Arhive pe etichete: Oscar

The Fighter – visul american pentru faimă şi bani

„I’m the one who’s fighting. Not you, not you, and not you.”

Drama The Fighter (2010) se învarte in jurul povestei reale de viata a boxerului „Irish” Mickey Wad si ascensiunea acestuia de pe strazile rău-famate ale orasului Lowell din Massachusetts spre titlul de campion mondial la categoria mijlocie.

O poveste complexă expusă ideal în acest film axat pe jocul actoricesc de o fineţe psihologică, de factură dramatică: Christian Bale cu încă o demonstraţie de forţă pentru a intra în pielea personajului (Oscarul este primit pe buna dreptate), la Mellisa Leo experienţa isi spune ultimul cuvant, castigand meritat statueta pentru cel mai bun rol secundar, Amy Adams cu o a treia nominalizare in ultimi cinci ani (pe aceea vreme) alături de Mark Walhberg au de asemenea interpretări surprinzător de bune.

Un film excelent, o poveste emoţionantă ce combină excelent drama de familie cu boxul pe fundalul unei comunităţi decadente, fără orizonturi; o luptă continuă cu realităţile în care trăiau, o radiografie foarte bună a societăţii americane.

Won ten rounds. One of the best to ever do it, he couldn’t hurt you. You were my hero.

Articol scris de Piratul Cinefil

Reclame

How to Train Your Dragon 2 VS. Big Hero 6

La premiile Oscar de anul trecut a fost o ciudata selectie de filme de animatie pentru măreața statueta de aur. Una dintre cele mai mari surprize a fost în dreptul nenominalizarii filmului The Lego Movie, una dintre cele mai originale idei în materie de animatie a ultimilor ani.

O să vorbesc despre cele doua favorite la aceasta categorie si singurele care le-am vizionat: Big Hero 6 si How to Train Your Dragon 2. Celelalte fara sanse mari au fost: The Boxtrolls care imi aduce aminte de un tip de animatie care mi-a displacut intotdeauna, parca as urmari un slow motion sacadat la viteza a doua; Song of the Sea si The Tale of The Princess Kaguya pare a fi din lumea basmelor celor mici ce exploreaza vastul spatiu al imaginatiei. O sa incerc sa vizionez ultimele doua deoarece anonimitatea lor poate fi un lucru bun, o surpriza placuta e binevenita întotdeauna din partea unei animatii bine facute.

How to Train Your Dragon 2

how to train your dragon 2„May the valkyries welcome you and lead you through Odin’s great battlefield. May they sing your name with love and fury, so that we might hear it rise from the depths of Valhalla and know that you’ve taken your rightful place at the table of kings. For a great man has fallen: A warrior. A chieftain. A father. A friend.”

How to Train Your Dragon e din putinele filme de animatie vizionate in 2014, un an slab din punctul meu de vedere pentru productiile de acest gen. Prima parte a fost un mare hit, adica cu mari incasari ceea ce a dus inevitabil la o a doua parte ce pare a fi mult mai recunoscuta din punct de vedere artistic. E chiar favoritul lumii critice si de specialitate pentru a castiga Oscarul, de altfel a defilat peste tot ca marea surpriza invingatoare peste piesele de lego. Posibil sa fie anul dragonului în industria cinematografica a festivalurilor americane, iar a avea un pet ca dragon intr-o calatorie in lumea ascunsa a imaginatiei vikinge sa triumfe cu rasunet de fulgere.

Mi se pare a avea un aspect prea comercial pentru a fi privit ca mare afirmare in dreptul schitei animate, chiar ma gandeam ca festivalurile nu prea premiaza sequel-urile, oricum se pare ca exista si exceptii mai ales ca vorbim de-o categorie „mai putin importanta”. Cei de la DreamWorks si-au respectat traditia si au livrat o a doua aventura care sigur va bate super-eroii din Big Hero 6 (un Disney atipic). „Traditionalismul” din dreptul povestii va castiga în detrimentul unei modernizari robotice cu prea multa actiune.

