Arhive pe etichete: Radu Jude

Scene dintr-o căsnicie

Cu prilejul Festivalului Național de Teatru, aflat în pregătire, regizorul Radu Jude comentează Scene dintr-o căsnicie:

Ingmar Bergman spune că a scris acest text (în forma unui scenariu pentru televiziune) în trei luni, dar că i-a luat o viață întreagă să îl trăiască. Când îl citești, asta impresionează în primul rând: senzația de adevăr trăit, de adevăr la care cineva a ajuns nu doar prin reflecție intelectuală, ci prin experiențe directe, dureroase. Titlul este oarecum înșelător. Sigur, este vorba despre cuplu, dar problemele atinse au de-a face, mai degrabă, cu conviețuirea și dificultățile ei, cu viața comună despre care cineva spunea că e singura care poate oferi o vagă fericire fragilă.

scene2

Radu Jude: „pentru mine, tema reală a acestui text este prostia. Dar nu o prostie înțeleasă ca lipsă de IQ, ci o prostie adâncă, metafizică, o prostie consubstanțială ființei umane, o prostie cehoviană. Această prostie se manifestă în mai multe feluri. Ia, de exemplu, forma confuziei – și cuvântul “confuzie” apare de mai multe ori în text. Cele două personaje, Johan și Marianne, nu știu foarte clar ce vor, nu își înțeleg viața, nu îi găsesc sensul pe care îl caută obsesiv. Iar când meditează asupra acestor chestiuni, și o fac foarte des, sfârșesc în numeroase contradicții. Prostia de care vorbeam se întrupează apoi într-un egoism feroce, deși ascuns bine sub straturi de politețe și ipocrizie. Cele două personaje sunt foarte egoiste și nu mă refer doar la egoismul consubstanțial ființei umane, mai degrabă e vorba de un egoism inutil, care face ca cei doi să își caute întâi de toate propriul confort, chiar și atunci când mimează grija sau interesul pentru celălalt. Prostia devine apoi mult invocata căutare a fericirii. Probabil că nu există metodă mai sigură pentru nefericire decât să cauți obsesiv să fii fericit, și asta este ceea ce Marianne și Johan fac în fiecare secundă a vieții lor.”

Reclame

Între „Aurora” și „Un etaj mai jos”

Încerc să compar Aurora și Un etaj mai jos – două filme asemănătoare (voi explica din ce punct de vedere), făcute pentru public diferit (cam în aceeași perioadă de timp) de către cineaști diferiți (deși asimilați aceluiași Nou val).

Dacă ar fi să te iei după cele citite (în presă) despre Aurora înainte sau după vizionare ai senzația că asiști la un film despre psihologia unui asasin, cu toate că filmul este despre altceva – Puiu afirmă că e despre un om prins într-un proiect. Ambele titluri amintite au la bază aceeași Dogmă, aceleași elemente constitutive – de o mare rigoare estetică și formală. Însă, în vreme ce Aurora nu-și propune să surprindă (deși atinge, tangențial câteva alveole) vreo realitate socială,  Un etaj mai jos o face asumat, livrând chiar un gen de mesaj în locul convențiilor de gen: nu este un film polițist, ci unul anti-polițist, care surprinde una din caracteristicile omului contemporan, care evită să se implice în problemele altora.

Ambele filme susțin că se rezumă la a prezenta, fără judeca ori a livra concluzii, Aurora – asasinul prins în propriul proiect, Un etaj mai jos – martorul tăcut, (echi)distant, până este provocat de (prezumtivul) asasin. Realismul microscopic al lui Puiu atinge însă (așa cum remarca Andrei Gorzo pe blogul său, în cronica Sieranevadei) la un moment dat, în ultima dintre cele trei ore ale filmului, alveola unei altei realități, citez: ”protagonistul sună la ușa unei femei care nu mai apăruse până atunci în film – o vecină de-a mamei sale, în apartamentul căreia petrece câteva minute… Puiu nu-i permitea spectatorului ca, în cele câteva minute petrecute în apartament, să-și facă o idee prea clară despre ce hram poartă fiecare; (dar) lasă spectatorul cu o impresie de realism dens – impresia că acel apartament de bloc, cu tot cu locuitorii săi, fusese imaginat până în cele mai mici detalii – combinată cu o impresie de mister.

