Arhive pe etichete: Pedro Almodovar

Julieta (2016) – un film despre tăcere

În regia lui Pedro Almodovar cunoscut pentru filme ca La piel que habito (2011), Los abrazos rotos (2009), Volver (2006), Todo sobre mi madre (1999), anul acesta regizorul spaniol ne poartă către o poveste înduioșătoare, povestită în același stil al său, prin imagini sensibile și intense, Julieta. De data aceasta, intriga, căutarea unei fiice de către mama sa, este inspirată din cărțile scriitoarei Alice Munro: Destino, Pronto și Silencio.

Julieta este un film care poate fi încadrat cu ușurință ca dramă și care a fost selectat anul acesta în competiția de la Festivalul Cannes și îi are ca actori principali pe Emma Suárez (Julieta), Daniel Grao (Xoan), Adriana Ugarte (Julieta, tânără).

Filmul ne arată într-un mod sensibil povestea dureroasă a Julietei care nu și-a mai văzut fata, Antia, de 12 ani care plecase în adolescență. La început, Julieta o întâlnește pe stradă pe Beatriz, prietena din copilărie a fiicei sale care îi dezvăluie că Antia s-a căsătorit și că are deja trei copii. De la această regăsire, Julieta retrăiește trecutul și fiind chiar pe punctul de a pleca în Portugalia împreună cu partenerul său, gândul la fiica sa o face să renunțe la această idee și  să rememoreze ceea ce s-a întâmplat până atunci: sinuciderea unui bărbat cu care refuzase să vorbească în tren, tren în care l-a cunoscut pe Xoan la 25 de ani și care devine soțul său și tatăl Antiei, viața lor fericită alături de fiica acestora, pasiunea pentru pescuit a lui Xoan și apoi a Antiei, înnecul lui Xoan în timpul unei furtuni după dezvăluirea unui secret soției sale, depresia Julietei și în final, dispariția Antiei.

Toate aceste momente sunt presărate de emoție pe care o resimțim de-a lungul întregului film: identificăm tema iubirii, iar mie cel mai mult mi-a atras atenția scena în care Julieta trebuie să-și recunoască soțul după moartea acestuia și îi vede tatuajul cu inițialele numelui său și al fiicei sale înscrise într-o inimă. După o dispariție fizică, rămâne deci în picioare iubirea unui om, o iubire pierdută care o devastează pe Julieta și o face să se adâncească într-o depresie din care salvarea este Antia și o iubire care o marchează și pe Antia, copila care își păstrează o aparentă tărie care se va transforma în cele din urmă în fugă, vină și căutare a unui drum departe de trecut și de apropiați, un drum pe care ea îl numește spiritual.

O altă temă care apare în film este absența iar o scenă care ilustrează bine aceasta este cea în care după plecarea Antiei, în fața Julietei apar personaje ca bărbatul din tren care s-a sinucis, Xoan și Antia. Destinul Julietei este așadar legat de plecarea unor oameni din viața ei după care suferă, o absență care îi erodează sufletul și asta este arătat cel mai bine în scenele care se succed an după an de ziua Antiei în care mama sa o așteaptă cu un tort pe masă pe care de repetate ori îl aruncă la gunoi. Julieta nu acceptă de fapt această absență nici când decide să arunce amintirile legate de fiica sa și vedem cum Antia este tot mai prezentă în sufletul mamei care își dorește să o găsească, care o caută aflând totodată că știe atât de puține lucruri despre fiica sa. Viața Julietei pare un fel de somn adânc, nefiind resimțită ca atare fără fiica sa.

Filmul mi-a plăcut fiindcă sub aparența unei intrigi simple, arată de fapt trăirile complexe ale unor personaje: tăcerea ce învăluie personajele care poate spune atât de multe și în același timp care poate aduce multă durere, o tăcere a fiicei care nu are o voce de-a lungul poveștii și o tăcere, o ascundere a sentimentelor Julietei care nu împărtășește cu ceilalți ceea ce o macină ci suferă în tăcere, desprinderea de familie, de trecut îndepărtarea cu scopul croirii unui drum spiritual care de asemenea, produce suferința personajelor: în ce măsură poți lăsa trecutul în urmă spre a începe o altă viață? Chiar poți face asta? Tododată, sentimentul de vină retrăit de personaje este pronunțat: vina Julietei de a-i reproșa soțului că a înșelat-o, discuție care l-a făcut pe acesta să meargă pe mare, vină transmisă fiicei care consideră că nu ar fi trebuit să meargă în tabără în momentul morții tatălui său.

Mi-a plăcut foarte mult filmul, iar Almodovar e totodată unul din regizorii mei preferați pentru stilul lui, iar în această poveste regăsim motive și teme recurente: universul feminin, tăcerea, culorile intense, emoția. M-au impresionat locurile în care s-a filmat, absolut superbe: casa lui Xoan care atrage prin vederea la mare și care se potrivește tare bine cu decorul: faianța albastră, vasele din ceramică și celelalte lucruri colorate, casa mamei Julietei, o casă perfectă pentru deconectare, de-a lungul căreia sunt flori de culori intense, străzile cochete din Madrid laolaltă cu apartamentele spațioase și decorate cu bun gust, casa din Pirinei înconjurată de natură și în fine, îmbrăcămintea personajelor care e la granița dintre decent și țipător, toate ne duc cu gândul la mult simț artistic, nimic din ceea ce este vizual nu este ignorat și totul parcă se desfășoară în fața noastră ca un poem care înduioșează.

Sursă imagine: http://www.imdb.com/

Reclame

Wild Tales (2015)

De la Damián Szifron încoace, pare-se că argentienii au stabilit un trend al comediilor negre. Sau cel puțin așa i-am descoperit eu, prin intermediul acestul film – cu titlul original Relatos salvajes – care a rulat în deschiderea TIFF#14. Povestirile sale trăsnite au fost produse de regizorul spaniol Pedro Almodóvar, câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film străin cu Todo sobre mi madre (1999)

Ce este foarte interesant la această serie de povestiri din ce în ce mai dure e tocmai gradația – cu pipeta – a cât de multă violență putem suporta, fie și doar vizual. Ca să vă fie foarte clară fascinația pe care o suscită, trebuie să vă spun că le-am urmărit noaptea târziu, dârdâind de frig în Piața Unirii Open Air alături de alți cel puțin o mie de cinefili rămași din cei 2500 prezenți la Festivitatea de deschidere.

Traducerea românească a acestor Povești, drept trăznite, este un eufemism menit să mascheze cinismul personajelor sau al situațiilor în care se lasă antrenate. De remarcat cea de a doua – El más fuerte – cu șoferii, și ultima din cele șase povestiri – Hasta que la muerte nos separe – a pățaniilor de la nunta evreiască, o capodoperă după care trebuie să fugi la masaj ca să-ți descâlcești abdominalii. Una peste alta, vorbim despre cel mai vizionat film argentinian, foarte bine primit de critică și selecționat la Cannes. 

Tot în același registru, poate ceva mai spre horror (odată trecută granița, e greu să le mai distingi) este și argentinianul din 2013 Wolf Creek 2, un sequel al Wolf Creek (2005), care te face să te-trebi cine a fost primul, oul sau găina, râsu’ plânsu’, spaima sau umorul?