Arhive pe etichete: Pablo Larrain

Sieranevada la Festivalul de film de la San Sebastian

La o zi distanță după participarea la Ventana del Cine Madrileño, un eveniment de amploare destinat producătorilor români interesați de coproducții cu Spania și Mexic, ICR Madrid sprijină deplasarea actrițelor Iulia Lumânare și Iulia Ciochină, a regizoarei Roxana Stroe ca și a producătoarei Irina-Andreea Malcea la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian.

Ele reprezintă filmul românesc în diferite secțiuni: Iulia Ciochină și Iulia Lumânare sunt protagonistele peliculei Vânătoare, regizată de Alexandra Bălteanu selectată în secțiunea Nuev@s director@s, iar regizoarea Roxana Stroe participă cu scurtmetrajul O noapte în Tokoriki (ce-i are ca protagoniști pe Iulia Ciochină, Cristian Bota și Cristian Priboi), la Întâlnirile Internaționale ale Studenților de Film din cadrul festivalului.

Producătorul delegat Irina-Andreea Malcea va prezenta proiectul cinematografic La Civil / Cu două tăișuri, o co-producție Belgia -Mexic – România, regizată de Teodora Ana Mihai. Sieranevada, filmul regizat de Cristi Puiu, va fi prezentat alături de alte 15 producții în secțiunea „Perle” a Festivalului, care include o listă a celor mai premiate și apreciate lungmetraje realizate în acest an. Pelicula regizorului român va concura pentru Premiul publicului alături de producții semnate de François Ozon, Ken Loach, Gianfranco Rossi, Marian Ade, Pablo Larraín sau Emir Kusturica.

Reclame

The Club (2015) – despre oameni și câini

Prima întâlnire cu regizorul Pablo Larraín a fost dragoste la prima vedere: No (2012), care reconstituie evenimentele din jurul referendumului chilian din anul 1988, prin perspectiva personajului fictiv René Saavedra (interpretat de Gael Garcia Bernal), un director de publicitate angajat pentru a rula o campanie de televiziune menită să pună capăt dominației Generalului  Augusto Pinochet, și în același timp un erou improbabil care ajută țara sa scape de dictator printr-o campanie publicitară improbabilă.

La a doua întâlnire cu Larraín am dat peste  un film care a rezonat cu mine într-un mod la care nu mă așteptam. Cu toate că nu sunt o persoană religioasă, m-am trezit cufundată în ororile din realitatea coruptă a bisericii pe care acest film se bazează. În El Club (2015) regizorul transformă această realitate într-un teatru al ororilor contaminat cu imoralitate, degetul său arătând condamnabil către Biserica Catolică.

Filmul începe înșelător, ca o delicată dramă de observație, despre o comunitate bizară de pensionari care își duc existența liniștită într-o casă pe malul mării. Patru bărbați în vârstă și o femeie antrenează un ogar pe plajă, participă cu el într-o cursă pe care o termină pe primul loc și se întorc la casa lor comună, pentru a sărbători victoria și a-și face planuri fanteziste legate de participarea la curse de nivel național. Cu toate acestea, există indicii subtile că ceva este oprit sub suprafața acestei domesticități stranii.

La scurt timp, însă, perdeaua de ambiguitate este ridicată, atunci când un vagabond aparut de nicăieri  în fața casei, aruncă asupra locatarilor o tiradă de obscenități, un adevărat recital al abuzului. Casa, îți dai seama imediat, este un adăpost-închisoare pentru niște preoți pe care Biserica Catolică îi ascunde de ochii lumii, să se pocăiască pentru infracțiuni nespecificate încă, iar străinul, se pare, a fost una dintre victimele unor preoți, violat în mod repetat în copilărie. Deprimanta dezvăluire se adâncește atunci când realizezi că astfel de case există peste tot în lume.