Tocmai datorită densității lor, detaliile nu i se livreau spectatorului la o întrezărire de numai câteva minute. Un personaj abia dacă se lăsa întrezărit înainte de a se închide în baie; un altul se închidea împreună cu primul, ca să șușotească inaudibil împreună”. Este, conchide Gorzo, o operă de realism polemic, pornit să denunțe implicit ca facilă tehnica realistă pe care alți regizori români o preluaseră parțial de la Puiu (din Moartea domnului Lăzărescu). Ori, aici se desparte realismul lui Puiu (unul re-construit la nivel microscopic, până devine credibil spectatorului) de realismul lui Muntean (în care ultimul nu crede decât la nivel formal, în măsura în care este capabil de a livra sau nu un mesaj – care, conchide el, nici nu este necesar).

one-floor-below.jpg

De ce altceva să fie necesară (corecta) precizare a genului în cronica de întâmpinare sau în teaser-ul filmului? Una e să stai să aștepți tot filmul un deznodământ – și să ieși de la film cu buza umflată – și alta să știi de la-nceput că nu e nici vorbă de așa ceva. Dincolo de actorii sau autorii preferați, ne alegem (mă refer la cinefili pasionați) filmele după gen. Preferăm un anumit gen de film (care ok, este genul predilect al unui autor, care lucrează cu anumiți actori – care se potrivesc acolo) la care mergem cu un întreg set de așteptări, în concordanță cu standardele genului.

Dacă Andrei Gorzo face o probă a simțului său critic, identificând similitudinea ușilor interioare din Aurora cu cele din Sieranevada, în momentul în care afirmă că Puiu e luat în brațe cu Sieranevada cu mult mai multă căldură decât au stârnit filmele lui precedente și că lumea începe să „catch up with him”, din cauză că el bate, magisterial, pasul pe loc… este subiectiv.

Pentru că o face după o paranteză cum că, firește, Piu își merită succesul, deoarece a contribuit – major, în multe cazuri – la deschiderea multor ochi de cineaști români din generația lui sau mai tineri; că e cea mai importantă figură din istoria filmului românesc. Dar că – pe baza acestui film – nu mai e un înnoitor. Și că Puiu s-a instalat momentan în poziția de clasic în viață, pentru a susține că înnoitorul este Radu Jude – știind că până la premiera lungmetrajului Inimi cicatrizat în cinematografele românești, nici nu-l poate contrazice cineva.

Dacă exprimarea „clasic în viață” se referă la modul impecabil în care și-a construit filmul, a dat chei de citire în interviuri (făcând inutile dezvăluirile criticilor) și s-a ocupat de lansare, sunt de acord. A fost nevoit să facă toate acestea pentru că nici nu prea avea cine altcineva să le facă. Că mai e sau nu înnoitor, asta cred că rămâne de văzut după vizionarea ambelor producții (La conac și Inimi cicatrizate), așa că disputa se amână pentru mai târziu.

Top 7 filme despre divorț

Filmele despre divorț ar putea fi constitui un subgen al filmului romantic – acelea cu final neașteptat. Alexandru Paleologu spunea că dragostea e o boală fără de care nu eşti sănătos, iar Tudor Mușatescu scria despre dragoste ca fiind, totuși, un sentiment:

„Bătăi de inimă pentru dureri de cap. Sentimentul care vine în galop şi dispare în vârful picioarelor.” Dacă vă amintiți, prin 2012 O.M.S. codifica dragostea ca boală psihică, înscriind-o sub numărul F63.9 în Registrul cu maladii al acestei organizaţii. Cum se vede în filme acest gen, cu final neașteptat? Genul nu este altceva decât o fereastră spre realitate, iar filmul, oricât ar fi de romanțios, are nevoie de intrigă pentru a-și dezvolta subiectul.

