Arhive pe etichete: Noul val

Cléo de 5 à 7 (1962)

Cléo de la 5 la 7, filmul francez în regia lui Agnès Varda o are ca protagonistă pe frumoasa cântăreață yeye, Florence (cu numele de scenă Cléo) o tipesă egocentrică, narcisistă și frivolă. Ea așteaptă rezultatele unei biopsii și cu cât se apropie ora fatidică (19) în care va afla adevărul, e chinuită de gânduri negre (mai ales că a consultat și o ghicitoare în tarot): că nu a înregistrat ultimul cântec, că e prea tânără și frumoasă, că totul se va termina oribil.

Cléo caută sprijin în anturajul său, dar simte că nu e luată în serios, lovindu-se de indiferența colegilor și a amantului. Nu –și găsește locul, e nervoasă și țâfnoasă, pornește prin Paris să-și ocupe vremea cu ceva (magazinul cu pălării), simte că e privită cu curiozitate, parcă i-ar fi scrisă soarta pe frunte, toți și totul îi pare îndepărtat. Cléo decide să fie ea aceea care se va întoarce către ce o înconjoară, va privi și asculta; va avea întâlniri care îi vor deschide ochii asupra lumii, a altor drame și tragedii decât ale ei dar și asupra frumuseții stranii a primei zile de vară pariziană în care viața devine posibilă. O poveste marcantă a transfigurării din interior spre exterior.

Această prezentare necesită JavaScript.

Itinerariul femeii prin Paris este filmat (documentaristic) pe… viu, adică în timp real (21 iunie 1961). Trecerea protagonistei de la femeia care fusese o viață întreagă, la femeia care vrea să simtă că trăiește deplin, se face prin includerea între cele două părți ale filmului (fiecare de 45`) a unui scurt metraj burlesc și mut , marca Jean Luc-Godard,  Les fiancés du pont Mac Donald cu vedetele de cinema: Jean-Claude Brialy, Sami Frey, Eddie Constantine, Danielle Delorme, Yves Robert, Anna Karina și Jean-Luc Godard, fără (altfel) nelipsiții ochelari negri.

Preocupată să realizeze „un documentar subiectiv” Agnès Varda preferă lumina reală, dar recurge la artificii de filmare atunci când marchează atmosfera ireală (drumul în mașină a lui Cléo cu prietena ei, modelul unui sculptor, întâlnirea întâmplătoare în parcul Montsouris, cu un bărbat necunoscut, soldat înrolat forțat pentru Algeria, condamnat și el într-un fel, sosirea la spitalul Salpêtrière): peluze imaculate în parcul Montsouris, străzi în nuanțe estompate. Tot reale și în timp real sunt știrile transmise la radio; ele redau tensiunile socio-politice ale vremii. O promenadă filozofică și cumva (poate, prea târziu) inițiatică: un cinema de stradă, inventiv, poate cel mai îndrăgit film al Noului Val.

Film disponibil pe MUBI, aici.

Reclame

Ben-Hur (2016), povestea merge înainte

După cum ați aflat din cronica Oanei, dacă nu știați deja, capodopera regizată de William Wyler reda călătoria spirituală a prinţului Judah Ben-Hur, în interpretarea de excepție a lui Charlton Heston, iar filmul din 1959 a rămas până azi singura producție a Hollywood-ului prezentă pe lista Vaticanului cu filme religioase.

Remake-ul apărut weekend-ul trecut în cinematografe este un sword & sandal autentic, filmat în studiourile Cinecittà. MGM a încredințat regia rusului Timur Bekmambetov, cunoscut pentru efectele speciale și filmele de acțiune gen Wanted. Cum de s-au decis studiourile de la Hollywood că acum e momentul să rescrie povestea, pentru o altă generație, nu-mi dau seama. Ca spectator, nu faci calcule de oportunitate, dar una e apetitul tău pentru remake-uri, și altceva problemele financiare.

De remarcat la filmele de Hollywood împrumuturile din ce în ce mai mari de elemente ale genului young-adult. Ca și cum acolo, în laborator, s-au copt biscuiți noi, care prind la noua generație de public, așa că se pot servi deja între scene, pe post de pop-corn. Și în ultimul Ben-Hur, la fel ca și-n ultimul episod Star Wars – The Force Awakens, întâlnim în distribuție actori mai vechi și mai noi, ca-ntr-o o predare de ștafetă. Sunt curios dacă Morgan Freeman a fost la fel de bine ca și Harrison Ford în Star Wars pentru rolul său (aproape cât tot restul distribuției la un loc).

