Arhive pe etichete: Oscar pentru cel mai bun film

Belgica (2016) închide TIFF

Închiderea TIFF – pe 5 iunie 2016, în Piața Unirii din Cluj – coincide cu proiecța Belgica, regizat de belgianul Felix van Groeningen (autorul The Broken Circle Breakdown, nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin în 2014). Ultimul său film, premiat pentru regie la Sundance 2016, urmărește succesul urmat de declinul clubului omonim Belgica. A fost inspirat de povestea reală a celor doi frați, proprietari ai faimosului bar Charlatan din orașul Gent.

Excelenta coloana sonoră aparține trupei Soulwax, care a compus melodii pentru mai multe formații fictive din film, complet diferite ca gen. A văzut cineva acest film, păreri?

Reclame

Saul fia (2015)

Cu excepția acestei afirmații a regizorului Pálfi György de la TIFF, nimic nu mă pregătise de contactul cu cinematografia lui Nemes László. Asemeni lui Florin Șerban, după câteva scurt-metraje, cineastul maghiar debutează în lung metraj din semi-anonimat (bine, dacă putem numi așa cariera începută cu studii de scenaristică și istorie, apoi asistent de regie la londoni férfi, al lui Tarr Béla) și, după studiile de regie de la New York, se întoarce la Paris unde dezvoltă scenariul lui Saul of Fia, ajungând cu el direct la Cannes.

Ca să mai forțez o asemănare cu Eu când vreau să fluier, fluier al lui Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română), și acesta este tot un film de autor. Dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Pentru că să privești (și să trăiești în același timp) acest film, împins de cameră odată cu personajul principal, e copleșitor. Nu doar fiindcă te face umil, ci este și o experiență de nedorit, nimănui, niciodată. O oroare pare și să privești, darămite să iei parte la ce s-a întâmplat. Înainte de a reda Q & A-ul actorului clujean Molnár Levente de după proiecția de gală, am să detaliez puțin tehnica de filmare, depărtându-mă de semnificațiile filmului.

Încep (și promit să continui la proxima ocazie) cu intrările celorlalți actori în cadru, care oferă parcă un moment de respiro. Spre deosebire de Marius Panduru, cameramanul maghiar Erdély Mátyás (colaborator al unui alt important regizor maghiar, Mundruczó) folosește adecvat suspansul dezvoltat de această tehnică de filmare, rafinată de frații Jean-Pierre şi Luc Dardenne în Le fils (2002).

– Sigur, răspunde Molnár întrebărilor din public (cum v-a influențat jocul actoricesc tehnica de filmare, care nu prea îți permite să privești spre cameră?), o astfel de mizanscenă te înghesuie puțin, nu poți să dansezi în cadru. Dar ca actor, trebuie să ignori camera, să faci ce ai de făcut: dacă ți se spune să privești acolo, privești, dacă nu – nu.

Unde/cum/cât au durat filmările? Undeva lângă Budapesta, s-a filmat pe peliculă, nu s-au tras mai mult de două duble pentru fiecare scenă, totul a durat 28 de zile.

Cum v-a influențat această experiență? Sunt un simplu om cu această profesie, care la bază este o meserie și vă spun că nu poţi funcţiona 24 de ore, 7 zile pe săptămână așa, ca actor. Nu îmi doresc să înnebunesc. Dimineața când mă spăl pe dinţi îmi place să ştiu că eu sunt doar un om – cu nevoile lui personale. Dar această întrebare se leagă cu prima, pentru că în acest film nu s-au folosit efecte vizuale, și acolo a fost munca unor oameni – trupurile goale fiind dansatori profesionişti – cu o smerenie incredibilă.

Totuși, cum m-a schimbat pe mine această experienţă? Nu am devenit Buda, să pot să dau idei despre cum să îţi păstrezi zenul, dar în toată nebunia și în tot vârtejul ăsta al cotidianului în care trăim, trebuie să facem cumva posibile mai multe momente de atenţie unul pentru celălalt, şi să avem grijă unul de celălalt. Dacă asta se poate traduce la un moment dat în faptul că m-am făcut mai bun, atunci sper că da, asta este o schimbare importantă.

Ca să închei această cronică de întâmpinare, apelez tot la cuvintele lui Molnár: „Fiul lui Saul este un film la care nu poţi ura publicului: Vizionare plăcută!”, dar este unul care trebuie văzut. De azi, și în cinematografele din România.

Spotlight-ul aurit

Cel mai bun film al anului trecut documentează specia pe cale dispariție a jurnalismului de investigație. Mă întrebam în seara dinaintea Oscarurilor ce mesaj vor transmite membrii Academiei Americane de Film, ca și cum cei 6000 s-ar putea ralia unei gândiri colective. Este clar că toți vorbesc între ei, și urmăresc Globurile, BAFTA și mai ales premiile SAG – sindicatul actorilor americani, care a „ghicit” în ultimii 8 ani (cu această ediție, în ultimii 9) câștigătorul Oscarului pentru cel mai bun film.

