Arhive pe etichete: Radu Muntean

Între „Aurora” și „Un etaj mai jos”

Încerc să compar Aurora și Un etaj mai jos – două filme asemănătoare (voi explica din ce punct de vedere), făcute pentru public diferit (cam în aceeași perioadă de timp) de către cineaști diferiți (deși asimilați aceluiași Nou val).

Dacă ar fi să te iei după cele citite (în presă) despre Aurora înainte sau după vizionare ai senzația că asiști la un film despre psihologia unui asasin, cu toate că filmul este despre altceva – Puiu afirmă că e despre un om prins într-un proiect. Ambele titluri amintite au la bază aceeași Dogmă, aceleași elemente constitutive – de o mare rigoare estetică și formală. Însă, în vreme ce Aurora nu-și propune să surprindă (deși atinge, tangențial câteva alveole) vreo realitate socială,  Un etaj mai jos o face asumat, livrând chiar un gen de mesaj în locul convențiilor de gen: nu este un film polițist, ci unul anti-polițist, care surprinde una din caracteristicile omului contemporan, care evită să se implice în problemele altora.

Ambele filme susțin că se rezumă la a prezenta, fără judeca ori a livra concluzii, Aurora – asasinul prins în propriul proiect, Un etaj mai jos – martorul tăcut, (echi)distant, până este provocat de (prezumtivul) asasin. Realismul microscopic al lui Puiu atinge însă (așa cum remarca Andrei Gorzo pe blogul său, în cronica Sieranevadei) la un moment dat, în ultima dintre cele trei ore ale filmului, alveola unei altei realități, citez: ”protagonistul sună la ușa unei femei care nu mai apăruse până atunci în film – o vecină de-a mamei sale, în apartamentul căreia petrece câteva minute… Puiu nu-i permitea spectatorului ca, în cele câteva minute petrecute în apartament, să-și facă o idee prea clară despre ce hram poartă fiecare; (dar) lasă spectatorul cu o impresie de realism dens – impresia că acel apartament de bloc, cu tot cu locuitorii săi, fusese imaginat până în cele mai mici detalii – combinată cu o impresie de mister.

Tocmai datorită densității lor, detaliile nu i se livreau spectatorului la o întrezărire de numai câteva minute. Un personaj abia dacă se lăsa întrezărit înainte de a se închide în baie; un altul se închidea împreună cu primul, ca să șușotească inaudibil împreună”. Este, conchide Gorzo, o operă de realism polemic, pornit să denunțe implicit ca facilă tehnica realistă pe care alți regizori români o preluaseră parțial de la Puiu (din Moartea domnului Lăzărescu). Ori, aici se desparte realismul lui Puiu (unul re-construit la nivel microscopic, până devine credibil spectatorului) de realismul lui Muntean (în care ultimul nu crede decât la nivel formal, în măsura în care este capabil de a livra sau nu un mesaj – care, conchide el, nici nu este necesar).

one-floor-below.jpg

De ce altceva să fie necesară (corecta) precizare a genului în cronica de întâmpinare sau în teaser-ul filmului? Una e să stai să aștepți tot filmul un deznodământ – și să ieși de la film cu buza umflată – și alta să știi de la-nceput că nu e nici vorbă de așa ceva. Dincolo de actorii sau autorii preferați, ne alegem (mă refer la cinefili pasionați) filmele după gen. Preferăm un anumit gen de film (care ok, este genul predilect al unui autor, care lucrează cu anumiți actori – care se potrivesc acolo) la care mergem cu un întreg set de așteptări, în concordanță cu standardele genului.

Dacă Andrei Gorzo face o probă a simțului său critic, identificând similitudinea ușilor interioare din Aurora cu cele din Sieranevada, în momentul în care afirmă că Puiu e luat în brațe cu Sieranevada cu mult mai multă căldură decât au stârnit filmele lui precedente și că lumea începe să „catch up with him”, din cauză că el bate, magisterial, pasul pe loc… este subiectiv.

Pentru că o face după o paranteză cum că, firește, Piu își merită succesul, deoarece a contribuit – major, în multe cazuri – la deschiderea multor ochi de cineaști români din generația lui sau mai tineri; că e cea mai importantă figură din istoria filmului românesc. Dar că – pe baza acestui film – nu mai e un înnoitor. Și că Puiu s-a instalat momentan în poziția de clasic în viață, pentru a susține că înnoitorul este Radu Jude – știind că până la premiera lungmetrajului Inimi cicatrizat în cinematografele românești, nici nu-l poate contrazice cineva.