Așa cum scriam în cronica de pe clujulcultural.ro (una de întâmpinare), povestea rezistă: călătoria spirituală a prințului Judah Ben-Hur e rescrisă pentru o nouă generație de public, sub forma unor experiențe ale maturizării (pentru ambii protagoniști), cu sprijinul efectelor vizuale. Ea nu se ridica la ambițiile filmului din 1959 recenzat de Oana, care a și fost recompensat cu nu mai puțin de 11 premii Oscar. Călătoria formatoare este împărțită între 2 personaje, ca fețe opuse ale aceleiași monezi: prințul iudeu și fratele său vitreg. Iar antagonistul este chiar simpatic, nu un simplu oponent care-l pune în valoare pe erou.

Probabil că din punctul de vedere al noii generații, povestea e mai credibilă (așa cum afirma regizorul kazah, scenariul producătorilor executivi Clarke & Ridley respectă fidel romanul generalului Wallace), chiar dacă nouă tot prima ne place mai mult: la intrarea în Ierusalim nu are loc un accident, ci de-a dreptul un atac asupra guvernatorului roman. Acțiunea este pigmentată cu senzații tari, date și de stilul de filmare: camera pare ținută pe umăr, o dinamică introdusă în franciza Jason Bourne care deranjează puțin, la început, până te deprinzi cu sporul de dinamică și realism. Directorul de imagine Oliver Wood este același cu cel care a filmat primele trei episoade ale francizei (Identitatea lui Bourne, Supremația și Ultimatumul), dar stilul acesta de filmare bâțâit cere musai un montaj fragmentat. Altfel, ca în Vikingii, lipitura cu cadre statice este mai deranjantă decât mișcările bruște ale camerei.

Chiar dacă mai trebuie să treacă prin câteva faze de acceptare și nu ne mai prinde pe noi, cei care știm filmul de dinainte și nu mai putem achiesa la tribulațiile protagoniștilor, cineva, în apropierea noastră, ia povestea de nouă și se identifică cu aspirațiile eroilor. Povestea spirituală e menționată fugitiv, nu la fel de importantă ca prietenia celor doi. Până la urmă, atenția acordată de Festivalul de la Cannes noului val al cineaștilor români capătă sens: să faci filme low-budget înseamnă să fi nevoit să aplici tehnici noi, iar noul prinde. Și noul vinde, în cele din urmă, nu pentru că ar fi mai bun, ci pur și simplu pentru că este nou.

 

The new Kid in Town – with Dogs

Ați ghicit, este regizorul singurului lungmetraj românesc din Competiția de la TIFF, Bogdan Mirică. Dacă acum cinci ani lua premiul Zilelor filmului românesc cu scurtmetrajul Bora Bora, azi vine de la Cannes direct în competiția principală, și are mari șanse s-o câștige.

Asta pentru că filmul său ne conduce cu mână foarte sigură într-un gen mai puțin explorat de Noul val al cinematografiei noastre – un val dezis, de fapt, de filmul de gen. Lui Bogdan Mirică îi plac animalele: după ce un corb (sau o cioară) provoca un mic dezastru în Bora Bora (dar numai la-nceput și la sfârșit), aici un câine latră tot filmul. M-am întrebat la finalul său de ce i-o fi zis Câini, la plural, dar mi-am amintit că-l cheamă Poliția. Pe câine – așa că se explică.

La fel ca și-n scurt-metrajul său de autor, și aici acțiunea se desfășoară tot la țară, de data asta fiind vorba de un sat din Dobrogea, la granița cu Ucraina. Polițiștii sunt și ei prezenți, oferind câteva scene antologice. Distribuția este de excepție, replicile vin calm (unul mocnit), sunetul are un rol important (ca și liniștea) iar povestea curge firesc: deși ai toate indiciile că se va termina prost, nu plictisește și te ține atent, ca apoi să te facă de-a dreptul curios.

