piața valorilor.
Cele două personaje , totuși , nu diferă prea mult : fac parte din burghezie , urmărind ambele, în feluri diferite , confortul și siguranța  materială, fără iubire, fără altruism.
Și am putea caracteriza  Orașul   în construcție, în urbanizare galopantă , ca pe al treilea personaj al filmului, cel mai important simbol  în care  Vittoria și  Piero evoluează diferit: Vittoria este inhibată  de orașul modern, pentru ea un loc amenințător, al anonimatului , unde se simte străină, dezorientată, plictisită, dar Piero este cel care funcționează excelent în acest mediu ; de unde un dezacord ireconciliabil între cei doi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Un montaj  final de secvențe uimitoare dă sens filmului , în care Vittoria și Piero nu mai apar,scurta eclipsă a relației lor s-a consumat și nu ne mai distrage de la esența de la mesajul profetic a lui Antonioni,  în care oamenii își continuă repetitiv  viața, nepăsători la ce-i înconjoară, la risipă , la distrugerea resurselor si energiilor, la avertismentul apocalipsei  !

Distribuția: Alain Delon (Piero), Monica Vitti (Vittoria), Francisco Rabal

Premiul special al juriului la Festivalul Filmului de la Cannes din 1962

 Full movie  https://ok.ru/video/85898562055

Anunțuri

Una pura formalità (1994)

Filmul Una pura formalità (O simplă formalitate) care pare un thriller polițienesc cu ușile închise se transformă în duel verbal, în replici insinuante sau acuzatoare, în capcane. Un comisar intră în mintea presupusului criminal care va fi obligat să-și examineze viața și identitatea.

Tema elucidării unei crime este pretextul pentru o speculație filozofică, un proces de conștiință, o încercare de a se autoînțelege sau un purgatoriu tarkovskian, un sentiment zdrobitor al culpabilității kafkiene, absurdul care pătrunde brusc în viață sau ,,un chin” reciproc sartrian în spațiul închis al unei camere sordid polițienești  (și câte alte trimiteri am mai surprins!)

Asistăm la desfășurarea unei dialectici bine construite de comisar care îl apropie pe  ,,inculpat” de adevăr (iar pe noi ne bagă într-o ceață mai densă): un schimb bizar de replici prin momentele de derapaj ale inspectorului, în general sobru și sarcastic care devine volubil și expert în citate care abundă cam fără rost și interlocutorul său derutat și derutant, amnezic dar panicat,bâiguitor de fraze eliptice și contradictorii.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Jocul personajelor este bun chiar dacă duelul verbal e cam lung. Polanski în rolul inspectorului de poliție calm , tenace care s-a cultivat pentru a-și disimula decepția de a fi un ratat, Depardieu în rolul lui OnOff, scriitorul tulburat de demoni interiori , care se isterizează, care încearcă să –si suporte decăderea așternând pe hârtie durerile și singurătatea.  Decorurile  lui Giuseppe Tornatore din acest film sunt suprarealiste, surprinzător de sinistre,chiar dacă scenele de început sunt în pădure (aici efectele vizuale-noroiul diluvian,prim planul cu gura tevii unei arme și  efectele sonore-pistolul care se descărcă,  cântecul cucuvelei, respirația sacadată a unui fugar  ), mai apoi cu tipul arestat care e adus într-o clădire sinistră, izolată în care se află comisariatul, cu pereții îmbibați de ploaie, cu găleți în care e captată apa din tavan, cu mobilier vechi, minimalist unde începe meciul indoor.
Intenția regizorului pare să ne proiecteze într-un univers sordid, cu personaje dubioase, un scriitor amnezic, confuz în toate și inspectorul de poliție nemilos care gestionează un interogatoriu gen hipnoză regresivă. Nici sunetul nu e de colo, ci are un rol emoțional: spre sfârșit muzica lui Ennio Moriconne printr-un crescendo bine orchestrat urmat de o liniște perturbată de scurgerea ritmată în găleți a apei de ploaie și pac! declicul capcanei pentru șoareci pun la încercare nervii pentru punctul culminant peste care se suprapune finalul incert . De amintit că melodia  lui Morricone e pe versuri de Tornatore și interpretată vocal de însuși Depardieu.

Dar tot ce se întâmplă în fața ochilor noștri se pare că nu e real.  E o adevărată provocare în a nu ne lăsa ,,duși” de diferitele efecte cinematografice dar și personajul OnOff, scriitorul cu nume ciudat gen InspirăExpiră, îmi sugerează oboseala existențială, acel ,,capăt al puterilor”. OnOff ne dă multe alte indicii:
 -de mai multe ori afirmă că acest loc și aceste personaje nu pot  exista, că nu i se întâmplă lui acest arest ,nici interogatoriul
 -nu funcționează telefonul, nu își poate cere un avocat
 -spune că nu mai scrie de câțiva ani dar la perchiziție (dacă a fost efectuată?) se găsește un roman în lucru
 -are un comportament absurd (scenele din baia comisariatului)
 -nu își amintește deloc ( sau se preface ) ce a făcut în ultimele ore
 -nu are acte de identitate
 -nu-și poate justifica fuga noaptea prin pădure pe ploaia torențială
 -comisarul îi cunoaște mai bine biografia și i-a citit toate operele
 -biografia se dovedește cu totul falsă -OnOff  ,, Ziarele, fotografiile , telejurnalele, interviurile au rolul să ascundă adevărul despre noi”.
 -răspunsurile la interogatoriu se cristalizează după câteva acte de violenţă