Alte pareri: Starfilme, Gazeta de Film, Movienews, Cinemateca.eu, F and G must see, Film-addiction, Cineamator, Filmsi

Big Hero 6

big hero 6Deja am mentionat explozia de actiune din Big Hero 6, super-eroii din San Fransokyo sunt costumati pentru a aduce zambete si de a fura putin din stralucirea Marvel. Un viitor americano-japonez unde robotii si inventiile spectuloase facute peste noapte sunt la ordinea zilei. Un grup de buni prieteni si robotul lor grasut si comic se incumeta de-a trai periculos in lumea villan-ului ce doreste sa distruga din bunastarea lumii. Peripetiile acestora se accesorizeaza cu o droaie de gadgeturi care mai de care mai misteaux.

O animatie mai copilaroasă decat ce de care vorbeam anterior, mult mai emotional cand vine vorba despre familie, parca o prea mare accentuare pe dramatica schimbare de evenimente – ceva neobisnuit si mai rar intalnit in animatia de cinema. Ambele animatii au in prim plan familia si schimbarile ce au loc in structura ei, finalul este unul fericit in ambele cazuri, reusind sa demonstreze predilectia marelui juriu de la Oscar de-a alege din aceste gen de film sau animatie. Oricum selectia pe nu putea fi una grozava, aceste doua animatii par sa se lupte in ciuda celorlalte nominalizate care nu cred ca au prea fost vizionate de cineva.

Castigator a fost Big Hero 6.

 Alte pareri: FilmeTari, Edgeandback, MovieNews, Lolasbox, Cinefan, Cinemateca, Fandgmustsee,Filmaniac, Kitzcau, Cinemil, Cineamator

Ben-Hur (1959), mai mult decât un film religios!

“Ben-Hur”, regizat de William Wyler, este o dramă epică în care argumentul religios şi cel politic creează cadrul grandios al unei tulburătoare poveşti de viaţă despre voinţă şi determinare.

În 1880, fostul general unionist Lew Wallace termina de scris romanul “Ben Hur – A Tale of the Christ”. Punctul de plecare al acestei cărţi a fost o discuţie avută cu Robert Ingersoll, un colonel cunoscut în epocă sub numele de “Marele Agnostic”, discuţie în care Ingersoll încerca să îl convingă pe Wallace că nu există argumente pentru credinţa în Divinitate. După încheierea discuţiei, Wallace a decis să pornească o investigaţie personală în care să încerce să afle răspunsuri la întrebările (în mare parte retorice) adresate în acea discuţie de Ingersoll. Investigaţia a durat 7 ani şi la capătul ei a rezultat cel mai bine vândut roman al secolului al nouăsprezecelea, pus în scenă şi imortalizat pe peliculă în mai multe rânduri.

Ecranizarea despre care vorbim astăzi prezintă călătoria spirituală a prinţului Iuda Ben-Hur (Charlton Heston) de la traiul său liniştit în Iudeea la anii plini de suferinţă petrecuţi pe galerele romane şi lupta pe viaţă şi pe moarte din arena carelor cu cai împotriva celui mai aprig duşman al său, Messala (Stephen Boyd), odinioară cel mai apropiat prieten. Filmul debutează cu momentul naşterii lui Isus din Nazaret căruia Cei Trei Magi îi aduc darurile menţionate în Scriptură.

De altfel, prezenţa argumentului religios pe parcursul filmului, deşi sporadică, este plasată în momente cheie: în drumul spre galere un străin îi oferă lui Iuda apă, salvându-i astfel viaţa, Esther (Haya Harareet), femeia care îl iubeşte pe Iuda vrea să le ducă pe mama şi sora acestuia la noul profet care propovăduieşte iubirea pentru a fi vindecate de lepră, finalul filmului stă, de asemenea, sub auspiciile elementului religios. Pelicula este singura turnată la Hollywood care se află pe lista aprobată de Vatican la categoria „filme religioase”, însă acest regal cinematografic merită văzut din mult mai multe motive decât nevoia de (re) confirmare a credinţei sau aceea de a găsi în realizarea lui argumente care nu se încadrează în “realitatea biblică”.

Merită văzut pentru că tratează un subiect important al istoriei universale – măreţia Romei, datorată în parte şi provinciilor cucerite una după alta.

Din Roma este Messala, prietenul din copilărie al lui Iuda, care se întoarce la maturitate în Iudeea în calitate de mâna dreaptă a noului guvernator al acestei provincii romane. Din Roma este şi amiralul Quintus Arrius (Jack Hawkins), comandantul galerei pe care se află Iuda în momentul unei bătălii cu flota Macedoniei, bătălie din care Ben Hur îl va salva pe roman.