Dacă exprimarea „clasic în viață” se referă la modul impecabil în care și-a construit filmul, a dat chei de citire în interviuri (făcând inutile dezvăluirile criticilor) și s-a ocupat de lansare, sunt de acord. A fost nevoit să facă toate acestea pentru că nici nu prea avea cine altcineva să le facă. Că mai e sau nu înnoitor, asta cred că rămâne de văzut după vizionarea ambelor producții (La conac și Inimi cicatrizate), așa că disputa se amână pentru mai târziu.

Reclame

Din presa cinefilă 1-15 iunie

Un eveniment în curs, având ca temă filmul românesc, are loc la Londra între 6 și 28 iunie: o retrospectivă de mari dimensiuni, cu ambiții exhaustive, a „Noului cinema românesc”, organizată de British Film Institute și ICR Londra. Pe lângă cele 25 de proiecții de film au loc o serie de întâlniri la care participă Anamaria Marinca, Andrei Gorzo, Anca Damian, Tudor Giurgiu și Radu Muntean (deși anunțat, Cristi Puiu n-a mai reușit să ajungă la evenimentul dedicat filmografiei sale), curator: Andrew Geoff de la „Sight and Sound”. Mai multe detalii despre evenimentele care au loc, aici.

Ultimul număr al revistei „Film” (editată de UCIN) dedică cea mai mare parte a paginilor sale participării românești la Festivalul de la Cannes. Ediției 2016 i se dedică dosarul „Les Films de Bucarest à Cannes”, care include un istoric al participărilor la prestigiosul festival și comentarii dedicate în principal filmelor românești selectate în competiția principală („Bacalaureat” de Cristian Mungiu și Sieranevada de Cristi Puiu) și în secțiunea „Un Certain Regard” (Câini de Bogdan Mirică). 

filmNumărul acordă pagini importante și altor competiții cinematografice internaționale cum sunt: Festivalul de la Bari, Festivalul de la Toulouse, Festivalul NexT, Festivalul internațional al Filmului Experimental de la București, Festivalul film documentar One World Romania, Cinepolitica sau Festivalul Filmului European. Un alt dosar al numărului 2/2016 al revistei este dedicat reprezentării cinematografice a regalităţii în România, filmografiei (nu prea bogate) a portretelor capetelor încoronate, abordate de cele mai multe ori din perspective marcate ideologic. Mai multe detalii pe pagina revistei.

Din presa cinefilă – mai 2016

Pentru că ar fi cazul să mai aruncăm câte o privire și pe ce publică alții, înainte să ne lansăm propriul proiect publicistic, încep azi o rubrică pentru care rog cititorii să-mi semnaleze publicațiile on-line sau tipărite pe care le consideră relevante sau în care apar rubrici cinefile interesante. În primele articole am să fac probabil o retrospectivă lunară, urmând să intru treptat în actualitate – până să mă apropii de o rubrică săptămânală:

  • revista „Steaua” editată de Uniunea scriitorilor din Cluj, publică în preajma TIFF-ului dezbaterea: Filmul românesc, încotro?, o temă fertilă sub care publică opinii conferențiarul universitar dr. Doru Pop (membru UCIN), sub titlul Eșecul celui de-al doilea val, criticul Angelo Mitchievici, cu întrebarea NCR – va urma? urmați (sic!) de Radu Toderici cu Indie și Ion Indolean – în ediția tipărită.
  • ziarulMetropolis.ro, reprezentat la TIFF-ul clujean de Ionuț Mareș, care a reușit un interviu cu Sharunas Bartas, publică informații despre retrospectiva TIFF București, unde puteți vedea o selecție a unora din cele mai importante filme ale acestei ediții.
  • pe Agenda LiterNet apare în lunile martie-aprilie+mai o interesantă serie despre Discordia (filmul lui Ion Indolean premiat pentru debut în secțiunea Zilele Filmului Românesc de la TIFF), scene dintr-o producție, jurnal publicat de tânărul regizor și critic de film împreună cu Mădălina Pojoga, din echipa filmului.
  • TIFF-ul clujean anunță record peste record, aici: peste 79.000 de spectatori plătitori; ediție la care au avut loc și două lansări de carte în colecția TIFF Cinefil, cronici de film publicate de Lucian Maier și Radu-Ilarion Munteanu
  • București NonStop, filmul lui Dan Chișu – câștigător al marelui premiu și Trofeu al UCIN; mai multe detalii aici.