– teoria punctului virtual (punct din spaţiu în care se întîlnesc prelungirile razelor luminoase care au venit în contact cu un sistem optic -oglindă, lentilă) prin care OnOff  explică cum ,,undeva , se poate ca ceea ce nu e real să  existe.”  : o lume paralelă , o parabolă?

-la sfârșit nu există nici un proces -verbal

Ce ar putea fi adevărat în toată povestea:

– adevărată biografie
-vizita femeii iubite
-succesul real al scriitorului

-personajul Faubin care i-a marcat viața

-pierderea simțului realității

 – alunecarea pe panta autodistrugerii

-inevitabila singurătate în care rămâne doar cu el însuși

-decăderea morală


Scriitorul se va fi liniștit odată cu multe clarificări ale proceselor sale de conștiință? Oricum îi mulțumește inspectorului că l-a tratat cu profesionalism. Impresionantă este scena în care Depardieu, la pământ, este ,,liber” să stea pe spate cu abdomenul expus … în toată splendoarea sa, precum gângania kafkiană.

Giuseppe Tornatore ,,Primarily  it is   a story about anxiety, this modern state of mind . And on how to resolve this anguish of spirit. It is also a reflection on the moments of our lives that escape us. The human being, through a refined mechanism of self-defense, forgets the painful experiences. I focused on this minute moment when consciousness slips from one dimension to another without realizing it”.

 

Ambiancé (2020)

Cel mai lung film din istoria cinematografiei, Ambiancérealizat de regizorul suedez Andres Weberg, cu durata de 720 de ore va fi lansat și vizionat simultan în fiecare continent pe 31 decembrie 2020, apoi pelicula va fi distrusă.

Pentru a vedea filmul lui Andres Weberg da capo al fine, fără pauze, spectatorii vor trebui să stea în cinematograf timp de 30 de zile. Filmul este un omagiu adus memoriei fiului său mort în 2014, după o supra-doză.

Această prezentare necesită JavaScript.

Premiza filmului se bazează parțial pe scena meciului de șah din filmul lui Ingmar Bergman A șaptea pecete, și va fi o călătorie ireală prin spațiu și timp. Weberg a descris filmul ca fiind „un rezumat narativ neliniar, abstract, al timpului petrecut de artist cu imaginea în mișcare”.

Actualul deținător al titlului cel mai lung… este filmul experimental documentar Modern Times Forever, realizat de grupul de cineaști danezi Superflex, film lansat în 2011 cu durată de peste 240 de ore.

Trailerul din 2016 care are „doar” 7 h 20` a fost prezentat la festivalul VIDEOFORMES din Clermont-Ferrand

Pană acum recordul de rulare a unui film comercial este socotit filmul chinezesc mut de arte marțiale The Burning of the Red Lotus Temple a lui  Zhang Shichuan, lansat în 1928, deși e format dintr-o suită de 18 lung-metraje care însumează 27 h de vizionare.

Powaqqatsi (1988) sau efectele tranziției spre globalizare

Powaqqatsi, documentarul artistic produs de George Lucas și  Francis Ford Coppola  este  un document cinematografic rar, strălucind printre operele de artă semnificative ale secolului al XX-lea. Acesta este al doilea film din  mistica frescă Qatsi, trilogia  lui Godfrey Reggio centrată asupra ritmului frenetic din emisfera sudică, antrenată, fără să știe, în mondializare. Filmul  angajează într-un periplu emoțional care  nu pierde nimic din perspicacitate și combativitate.

Inspirat de fotografiile foarte dure – șocante – devenite celebre ale lui Alfredo Jaar și Sebastiao Salgado despre minele de aur de la suprafață din Serra Pelada (Brazilia) reprezentând mii de muncitori lucrând în condiții uimitor de precare, Powaqqatsi are ca teme centrale exploatarea săracilor de către bogați și indiferența sau disprețul celor din urmă față de echilibrul ecologic.

De aici  până la bidonville-urile din Sao Paolo, lumea dezvăluită de teleobiectivul lui Reggio debordează de viață, dinamism, eforturi, religiozitate dar și de suferințe,mizerie,marite prin procedee cinematografice inedite (unghiuri, ralenti-uri îngrijite, fotografii epatante, scenografie care surprinde clipa, muzică bombastică).

1280x720

Alte teme care se descifrează în acest film sunt:

– valoarea tradițiilor seculare în diferite zone ale globului, culturi „nealterate” de invazia tehnologică, tradiții care mențin echilibrul și armonia unor societăți departe de lumea „nebună, nebună”. Inspirația temelor tradiționale este fermecătoare, traversăm culturi arabo-musulmane, sud-americane, asiatice, africane.