Amorul se aprinde atunci când opoziția e mai mare și pare că toată lumea îi stă în cale – precum în Romeo și Julieta. Azi însă, subiecții nu mai țin cont de familie, iar un astfel de subiect ar fi desuet. Nu mai poți arăta nici dulcegării: get a (motel) room! protestează spectatorii la un film cu prea multe pupături. Și adulterul este un subiect la fel plicticos: hei, voi n-ați auzit de divorț?  

Aceasta fiind realitatea, într-o societate în care celebrăm despărțirile amoroase (se fac petreceri de divorț, unele chiar mai reușite ca nunțile – așa am auzit) are sens și un top al filmelor pe acest subiect. Unul de actualitate.

Câteva filme care nu pot lipsi de aici sunt:

Kramer contra Kramer (1979) – un tată workahoolic (Dustin Hofmann), care după divorțul de soția sa (Meryl Streep) trebuie să lupte și pentru custodia copilului

Scene dintr-o căsnicie (1973) – filmul lui Ingmar Bergman care a dus la o creștere cu 50% a ratei divorțurilor în Suedia. Chiar dacă nu e considerat cel mai important al suedezului, ultimul film din cariera lui, Saraband (2003) e un sequel cu aceeași actori – Liv Uhlmann și Erland Josephson..

Toată lumea din familia noastră (2012) – un film recent al lui Radu Jude, completat excelent de Film pentru prieteni (2011) – un film cu buget mic, dar nu mai puțin important pe subiect

Before Midnight (2013) – al treilea film din seria Before al lui Linklater, despre care regizorul și actorii Ethan Hawke și Julie Deply au admis c-a avut drept referință, în faza de scenariu, Scenes from a Marriage.

Și ca să completăm un top5, recent-apărutul, candidatul la Oscar și comentatul 45 Years, în care răceala englezească pare sloi de gheață pe lângă intensitatea suedezilor Liv Uhlmann și Erland Josephson.

Un film din altă cultură este iranianul A Separation (2011), la musulmani copilul rămânând în familia tatălui după divorț.

Din alt gen par Iubirea durează trei ani regizat chiar de Beigbeder după romanul său L’amour dure trois ans și Enough Said (2013), ambele într-un registru ironic.

– în curs, aștept sugestii –

Din presa cinefilă 15-30 iunie

*în ZiarulMetropolis.ro, Petre Ivan anunță un nou documentar al lui Radu Jude, iar Liliana Matei scrie despre serile de film UrbanEye, aici.

*într-un articol de pe platforma FilmSense.Eu, Rareș George-Nae sesizează ritmul lent imprimat în Câini westernului de Bogdan Mirică, un film pe care Ioan Pop-Curșeu îl consideră în revista Steaua o alegorie grotescă.

*Radu Toderici scrie în revista Steaua despre TIFF 2016. Filmele românești și restul, văzând ultima ediție ca o „competiție de formule cinematografice, mai mult sau mai puțin comerciale, o bunã parte din ele provenite din spațiul european”, răspunzând la întrebarea ce formule testeazã regizorii (români sau nu) aflați în afara mainstream-ului, ce genuri îi tenteazã și cum își negociazã ei relația cu publicul?

*pe sfârșitul lunii iunie, începe Animest Brașov

La mulți ani, Radu Jude!