Deși filmul este despre violență, dozajul acesteia este atent livrat: întâi o apariție și o dispariție, apoi o vânătoare, o luptă între băieți în timpul căreia apar amenințări voalate, pentru ca la final totul să răbufnească, făcându-te aproape să răsufli ușurat de așteptare. Un rezultat neașteptat pe care-l smulge de la public acest *thriller (anti-)polițist cu accente western!

*Dacă etichetam Un etaj mai jos drept film anti-polițist, după vizionarea Câinilor trebuie să-i retrag eticheta, redenumindu-l (anti-)thriller. Dogs e thriller-ul. Și nu știu care este mai anti-polițist!

Saul fia (2015)

Cu excepția acestei afirmații a regizorului Pálfi György de la TIFF, nimic nu mă pregătise de contactul cu cinematografia lui Nemes László. Asemeni lui Florin Șerban, după câteva scurt-metraje, cineastul maghiar debutează în lung metraj din semi-anonimat (bine, dacă putem numi așa cariera începută cu studii de scenaristică și istorie, apoi asistent de regie la londoni férfi, al lui Tarr Béla) și, după studiile de regie de la New York, se întoarce la Paris unde dezvoltă scenariul lui Saul of Fia, ajungând cu el direct la Cannes.

Ca să mai forțez o asemănare cu Eu când vreau să fluier, fluier al lui Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română), și acesta este tot un film de autor. Dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Pentru că să privești (și să trăiești în același timp) acest film, împins de cameră odată cu personajul principal, e copleșitor. Nu doar fiindcă te face umil, ci este și o experiență de nedorit, nimănui, niciodată. O oroare pare și să privești, darămite să iei parte la ce s-a întâmplat. Înainte de a reda Q & A-ul actorului clujean Molnár Levente de după proiecția de gală, am să detaliez puțin tehnica de filmare, depărtându-mă de semnificațiile filmului.

Încep (și promit să continui la proxima ocazie) cu intrările celorlalți actori în cadru, care oferă parcă un moment de respiro. Spre deosebire de Marius Panduru, cameramanul maghiar Erdély Mátyás (colaborator al unui alt important regizor maghiar, Mundruczó) folosește adecvat suspansul dezvoltat de această tehnică de filmare, rafinată de frații Jean-Pierre şi Luc Dardenne în Le fils (2002).

– Sigur, răspunde Molnár întrebărilor din public (cum v-a influențat jocul actoricesc tehnica de filmare, care nu prea îți permite să privești spre cameră?), o astfel de mizanscenă te înghesuie puțin, nu poți să dansezi în cadru. Dar ca actor, trebuie să ignori camera, să faci ce ai de făcut: dacă ți se spune să privești acolo, privești, dacă nu – nu.

Unde/cum/cât au durat filmările? Undeva lângă Budapesta, s-a filmat pe peliculă, nu s-au tras mai mult de două duble pentru fiecare scenă, totul a durat 28 de zile.

Cum v-a influențat această experiență? Sunt un simplu om cu această profesie, care la bază este o meserie și vă spun că nu poţi funcţiona 24 de ore, 7 zile pe săptămână așa, ca actor. Nu îmi doresc să înnebunesc. Dimineața când mă spăl pe dinţi îmi place să ştiu că eu sunt doar un om – cu nevoile lui personale. Dar această întrebare se leagă cu prima, pentru că în acest film nu s-au folosit efecte vizuale, și acolo a fost munca unor oameni – trupurile goale fiind dansatori profesionişti – cu o smerenie incredibilă.

Totuși, cum m-a schimbat pe mine această experienţă? Nu am devenit Buda, să pot să dau idei despre cum să îţi păstrezi zenul, dar în toată nebunia și în tot vârtejul ăsta al cotidianului în care trăim, trebuie să facem cumva posibile mai multe momente de atenţie unul pentru celălalt, şi să avem grijă unul de celălalt. Dacă asta se poate traduce la un moment dat în faptul că m-am făcut mai bun, atunci sper că da, asta este o schimbare importantă.

Ca să închei această cronică de întâmpinare, apelez tot la cuvintele lui Molnár: „Fiul lui Saul este un film la care nu poţi ura publicului: Vizionare plăcută!”, dar este unul care trebuie văzut. De azi, și în cinematografele din România.