La Roma ajunge Ben-Hur în ciudata întorsătură a destinului care îl transformă din condamnat la galere în fiul adoptat al cel căruia îi salvase viaţa – unul dintre cele mai importante personaje din peisajul capitalei Imperiului Roman.

Cât despre argumentul politic, acesta este cel care desparte drumurile celor doi prieteni, pentru că Iuda nu poate accepta propunerea lui Messala de a-i dezvălui acestuia din urmă cine sunt evreii care condamnă prezenţa Romei în Iudeea. Iuda priveşte această propunere ca pe o invitaţie a tribunului de a-şi trăda poporul şi ţara.

În timpul sosirii noului guvernator în Iudeea, Tirzah (Cathy O’Donnell) sora lui Iuda, dărâmă din greşeală o ţiglă a terasei de unde priveşte împreună cu Iuda alaiul ce însoţeşte venirea guvernatorului. Ţigla îl loveşte pe guvernator şi Iuda ia vina asupra lui, insistând că a fost un accident. Messala foloseşte însă acest prilej pentru a se răzbuna pe prietenul său întrucât în mintea lui, Iuda se opunea visului de preamărire pe care Messala îşi închipuie că o poate obţine făcând din Iudeea o provincie supusă, cu atmosfera stabilă – ambele priorităţi pentru însuşi împăratul Tiberius (George Relph).

Din acest moment, soarta prinţului Ben-Hur se schimbă dramatic şi îl regăsim trei ani mai târziu pe o galeră romană, total schimbat: slăbit fiziceşte, încătuşat şi condamnat pentru tot restul zilelor la o viaţă de sclav. Evenimentele de pe galeră îi schimbă drumul lui Iuda, aducându-l tot mai aproape de Iudeea, în dorinţa sa nestăvilită de a-şi revedea mama şi sora şi de a se răzbuna pe Messala. În drumul spre casă, Ben-Hur îl întâlneşte pe Balthasar (Finlay Currie), unul dintre cei Trei Magi care au adus daruri la naşterea Mântuitorului (conform tradiţiei creştine, Balthasar este magul cu pielea închisă la culoare şi Melchior este cel cu tenul alb, în timp ce în film personajele sunt interpretate invers). Balthasar îi face cunoştinţă lui Ben-Hur cu excentricul şeic Ilderim (interpretat magistral de Hugh Griffith – demn de admirat şi în “Cum să furi un milion”, de exemplu) un pasionat de cursele din marea arena – carele trase de cai. Şeicul va juca un rol esenţial în planul lui Iuda de a se răzbuna pe Messala, pentru că îi va oferi ocazia de a-i lua tribunului roman lucrul la care ţine cel mai mult: mândria.

Însă destinul lui Iuda Ben-Hur nu se va împlini în forma pe care şi-o doreşte şi asta pentru că omul care i-a salvat viaţa dându-i apă să bea atunci când s-ar fi stins fără ea, este acelaşi care îi va arăta că nu sabia din mână – ura neostoită – este motivul pentru care el, Iuda, a supravieţuit tuturor grozăviilor îndurate, oferindu-i darul suprem: liniştea sufletească.
De ce mai merită acest film văzut?
Pentru că povestea se scurge firesc, fără sforţare ori grabă, spre un deznodământ care face privitorul să creadă că există “Justiţie Divină”.
Pentru că toate personajele secundare (Tirzah, Esther, Balthasar, şeicul Ilderim, Pilat din Pont) sunt extrem de bine creionate, reuşind să facă din fiecare moment în care apar în film unul memorabil prin autenticitatea şi convingerea interpretării.
Pentru că atenţia la detalii nu este una ostentativă, ci dimpotrivă, una menită să recreeze întocmai luxul Romei, deznădejdea condamnaţilor la galere, izolarea leproşilor din Valea Seacă sau cruzimea luptei din arena carelor cu cai.

Totul în acest film – peisajul, decorurile, recuzita, costumele, coloana sonoră – este creat anume pentru încântarea spectatorului.

Dincolo de argumentul religios şi de cel politic, întrebarea care mi-a stăruit în minte după fiecare vizionare a acestui film este aceasta: ce anume îi dă forţă lui Iuda, cât este condamnat la galere, să continue? Să rămână în viaţă? Să facă orice pentru a se întoarce acasă?
Într-un dialog avut cu amiralul Arrius pe galeră, acesta îi spune: “Ai ochii plini de ură, 41 (numărul purtat de Iuda). Asta-i bine. Ura ţine un bărbat în viaţă. Îi dă forţă”.