La urma urmei, la ce bun atâtea nominalizări? Chiar dacă știu că asamblarea secvențelor de film la montaj, de exemplu, poate fi determinantă – un film slab putând fi salvat prin montaj. Dar ce folos, mă gândeam după Globuri, că Spotlight și Carol au primit atâtea nominalizări, dacă nu au luat premiul pentru cel mai bun film? Ei bine, iată de ce. Pentru că per ansamblu, chiar dacă n-a excelat la nici una din categoriile la care a fost nominalizat, fiind depășit de alte filme mai bune în câte un aspect, Spotlight a fost acolo, în competiție, și a luat premiul pe care toată lumea îl anticipa.

Deci, dacă vreți să știți cine ia marele premiul la anul, urmăriți premiile Sindicatului și veți afla. Eu am fost mai curios de părerea ziariștilor străini de la Hollywood și de premiile cinematografiei britanice – BAFTA  și ale celei franceze – Cesar. Acum, în Spotlight, Mark Ruffalo mi-a plăcut mai puțin ca în alte filme (nu chiar așa mult ca în Begin Again, Foxcatcher sau, mai ales, în Infinitely Polar Bear). În filmul ăsta n-a prea făcut decât să alege de colo-colo ca un tânăr ziarist bezmetic, după rol. La fel ca și alți actori buni, Michael Keaton, John Slattery, Rachel McAdams sau Liev Schreiber, ca într-o redacție, nimeni n-a excelat.

N-am văzut nici un erou care să tragă echipa după el (poate, cu o mică excepție: șeful lucid, profesionistul trimis de Herald, care preluase ziarul). Un exemplu de capitalism luminat, dacă e să revenim la eroarea comună de gândire analitică. Față de contra-exemplul The Big Short, în care tot sistemul pseudo-economic este demascat, aici avem o singură componentă a sa. Oricum, credința americanilor este una personală, iar instituția bisericii dezavuată, dar nu asta este problema: jurnalismul de investigație suspectează de abuz orice instituție, și este, din păcate, singura forță care o făcea. Acum, tabloidizată.

 

The Big Short

În ajunul ceremoniei decernării Oscar-urilor am decis că pentru mine cel mai bun film ar fi The Big Short (tradus mot à mot „Marele contrapariu”) care îmi pare o realizare foarte originală și complexă care demască mecanismele financiare și deturnările de fonduri care au dus la criza generalizată din anii 2007-2008.

E o poveste reală care are la origine cartea de investigație  „The Big Short” a lui Michael Lewis. Shorter înseamnă, în limbaj bursier, contra-pariu. Este istoria prăbușirii principalelor piețe bursiere de pe Wall Street, care a atras scufundarea în criza mondială. Dacă dezastrul financiar a fost pentru mulți o surpriză, unele persoane, totuși, l-au anticipat.
Adevăratul crah începuse de fapt cu câteva luni mai devreme în Statele Unite – un crah obscur, legat de inconsecvența creditelor ipotecare cu risc (engl. „subprime mortgage”) aceste unelte financiare inventate de „ucenici vrăjitori” pentru a se juca cu datoriile claselor defavorizate.
Câteva persoane și-au dat repede seama că sistemul era în cădere liberă spre faliment. Unele dintre ele și-au ținut gura, de teamă (sau cu speranța că se înșală), altele au încercat degeaba să spargă tăcerea și indiferenta și în fine, unele au decis să parieze pe această catastrofă pentru a câștiga mai mulți bani.

the_big_short_casse_siècle_burry
Michael Burry, într-o interpretare perfectă a lui Christian Bale face parte din această categorie. Acest vizionar flirtează cu lipsa de comunicare în relațiile sale cu investitorii, dar excentricitatea lui disimulează un spirit ascuțit și o strălucitoare analiză a situației.
Ce găsesc paradoxal la acest „The Big Short” e un balans între thriller-ul… economic și satira comică. Filmul își ascunde jocul și dezvăluie progresiv realitatea acestei mize în care toată lumea crudă a finanțelor s-a hazardat cu complicitatea tacită a guvernului și a celor din media.
Realizatorul Adam Mckay,cunoscut prin comedii total… țicnite („Ricky Bobby”, „Regele circuitului”) nu a abandonat   divertismentul dar vrea in același timp să ne deschidă ochii. În sfârșit un film care poate fi înțeles și de cei nu prea familiarizați cu lumea finanțelor popularizând bursa și umanizând criza. Filmul ne da de înțeles că această criză este și produsul unei prostii colective (credulitate, dezinformare, uneori lăcomie). Viața noastră se află în mâinile unor oameni care nu-și mai stăpânesc propriul sistem.
„The Big Short” se vrea o denunțare a sistemului de corupție generalizată care a condus la acest dezastru. Umor rece, cinic, incisiv și într-atât de absurd pentru a ne face să acceptăm jargonul obscur al bancherilor încât stârnește inevitabil crize demențiale de râs. Scenariul seduce prin originalitatea sa excentrică, cum ar fi intervențiile unor starlete care se adresează direct spectatorului, în vulgarizarea economică, ele însele fiind deficitare la înțelegerea mecanismelor acestui crah bursier.