Ce nu s-a văzut, nici nu s-a spus la GOPO

Ada-CondeescuSă începem cu mondenitățile: Aferim! a luat 14 premii, zice presa, 13 statuete, anunță organizatorii … număr cu ghinion! Dacă nimeni n-a criticat uni-direcționarea, actrițele au fost atent monitorizate de presa de specialitate, care a considerat că ținuta Adei Condeescu (Eu când vreau să fluier, fluier!) n-ar fi fost prea inspirată. Oana Pellea a urcat pe scenă și l-a condus jos cu drag pe Florin Piersic, pentru că i se adresase c-un minut înainte. Și nu pentru a-l întrerupe, așa cum s-a scris prin tabloide. Asta am aflat de pe contul său de facebook.

Să încheiem cu absurditățile: regizorul Radu Munteanu refuzase, încă de la nominalizări, înscrierea filmului Un etaj mai jos la Premiile Gopo, susţinând că demersul organizatorilor este abuziv. Alături de producătorul Dragoş Vîlcu, solicitase retragerea din competiţie, ceea ce nu s-a întâmplat. Cu motivație:

Nu dorim să înscriem filmul și nu ne interesează să participăm la Gala Premiilor Gopo, începută ca o inițiativă de promovare a noului cinema românesc, dar transformată în ultimii ani într-un eveniment monden, care emulează premiile unor industrii cinematografice puternice, într-o țară care nu are, după părerea noastră, o industrie cinematografică reală și în care filmele pot fi vizionate aproape exclusiv în shopping mall-uri, declarase Muntean într-un comunicat, alături de producătorul Dragoș Vîlcu.

Nu am primit atunci nici un răspuns oficial din partea organizatorilor, dar am aflat din presă că filmul a intrat fără voia noastră în vederile juriului de preselecție, fiind nominalizat la mai multe categorii. Considerăm abuzivă înscrierea forțată a filmului Un etaj mai jos într-o competiție cu care nu dorim să ne asociem și rugăm organizatorii să retragă numele producției din lista filmelor nominalizate, sublinia comunicatul, potrivit Agerpres. No, ce treaba!

 

Un etaj mai jos – o prezentare și două concluzii

Teodor Corban a prins un 2015 foarte bun, putând fi considerat revelația anului, alături de Toma Cuzin, partenerul său din Aferim. Dacă în oscilantul film al lui Radu Jude, care se pornise alături de Florin Lăzărescu în căutarea unei Madame Bovary dâmbovițene, dar a cotit-o spre corectitudine politică, ambii au reușit să salveze cât de cât impresia de hipsterizare a istoriei, la Cannes treaba a stat puțin diferit: Cuzin a beneficiat de finalul Comorii lui Porumboiu, trecându-și în palmares un film premiat, în vreme ce Un etaj mai jos s-a mulțumit c-o nominalizare în secțiunea Un certain regard, câștigând, ulterior, premii – la alte festivaluri.

Recomand acest thriller de bloc al lui Muntean, care merită urmărit pentru a vedea cum construiește trio-ul Alex Baciu, Radu Muntean & Răzvan Rădulescu un film antipolițist, ca și pentru subtilitățile psihologice revelate de jocul bun al actorilor: Oxana Moravec, Ionuț Bora, Maria Popistașu, Ioana Flora, Adrian Văncică, pe lângă Teodor Corban și Iulian Postelnicu.

Până la urmă un film bun, chiar dacă se cam joacă cu așteptările spectatorului. Care, după ce deslușește problema morală (ne lămurim că Sandu a auzit el ceva, dar nu are toate datele așa că nu se pripește cu vreo concluzie) se așteaptă la o reacție a celor implicați, la un deznodământ al poveștii (de tip clasic) pentru a rămâne, la final, cu o morală.

Ei bine, așa cum personajul (cum orice personaj, chiar și spectatorul) rezistă în felul său de a fi, adică nu se lasă convins ușor să iasă din ale sale, la fel rezistă și scenariul – și odată cu el, și filmul – în a nu livra soluții. Se rezumă la a ridica un tip de întrebare (cum de am ajuns așa individualiști și de ce reacționăm așa: nereacționând), mai mult filosofică decât practică, la a fi un film despre dubla natura morală / individuală a omului, și nu unul moralist.