Să fie ura împotriva lui Messala cea care îl împinge spre întoarcerea acasă şi implicit spre răzbunare? Sau dragostea pentru mama şi sora lui?
Întâmplările din film par să dea câştig de cauză pe rând urii, apoi dragostei. Finalul filmului răspunde într-o oarecare măsură acestei întrebări, dar numai judecând prin prisma stării spirituale a personajului principal în încheierea călătoriei sale.
Dacă argumentele de sus nu v-au convins totuşi să (re) vedeţi acest grandios film, mai plusez cu câteva superlative:

Este primul din cele trei filme care au câştigat 11 Oscaruri vreodată, inclusiv pentru “Cel mai bun film”. Va fi egalat ca număr de premii de “Titanic” în 1997 şi apoi de “Stăpânul Inelelor – Întoarcerea Regelui ” în 2003. Totuşi, spre deosebire de cele două, are şi cel mai mare procent de premii câştigate pentru că în 1959 şi 1960 existau doar 12 categorii de premii, ceea ce înseamnă 91, respectiv 91,667% rată de succes.

Este primul remake care a câştigat un Oscar pentru “Cel mai bun film” (varianta originală a filmului datează din 1925 şi este o peliculă mută). Al doilea remake care a egalat această performanță este “The Departed”, 47 de ani mai târziu. Filmul a costat MGM 15 milioane de dolari şi a fost un pariu menit să salveze studioul de la faliment. A meritat, filmul obţinând câştiguri de 75 milioane de dolari.

Producătorul Sam Zimbalist i-a oferit lui Willian Wyler 1 milion de dolari ca să regizeze acest film – cea mai mare sumă oferită la acel moment unui regizor pentru un film. Nu mai puţini de 78 de cai au fost antrenaţi pentru film, cu luni înainte de începerea filmărilor, caii albi folosiţi fiind aduşi din Lipica, Slovenia, ţara de origine a rasei “Lipizzaner”. Ajustat la inflaţia de azi, “Ben-Hur” ocupă poziţia 13 în topul filmelor cu cele mai mari încasări din toate timpurile.

Pentru scena cursei carelor trase de cai au fost construite 18 care, dintre care jumătate au fost folosite pentru antrenamente.

În film au fost folosite peste 1 milion de elemente de recuzită. În iunie 2008 „Ben-Hur” a fost ales de Institutul American de Film pe locul 2 în lista celor mai bune filme epice din toate timpurile. Cele 300 de platouri folosite în film au necesitat 5 ani de cercetare şi 14 luni pentru a fi construite.

Efortul scenaristic, regizoral şi nu în ultimul rând, al actorilor acestui film, reprezintă un alt gir că pelicula merită locul fruntaş pe care îl deţine în galeria clasicelor din toate timpurile: Timp de 6 ani, MGM a cumpărat 40(!) de scenarii pentru acest film. La scenariul selectat, scris de Karl Tunberg, au lucrat şi Gore Vidal şi dramaturgii Maxwell Anderson şi Christopher Fry.

De mai multe ori pe parcursul filmului, Iuda atinge o cutiuţă zidită în peretele de la intrarea casei sale. Aceasta este Mezuza, o cutie ce conţine un pasaj din Tora, cutie pe care evreii o încadrează în rama uşii de la intrare ca un memento permanent al prezenţei lui Dumnezeu.
Pentru a oferi cât mai multă autenticitate filmului, regizorul Wyler a adus aristocraţi reali să joace rolul patricienilor din scena petrecerii romane. Printre aceştia s-au numărat Contele Marigliano del Monte, Ducesa Nona Medici şi Prinţul Raimondo din Italia, Prinţesa Nina Hohenlohe din Austria alături de soţul ei, cât şi Baroneasa Lillian de Balzo a Ungariei.

Platoul care întruchipează Ierusalimul este o copie fidelă din punct de vedere istoric a Ierusalimului din acea vreme. În scena în care corpul lui Messala este târât de carul său, iniţial a fost folosit un manechin, însă momentul nu era convingător în felul acesta. Aşa că lui Stephen Boyd i s-a confecționat o carcasă de oţel modelată după corpul lui pentru a interpreta scena. În ciuda măsurilor de precauţie luate, Boyd s-a ales cu arsuri ale pielii şi cu câteva cicatrici permanente.