MV5BYTYyNGUzZTctNTFiNy00ZDdlLTg4YTktZGFhOTcyYmU2MThmXkEyXkFqcGdeQXVyMTcxNTYyMjM@._V1_

Întâmplările din interiorul zidurilor ar putea fi catalogate mini-drame, scăldate în doze brute de ironie și umor negru, până în momentul în care în casă este trimis un psiholog-investigator a cărui sarcină este de a spiona, de a intervieva locatarii, pentru a putea da la final verdictul dacă așezământul ar trebui să continue să existe, sprijinit de biserică, sau închis.

Regulile casei se schimbă în mod dramatic odată ce acest om intră în scenă. Adevărata lui misiune este de a-i face pe preoți să-și mărturisească păcatele. Scenele interogatoriilor constituie o mare parte din film, dând răgaz fiecărui preot să-și justifice oarecum comportamentele inadecvate din trecut. Discuțiile față în față sunt filmate în mod deliberat în prim-plan, punând accent pe mimică, subliniind astfel ororile ce ies la iveală, în timp ce trăirile din ochii personajului intervievat având intenția de a-l umaniza. Privitorul este pus în mijlocul acțiunii, conectat emoțional, aproape ca și cum i s-ar vorbi direct, trebuind să-și asume parcă rolul de judecător.

Funcția microcosmică a casei este evidentă, la fel ca rolul reprezentativ al locuitorilor săi, în timp ce vagabondul, instabil mental și a cărui prezență îi afectează pe preoți pe tot parcursul filmului, întruchipează psihicul traumatizat al multiplelor victime nerăzbunate.

Una dintre marile realizări ale lui Larraín este aceea de a integra perfect această configurație alegorică într-o narațiune în care simbolismul este evident, dar niciodată forțat. În ciuda caracterului fără echivoc al atrocităților, Larraín își înzestrează personajele, precum și acțiunile lor, cu ambiguitate, interzicând concluzii facile.

el-club2

La fel de sumbru ca și subiectul său, tonul vizual al filmului este dominat de culori reci, iar imaginile sunt palide, dând impresia că o ceață fină atârnă întotdeauna în fața aparatului de filmat. Turnat mereu în apropierea întunericului, dimineața devreme sau în amurg, filmul pare a se desfășura în zilele noastre, dar nu există aproape nici un indiciu vizual referitor la epocă, creditându-i filmului calitatea atemporală a unei povești moralizatoare.

Fanii acestui gen de film provocator ar putea admira insolența lui Larraín, dar cei sensibili la astfel de subiecte ar trebui să stea deoparte. Cu toate că filmul are performanțe actoricești puternice, în special Antonia Zegers în rolul unei călugărițe demne de dispreț, singurul personaj feminin al filmului, și Marcelo Alonso ca preot integru și sever, trimis pentru a evalua locuitorii casei, acesta este o incursiune dură prin raționalizarea spirituală, prin psihologii tulburătoare și brutalitatea realității. Oscilarea între crimă și pedeapsă, păcat și răscumpărare, umanitate și dreptate divină construiește firul central al filmului.

Spre deosebire de  pelicula Spotlight, aparută în aceeași perioadă și care ne prezintă, prin echipa de reporteri a publicației Boston Globe, povestea larg răspândită a mușamalizării abuzurilor sexuale comise de preoți catolici, The Club are o abordare diferită,  aducându-ne adânc în interiorul acestei mici comunități de preoți izolați, subliniind mult mai clar liniile morale.

Pablo Larraín a declarat că a admirat Spotlight, deoarece a arătat importanța mass-media în aducerea scandalurilor bisericii la lumină, dincolo de termenul de prescripție pentru cauze penale. „Media este un fel de justiție în momentul în care nu există săli de tribunal pentru a face acest lucru”, a spus el. El a spus că filmul său a avut alte scopuri: „Nu sunt un ziarist – Nu încerc să arăt ceva. Nu încerc să deschid ochii oamenilor. Nu încerc să arunc vina asupra Bisericii Catolice. Nu încerc să-i judec pe acești preoți”. În schimb, el a vrut să exploreze aceste psihologii – „un fenomen dramatic uman care e fascinant, pentru că e plin de pericol uman.”

