Arhive pe etichete: Oscar

9 noi redactori pentru filme noi

Pentru că urmează o perioadă efervescentă în industria filmului, cu multe premii – pe 14 februarie se decernează premiile BAFTA iar pe 28 Oscarurile – 9 redactori cinefili pun mână de la mână (pe condeie, și ochelari (cine are) pe ochi, ca să posteze alături de mine (pe acest blog) recenziile filmelor apărute pe final de 2015.

Este vorba de doamnele și domnișoarele cinefile Oana Rădeanu și Elena Raicu din București, Laura Gamulea (Constanța) și Adriana Ortansa Lazăr (Cluj) , alături de, mai nou: Iulia Dromereschi din Cluj și Andreea Teodora (București), alături de Ana Ayana de la numaifilme. Ultimii, dar nu cei din urmă 🙂 Cătălin Pavel și Răzvan Nicoară (București), alături de piratul cinefil Benea Simion (Oradea) .

Ca să nu exagerăm cu emulația pro-cinefilă de sezon, vom acorda câteva anti-premii, pentru cele mai proaste filme. Așteptăm propuneri de la cititori pentru cel mai prost film românesc și cel mai prost film străin al anului 2015. La fel, pentru o denumire a statuetei, gen Zmeura de aur la americani; ne-am gândit să-i zicem Căpșuna de tinichea sau Urzica de tămâioasă, dar discuțiile sunt abia deschise.

Blogul cefilmevad se află în top 100 al celor mai vizualizate bloguri în primele zile ale anului 2016, ca și în topul growing blogs, după un clasament realizat de platforma de blogging wordpress. Până la sfârșitul lunii martie ne vom muta pe http://www.cefilmevad.com și cinefil.club!

Reclame

Magnolia (1999)

Să vezi un film e ca și cum te-ai urca într-un tren. (Crezi că) știi unde mergi dar n-ai de unde să știi ce se va-ntâmpla pe drum. Te urci din mers (fiindcă nici un tren nu vine numai pentru tine) după ce-ai ajuns cumva în gară. Aștepți cu oareșce emoții o mică aventură, deși-ți dorești în același timp o călătorie liniștită, lipsită de surprize neplăcute.

Ți-ar plăcea, totuși, să nu fie una nesemnificativă: ține de nostalgia locurilor pe care le lași în urmă. Un astfel de film este Magnolia – primul semnificativ, aș spune, al originalului regizor de 45 de ani Paul Thomas Anderson, pentru că mie Boogie Nights, dincolo de faptul că e o biografie, mi s-a părut o prostie (de subiect) cu care am regretat că mi-am pierdut vremea.

Nominalizat la 3 Oscaruri, pentru cel mai bun scenariu, cel mai bun actor în rol secundar (Tom Cruise) și cea mai bun cântec original (Aimee Man),  Magnolia este povestea mai multor destine care curg, întrețesute, pe valea San Fernando (zona cea mai dens populată din LA). Ca atare, a ieșit un film cam lung, Anderson dorind să profite de succesul (de public și financiar) anterior – care a convins casa producătoare New Line Cinema să-i lase mână liberă la următorul (acest) film.

– comentariul urmează după ce-l vizionați –

Mr. Turner (2014)

Nu degeaba au succes memorialistica și filmele cu etichetă: „inspirat dintr-un fapt real”. Pentru că nu vrem să ne uităm viețile și nici să le dăm la schimb. Dar să ne mutăm într-o poveste, care să ne prindă în așa hal încât să lăsăm locul gol și să ne plimbăm pe malul mării alături de un pictor cu joben, putem?

Dacă filmul se cheamă Mr. Turner și reușim să ne rupem mai mult de două ore din lumea noastră, atunci s-ar putea să avem parte de o experiență… picturală. Pentru mine a fost pentru prima dată când am avut impresia că sunt într-o pânză, că un tablou poate surprinde realitatea mai fidel (sau mai plastic) decât amintirile mele.

Timothy Spall face un rol oarecum duplicitar, intrând în pielea peisagistului britanic William Turner – un contrast între omul grobian și-n același timp „călduț” (jovial, sufletist) și artistul preocupat până la obsesie de opera lui, făcând abstracție de el și de ceilalți. Un film liniștitor despre ultimii ani din viața unei personalități a picturii britanice, care nu are probleme în a fi recunoscut ca autoritate în materie. Dilemele sale țin de posteritate, iar pelicula ne oferă doar o privire asupra omului și asupra operelor sale în context social, toate văzute parcă în nuanțele tablourilor sale. Pentru că nu poți să nu te întrebi dacă tablourile sunt desprinse din film sau dacă peisajele magnifice recreate în el au existat cu adevărat într-acel amestec de clar-obscur, asemeni viziunii pictorului. Sau au fost căutate anume?

Nominalizat în acest an la 4 premii Oscar (pentru coloana sonoră, regie artistică, imagine și costume) iar anul trecut la Palme d`Or, acest mare perdant câștigă totuși mai multe premii europene (la Cannes, Capri, Londra) pentru cel mai bun actor. După ce am trecut supliciul celor 190 minute de vizionare, a devenit filmul meu favorit dintre nominalizările acestui an la Oscar, mai ales după ce am aflat că Whiplash (pe care-l apreciasem tocmai din acest motiv) nu este un film independent, și că la Hollywood micile (foste) studiouri independente aparțin marilor case de film, care se folosesc de ele pentru a-și lansa micile branduri, într-o perfectă adaptare la piață – precum firmele producătoare de iaurt.

Pentru că blogul a devenit unul colectiv, completez cronica mea de întâmpinare cu două paragrafe al unui nou contributor, d-na Adriana-Ortansa Lazăr:

Turner nu a fost un taciturn – mai ales în tinerețe când suferea, probabil, de sindromul Munchhausen: se lăuda cu aventuri imaginare, a căror realitate n-a avut niciodată un suport real. La maturitate a călătorit mult pe….apă, sursă de inspirație, remarcându-se caracterul profund romantic al jocurilor de lumină. Cu vârsta a devenit depresiv și tot mai interiorizat, pe măsură ce picturile sale deveneau tot mai excentrice, nepierzând, totuși, din rigurozitate. De fapt, filmul prezintă ultimii săi ani.

Personajul din film pare prea grotesc, iar dialogurile inspirate din scrierile pictorului – cam țepene. De tânăr expune în fiecare an la Royal Academy. Timothy Spall, cu o filmografie doldora, putea face altfel personajul; presupun că regia i-a impus acest stil.