Scena cursei carelor a fost co-regizată de legendarul cascador Yakima Canutt, avându-l pe fiul său, Joe Canutt ca dublură a lui Heston. În secvenţa în care caii lui Iuda sar peste un car accidentat, tânărul Canutt a fost aruncat din car pentru că nu a ascultat instrucţiunile tatălui său despre cum să ţină frâiele. În acel moment toată lumea, inclusiv tatăl său, a crezut că tânărul Canutt a murit. În afară de o tăietură la bărbie, cascadorul nu a păţit nimic şi astfel secvenţa neplanificată, însă memorabilă, a fost inclusă în film.

Lui Miklós Rózsa i-a luat mai mult de un an să creeze coloana sonoră, iar efortul i-a fost răsplătit, acesta declarând că din cele trei Oscaruri câştigate, cel acordat pentru “Ben-Hur” îi este cel mai drag. În jurnalul său, Charlton Heston (care avea 35 de ani la momentul turnării filmului) nota despre regizorul William Wyler: Mă îndoiesc că îi plac actorii prea mult. Nu se pune în locul lor, îl irită pe platou. Devine foarte nerăbdător, dar în cele din urmă îi face pe actori să interpreteze foarte bine. Singurul răspuns pe care îl am este că are un gust impecabil şi fiecare actor ştie asta.

Dincolo de religie, politică, superlative, premii şi cronici pozitive, “Ben-Hur” este un film motivaţional pentru că vorbeşte despre puterea omului de a nu se da bătut, indiferent de obstacolele ce i se aştern în cale.

Este un film motivaţional pentru că arată cum natura umană, atât de încercată uneori de întrebări, căutări şi preumblări în întuneric, îşi găseşte în cele din urmă drumul spre pacea interioară – cel mai de preţ avut al său în timpul vieţii pe pământ. 

Este un film motivaţional pentru că dragostea – în toate formele ei – reuşeşte să ţină în viaţă spiritul uman chiar şi în clipele de mare deznădăjduire. Pentru toate motivele menţionate în acest articol, cred cu tărie că “Ben-Hur” este un film ce merită (re) văzut!

Singurul lucru pe care îl mai am de adăugat este ca aștept remake-ul acestui film, programat pentru lansare luna aceasta. Tind să cred că nu se va ridica la nivelul capodoperei din 1959, în ciuda progresului mijloacelor cinematografice din ultimii 57 de ani însă, când vine vorba de filme, e mai bine să nu avem păreri preconcepute 🙂

Oile de pe Wall Street

The Big Short nu candidează degeaba la 5 Oscaruri. Chiar dacă nu a câștigat nici un Glob, nominalizările de acolo și premiul luat, totuși, la BAFTA și în alte competiții mai mici, înseamnă ceva: cel mai bun scenariu adaptat pentru regizorul Adam McKay și scenaristul Charles Randolph, după cartea lui Michael Lewis. Cred că va lua și un Oscar, atât pentru logica traseului fiecărui personaj în parte, și pentru cât de bine leagă scenele. Dar aici este și meritul editorului Hank Corwin, așa că premiul s-ar putea duce, la fel de justificat, în contul său.

the-big-short2.jpg

Dacă la cel mai bun film nu are prea mari șanse (unde pronosticurile îl dau pe locul trei, după The Revenant și Spotlight deși, în ultimii 8 ani, Sindicatul actorilor americani a ghicit Oscarul), la fel ca și la premiul pentru regie, o poziție ceva mai bună o are Christian Bale, care vine pe locul 2 în competiția Oscar pentru cel mai bun secundar, la mare distanță însă de Sylvester Stallone, cu 90% șanse de câștig pentru rolul din Creed.

Și cam cu tot atât de puține șanse (10%) ca și Tom Hardy, care a avut și el un an bun. Acum, că l-am umplut de post-it-uri, să mai spunem ceva și despre film: cu toate că oferă o poveste acrișoară, mai greu de îngurgitat, merită consumată fie și numai pentru faptul că au fost necesari 8 ani pentru o coerentă deslușire cinematografică a mecanismelor crizei.