maxresdefault
Acest film provocator, pedagogic și mai ales animat de voința furioasă de a produce indignare se conturează în mintea noastră în câteva cuvinte de la final care demonstrează că astfel de crize sunt oricând posibile sau inevitabile: o realitate care ne înfricoșează.
În ciuda unor critici aduse filmului acuzându-l de opacitate, mie mi se pare ritmic, captivant, cu condiția de a intra în atmosfera absurdului, de a intra în joc cu toată atenția!

Cine ce Oscar ia?

La noapte (hai să zicem mai bine luni dimineață) se decernează premiile Academiei Americane de Film, asa ca ar fi momentul unei scurte treceri în revistă a favoriților la principalele secțiuni:

1. Cel mai bun film

În ciuda listei lungi de nominalizări, avem duelul Regency-lor: The Revenant (Fox) si The Big Short (Paramount). Ori altfel spus, între mitul fondator și mizeria de sub preș. Însă cel mai bun film trebuie să întrunească mai multe calități – adică să fie susținut de (nu neapărat cei mai, dar de buni) regizor, director de imagine, actori și montaj.

Oscar-2016-Nominations

Aici avantajul pare să fie de partea mitului (regizorul Innaritu + actorii Leonardo DiCaprio și Tom Hardy, directorul de imagine Emmanuel Lubezki, coloana sonoră a lui Ryuichi Sakamoto) în defavoarea conspirației imbecililor (care se sprijină pe cel mai bun scenariu adaptat, cel mai bun montaj, dar și pe supporting actorii Christian Bale, Ryan Gosling, Steve Carell și Brad Pitt). Alegerea depinde strict de ce mesaj vor să transmită membrii Academiei: unul politic – da, ăștia suntem noi, americanii și acesta e rolul nostru, al actorilor, să recunoaștem măcar la nivel artistic dimensiunea întregii tărășenii – sau evazionist: no-no, acu’-i momentul să ne raportăm la trecutul glorios, oricum, dacă nu vă convine, ne stă în putere să rescriem istoria.

2. Cel mai bun regizor

Noua linie a lui Innaritu, foarte apreciata deja de la Birdman – care nici nu a fost cine stie ce film, doar o schimbare de direcție. Challenger (sic!) este legendarul George Miller.

3. Cea mai bună actriță

Brie Larsson in Room, no doubt

4. Cel mai bun actor

E momentul lui Leonardo DiCaprio, un actor matur – finally :).

5. Cel mai bun scenariu original

Spotlight

6. Cel mai bun scenariu adaptat

The Big Short

7. Cea mai bună actriță, rol secundar

Luptă suedezo-britanică: 2015 pare să fi fost anul Aliciei Vikander, nu doar pentru rolul nevestei Daneze ci și pentru Ex Machina. Mie Kate Winslet mi s-a părut excelentă în rolul directoarei de marketing Joana Hoffman din Steve Jobs.

8. Cel mai bun actor în rol secundar

Tom Rylance (pentru Bridge of Spies dar și tizul lui Hardy pentru antagonistul Revenant-ului, merita o nominalizare) sau Christian Bale, pentru rolul din The Big Short unde, spre deosebire de cinicul Wolf of Wall Street, trăiește drama omului strivit (vezi scena simbolică din film) de grozăvia sistemului – despre toți ce trei britanici am senzația că nu fac decât să umple lista. Premiul pare antamat de italo-americanul Sylvester Stallone, care închide cercul Rocky, cu ultimul său Creed.

9. Cea mai bună imagine

Emmanuel Lubezki

10. Cel mai bun montaj

The Big Short (Hank Corvin) concureaza aici cu Mad Max: Fury Road (Margaret Sixel – soția regizorului Greg Miller)

11. Cel mai bun film străin

Dispută strânsă ungaro-franceză: între Son of Saul și Mustang, comentat aici. A treia nominalizare, A War/Krigen, din partea Danemarcei, este o poveste sensibilă pentru americani: o companie daneză luptă împotriva regimului taliban din Afganistan.