Abia ieri am aflat de ce n-a venit regizorul la Gala GOPO, manifestare ce a reușit să dubleze deja mult-premiatul său Aferim!  Jude & Co obţinuseră până acum opt premii: Ursul de argint la Berlin 2015, Youth Jury Award la Cork International Film Festival, Distribution Award şi Grand Prize City of Lisbon la IndieLisboa Independent Film Festival, Golden Bayard pentru imaginea lui Marius Panduru, la Namur, ICS Award pentru cel mai bun film nor released in 2015 acordat la International Cinephile Society Awards, și OFCS Award) plus alte trei nominalizări: la European Film Awards 2015, pentru scenariu, la Berlin și pentru Ursul de aur și tot la Namur, pentru cel mai bun film francofon. Plus încă 13 statuete Gopo-uri, pentru el mai bun film, regizor (Radu Jude), actor rol principal (Teodor Corban), actor rol secundar (Alexandru Dabija), actriţă rol secundar (Mihaela Sîrbu), scenariu (Radu Jude şi Florin Lăzărescu), imagine (Marius Panduru), montaj, sunet, decoruri, costume, machiaje şi coafuri (premii la 12 categorii) plus premiul Societății Cinematografilor.

Cele 13 statuete au fost confirmate și de Premiul pentru cel mai mare succes de casă în 2015. Acum, vorbind la rece, oare este Aferim! un film chiar atât de bun, să eclipseze tot ce s-a făcut în 2015, ori n-a prea avut concurenți? Așa cum aprecia criticul Doru Pop în cronica de întâmpinare din Adevărul, filmul este al unui cineast matur. Are o construcţie cinematografică solidă, de la imaginea lui Marius Panduru, la montajul lui Cătălin Cristuţiu. În plus, decorurile Augustinei Stanciu, costumele Danei Paparuz, machiajele şi coafurile la care au muncit Petya Simeonova, Bianca Boeroiu, Domnica Bogdan – tot acest efort colectiv încerca să refacă o imagine a Țării Românești la început de secol XIX.

Filmul în sine trebuie văzut şi apreciat pentru dimensiunea sa istorică, documentaristă, aproape artistică. Dacă la toate acestea adăugăm și abordarea unei teme sensibile a zilelor noastre (sclavia / robia romilor), pare că avem chiar o rețetă de succes. Lui Radu Jude îi iese reconstituirea istorică prin cadre lungi cu impact vizual dublat de costumele de epocă, limbajul arhaic (puțin cam obositor, cu scăpări, însă inteligibil), din care nu lipsesc poveţele, așa că, uneori, pare că suntem într-o poveste. Apoi, prin câteva gafe de limbaj, ne trezim proiectați în contemporaneitate și realizăm, pe măsură ce road-story-ul avansează, că nu doar motivul istoric, ci și scenariul sunt doar un pretext ideologic. Melanjul ăsta poate să dea foarte bine celor care n-au prea pus mâna pe cărți și iau de bună propaganda vizuală, invocând vremuri uitate, în încercarea de-a le ignora pe cele „de mult apuse”.

Ori ceilalți, care (așa cum remarca Alex Cistelecan) au trăit pe jumătate într-o realitate de stânga, și încearcă să supraviețuiască la maturitate într-o lume ce se vrea diferită, sunt nu doar sensibili, ci și atenți la aceste nuanțe. Iar aici vorbim despre populația activă, rămasă în țară. Nu despre cealaltă jumătate, care a plecat să lucreze în economii ceva mai puțin… sub-dezvoltate, și a cărei mentalitate n-o va mai schimba nici capitalismul în care își câștigă existența. Bombardamentul mediatic este îndreptat, prin Aferim! asupra celor care încă mai bântuie cinematografele din România, iar asta justifică premiile de la festivaluri oarecum de nișă: Berlin, Lisabona și Madrid. Să fim serioși, filmul n-a ajuns nici la Cannes, și nici nu s-a apropiat măcar de Oscar, luat de vecinii maghiari. Dar asta nu înseamnă că Radu Jude nu merită felicitat de ziua lui, ori că noi, cinefilii, ne-am pierdut orice speranță de a vedea și filme bune la cinematografele românești.