În al doilea rând, pentru miza corectă: cei care au pariat contra băncilor, grăbindu-le prăbușirea (cu armele specifice sistemului) sunt prezentați nu departe de realitate, ca niște outsideri: nici lupi în blăni de oițe și nici lupușori veroși, gen Leo DiCaprio în The Wolf of Wall Street-ul lui Scorsese. Apreciez, de asemenea, lecţia bine aplicată de educație financiară, din care, oricât de nefamiliarizat și de plictisit ai fi vis-a-vis de sistemul bancar, tot rămâi cu ceva! Ca dovadă, fără a fi un senzațional succes de casă, filmul este o rețetă financiară: 61 mil $ încasări până acum, după o investiție de 28. Despre ce discutăm?

 

It Happened One Night (1934)

“There could have been no two hearts so open, no tastes so similar, no feelings so in unison, no countenances so beloved” – scria Jane Austen în romanul Persuasiune, despre eroii săi, Anne Elliot şi Frederick Wentworth.

Ellie Andrews şi Peter Warne din S-a întâmplat într-o noapte (1934) oferă însă o imagine complet opusă. Fiica răsfăţată a bogatului Alexander Andrews, Ellie se răscoală împotriva tatălui sau, măritându-se cu King Westley, un snob şi vânător de zestre. În încercarea de a se reuni cu acesta, înainte ca Andrews să le anuleze căsătoria, Ellie se întâlneşte în autobuzul spre New York cu Peter Warne, un jurnalist recent concediat. Două firi la fel de încăpăţânate, cei doi se enervează unul pe celălalt în varii ocazii. Asta până când, în ciuda unui dispreţ reciproc, Ellie se vede nevoită să accepte ajutorul lui Peter. Iar de la dispreţ la dragoste nu este decât “o noapte”.

Filmul lui Frank Capra se bazează pe povestirea Night Bus (1933) a lui Samuel Hopkins Adams şi îi are în rolurile principale pe Claudette Colbert şi Clark Gable, care se vor reîntâlni în 1939 în adaptarea radiofonică a aceleiaşi poveşti şi în 1940 în Boom Town. O comedie romantică ca la carte, cu elemente de screwball comedy (un gen de comedie popular după Marea criză din anii ‘30, bazat pe satiră socială; protagoniştii fac parte din lumi diferite: ea bogată, el nevoit să-şi dovedească masculinitatea), S-a întâmplat într-o noapte e unul din filmele nemuritoare ale Hollywood-ului, încă proaspăt şi seducător.

Povestea se desfăşoară în viteză – a replicilor, a gesturilor, a mijloacelor de transport -, cu un accent umanitar, menit să aducă optimismul în rândul spectatorului obişnuit, sărăcit de Marea criză, filmul abundă în scene memorabile: lecţia despre cum se înmoaie corect o gogoaşă în cafea, despre cum se face autostopul, cearta jucată de Peter şi “soţia sa” Ellie, “fiică a unui instalator”, crearea şi dărâmarea “zidurilor Ierihonului”, discuţii între Peter şi şeful sau Joe Gordon şi multe altele. Dar şi în replici memorabile, precum cele prin care Peter îşi mărturiseşte dragostea pentru Ellie:

Andrews: Do you love my daughter?

Peter: Any guy that’d fall in love with your daughter ought to have his head examined.

[…]

Andrews: Do you love her?

Peter: A normal human being couldn’t live under the same roof with her, without going nutty. She’s my idea of nothing!

Andrews: I asked you a simple question: Do you love her?

Peter: Yes! But don’t hold that against me. I’m a little screwy myself.

Nu doar povestea captivantă, cu numeroase întorsături de situaţie, şi jocul foarte bun al actorilor i-au adus un loc în istoria filmului, ci şi câştigarea în 1935, în premieră, a principalelor 5 premii ale Academiei Americane de Film: Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cel mai bun actor în rol principal, Cea mai bună actriţă în rol principal şi Cel mai bun scenariu adaptat (Robert Riskin), o performanţă ce avea să fie egalată doar de Zbor deasupra unui cuib de cuci (1975) şi Tăcerea mieilor (1991).

Nu puteam însă încheia această prezentare fără a menţiona că S-a întâmplat într-o noapte a inspirat crearea personajului de desene animate Bugs Bunny, iepurele care a devenit faimos pentru felul în care ronţăie morcovi în timp ce vorbeşte, asemenea lui Peter în scena autostopului. Iar numele îi este dat tot de Peter, care îl inventează la un moment dat pe asasinul Bugs Dooley.