– farmecul vieții occidentale promovat prin imagini seducătoare, de obicei publicitare, suprapuse peste imaginile cu viețile tradiționale.

-efectele tranziției reflectând semnele inegalității, efectele secundare ale industrializării, disperarea în fața distrugerii ireversibile a unor culturi .

Conform principiilor trilogiei filmul nu se vrea nici politic, nici moralizator: se mulțumește cu  prezentarea unor realități, fără a cădea în păcatul caricaturizării (vedem și aspectele pozitive ale schimbărilor). Powaqqatsi oferă o privire estetizantă asupra Lumii a treia, o realitate văzută prin ochii realizatorilor – urmând ca spectatorii să reflecteze și să judece.

powaqqatsi-life-in-transformation

Este un film care se exprimă prin forța imaginii interpretabile la orice nivel de cultură, dar și cu subtilități estetice novatoare și spectaculoase. Filmul este non verbal, fără comentarii.

Tușa finală a celui mai important muzician al sec. al XX-lea, Philip Glass, o  muzică contemporană, un cocktail de sonorități exotice de pe diferite  continente și spiritul sintetic al anilor`80, conferă filmului unitatea de timp .

 

 

Perfume (2006)

Filmul este ecranizarea romanului „Parfumul”, publicat de Patrick Süskind în 1985 și devenit bestseller internaţional.

Parisul secolului al XVIII-lea, un loc în care parfumuri suave din grădinile Castelelor nobiliare sunt sufocate de miresmele pestilențiale ale lipsei generale de igienă, de canalizare, de tratamente medicale și unele specifice sărăciei: gropi de gunoaie, resturi alimentare în putrefacție, hoituri de animale, cadavre îngropate la repezeală în timpul molimelor, ulițe scufundate în praf și/sau noroi.

perfume_xlg
În acest regat imaterial al miasmelor se naște unul dintre cele mai geniale și abominabile personaje ale epocii, Jean-Baptiste Grenouille, bărbatul cu un simț olfactiv supradezvoltat care realizează că e respins de societate pentru faptul că în mod paradoxal corpul lui nu emană nici un miros. Această neconcordanță este o provocare pentru Grenouille, dar și pentru realizatorul filmului, captivat de proiectul vieții acestui personaj, care are ca tel suprem distilarea unui parfum cu emanații subtile care să-l facă instantaneu irezistibil de atrăgător și iubit de către semenii săi.

Ducând o viaţă mizerabilă, tânărul reuşeşte să se angajeze ca ucenic la un mare meşter parfumier al Parisului, Giuseppe Baldini. El reuşeşte astfel să descopere tehnicile şi secretele de fabricare a parfumurilor, care îi duc talentul pe culmi nebănuite.Talentul supranatural îl va ajuta pe parfumier să obtină capodopere olfactive,dar nu să găsească ,,piatra filozofală”. În căutarea ingredientelor, dintr-o întâmplare nefericită are o revelație:parfumul inconfundabil și irezistibil al tinerelor fecioare.

Considerat o capodoperă, romanul lui  Patrick Süskind este construit destul de robust pentru a feri cineaștii care l-au adaptat pentru ecran de modificări hazardate. Incontestabil, acolo unde scriitorul e mai subtil în descrieri, Tykwer a cam supralicitat, fapt care ar putea indispune pe cei care preferă sobrietatea.

46f8f62f01fd4

Interpretarea
Regizorul a schimbat, totuși, ceva deloc neglijabil și anume: în roman Grenouille este urât, hidos; în film actorul are o figură inocentă, chiar simpatică și își joacă excelent rolul punându-și în valoare sensibilitatea și puterile extrasenzoriale pur și simplu prin intensitatea privirii sale inocente.

Perfume

Imaginea:
Tonul filmului este dat de primele scene crude și scârboase ale nașterii lui Grenouille sub taraba pieței de peste. Efectul este cel scontat de realizator, care prin schimbări cromatice și jocuri de lumină parcă creează senzații olfactive. Scenele sunt foarte bine turnate, cu planuri detaliate asupra obiectelor, ființelor, pe care le miroase Grenouille.

Pelicula, care conciliază exigența filmului de autor cu virtuțile divertismentului inteligent este lipsită într-un fel de materialitatea coșmarurilor hipnotizante – încât, de exemplu scena cu tânăra din strada Marais revine obsesiv de mai multe ori pentru a ilustra dezamăgirea și disperarea lui Grenouille de a nu putea trăi ceea ce trăiesc cei mai mulți oameni: normalitatea.

Influențe:
– cântecul grupului Nirvana, „Scentless Apprentice” l-a inspirat pe Kurt Cobain
Ramstein se inspiră pentru cântecul „Du riechst so gut” (mirosi atât de bine)
– Jean-Baptiste, zis „La Grenouille”, este eroul principal din filmul „Pirații” a lui Polanski

Citiți continuarea recenziei și altele pe această temă în formatul editorial CeFilmeVăd.eu