 

Faith Club

Prin Clubul (El Club) Pablo Larrain (dacă ați văzut No, știți despre cine vorbesc) face un film despre păcat. O extraordinară meditație asupra sensului păcatului. Cel oficial – catolic, cel al cărnii, cel al sufletului, cel al minții. Se pare că nu sunt chiar același lucru.

Paradoxal, un film profund religios dar care este plin de replici, teme care ar putea fi luate, de un practicant mai obtuz, drept erezii și blasfemii. De asemenea, un film profund uman și plin se de sensibilitate (tragică, e drept) deși, la prima vedere, anumite replici ar putea să îi ofenseze pe pudibonzi (vezi discuțiile despre homosexualitate sau despre aberații sexuale). E un film dur, agresiv cu susceptibilitățile noastre de civilizați mediocri și, în același timp un film sensibil și plin filosofie. E o supă extrem de concentrată și densă care nu va pica bine oricărui stomac.

Așadar puțin plot: într-un sat pierdut de lume, într-o casă izolată de lume de reguli nescrise însă mai dure decât zidurile unei închisori, sunt ”ascunși” de ochii lumii preoți care nu mai pot fi lăsați în parohii. Fie că sunt bănuiți de homosexualitate, de pedofilie sau poate doar de exces de zel, niciodată judecați până la capăt dar, în același timp, niciodată complet iertați, acești semi-preoți semi-oameni, sunt ascunși în mod oficial de către biserică de ochii lumii. Casa penitenței – locul unde sunt trimiși să rămână pe viață au până ce li se va hotărî o altă viață – este un fel de purgatoriu pe pământ.

Semi-oamenii-preoți sunt, fiecare dintre ei, izolați în mijlocul lumii dar, în același timp, izolați și de propria credință. Teoretic, ei ar putea rămâne acolo. Animale uitate de Dumnezeu și de oamenii lui Dumnezeu sau oameni aproape să devină animale pentru că sunt izolați de oameni. Singura lor plăcere și singurul semn de umanitate este grija pe care o au față de un ogar. ”Ce folos vă poate aduce acest animal? Nu este decât vanitate și egoism în gestul vostru” le spune un inspector al bisericii trimis să îi evalueze. ”Ce folos avem..? Ne arată afecțiune din când în când”. De aici începe tragismul.

Izolați de oameni, foștii preoți (poate oare un preot să fie ”fost”..??) speră să fie izolați și de păcat. De cele proprii dar și de cele de afară. Numai că lucrurile nu stau chiar așa. Păcatul nu stă în afara porții. El vine și strigă în stradă în fiecare zi și cere să fie lăsat înăuntru. Și de aici începe filonul creștin și filosofic din film.

Apoi este un film cu puține cuvinte și cu puține personaje. Pare filmat doar din prim-planuri (doar chipuri mute, în prim plan, mai elocvente decât orice scenariu). Incredibil de bine legat scenariul cuvintelor cu scenariul imaginilor. Întâmplările, la prima vedere aberante, nu sunt însă deloc întâmplătoare. Spun fără cuvinte ce ar fi trebuit să declame fiecare personaj în parte. Dar ele spun foarte puține. Mai mult tac. Suferă, se îndoiesc, regretă, fac sacrificii, urăsc, sunt nedrepte.. Le fac. Nu le spun. Și ni se transmite astfel întreaga greutate a faptelor lor. cu care apoi trebuie să ne descurcăm.

The Club este un film despre credință și păcat. Un Faith Club.

P.S. Începutul filmului – vezi și în foto – cu scena ogarului care aleargă în cerc, pe malul mării, după un ghem de blană care imită un iepure, agățat de un băț și rotit cu repeziciune de un preot. E o imagine și o metaforă extrem de puternice care, practic, definesc substratul întregului film.