Arhive pe etichete: Noul Cinema Românesc

Ben-Hur (2016), povestea merge înainte

După cum ați aflat din cronica Oanei, dacă nu știați deja, capodopera regizată de William Wyler reda călătoria spirituală a prinţului Judah Ben-Hur, în interpretarea de excepție a lui Charlton Heston, iar filmul din 1959 a rămas până azi singura producție a Hollywood-ului prezentă pe lista Vaticanului cu filme religioase.

Remake-ul apărut weekend-ul trecut în cinematografe este un sword & sandal autentic, filmat în studiourile Cinecittà. MGM a încredințat regia rusului Timur Bekmambetov, cunoscut pentru efectele speciale și filmele de acțiune gen Wanted. Cum de s-au decis studiourile de la Hollywood că acum e momentul să rescrie povestea, pentru o altă generație, nu-mi dau seama. Ca spectator, nu faci calcule de oportunitate, dar una e apetitul tău pentru remake-uri, și altceva problemele financiare.

De remarcat la filmele de Hollywood împrumuturile din ce în ce mai mari de elemente ale genului young-adult. Ca și cum acolo, în laborator, s-au copt biscuiți noi, care prind la noua generație de public, așa că se pot servi deja între scene, pe post de pop-corn. Și în ultimul Ben-Hur, la fel ca și-n ultimul episod Star Wars – The Force Awakens, întâlnim în distribuție actori mai vechi și mai noi, ca-ntr-o o predare de ștafetă. Sunt curios dacă Morgan Freeman a fost la fel de bine ca și Harrison Ford în Star Wars pentru rolul său (aproape cât tot restul distribuției la un loc).

Așa cum scriam în cronica de pe clujulcultural.ro (una de întâmpinare), povestea rezistă: călătoria spirituală a prințului Judah Ben-Hur e rescrisă pentru o nouă generație de public, sub forma unor experiențe ale maturizării (pentru ambii protagoniști), cu sprijinul efectelor vizuale. Ea nu se ridica la ambițiile filmului din 1959 recenzat de Oana, care a și fost recompensat cu nu mai puțin de 11 premii Oscar. Călătoria formatoare este împărțită între 2 personaje, ca fețe opuse ale aceleiași monezi: prințul iudeu și fratele său vitreg. Iar antagonistul este chiar simpatic, nu un simplu oponent care-l pune în valoare pe erou.

Probabil că din punctul de vedere al noii generații, povestea e mai credibilă (așa cum afirma regizorul kazah, scenariul producătorilor executivi Clarke & Ridley respectă fidel romanul generalului Wallace), chiar dacă nouă tot prima ne place mai mult: la intrarea în Ierusalim nu are loc un accident, ci de-a dreptul un atac asupra guvernatorului roman. Acțiunea este pigmentată cu senzații tari, date și de stilul de filmare: camera pare ținută pe umăr, o dinamică introdusă în franciza Jason Bourne care deranjează puțin, la început, până te deprinzi cu sporul de dinamică și realism. Directorul de imagine Oliver Wood este același cu cel care a filmat primele trei episoade ale francizei (Identitatea lui Bourne, Supremația și Ultimatumul), dar stilul acesta de filmare bâțâit cere musai un montaj fragmentat. Altfel, ca în Vikingii, lipitura cu cadre statice este mai deranjantă decât mișcările bruște ale camerei.

Chiar dacă mai trebuie să treacă prin câteva faze de acceptare și nu ne mai prinde pe noi, cei care știm filmul de dinainte și nu mai putem achiesa la tribulațiile protagoniștilor, cineva, în apropierea noastră, ia povestea de nouă și se identifică cu aspirațiile eroilor. Povestea spirituală e menționată fugitiv, nu la fel de importantă ca prietenia celor doi. Până la urmă, atenția acordată de Festivalul de la Cannes noului val al cineaștilor români capătă sens: să faci filme low-budget înseamnă să fi nevoit să aplici tehnici noi, iar noul prinde. Și noul vinde, în cele din urmă, nu pentru că ar fi mai bun, ci pur și simplu pentru că este nou.

 

Reclame

The new Kid in Town – with Dogs

Ați ghicit, este regizorul singurului lungmetraj românesc din Competiția de la TIFF, Bogdan Mirică. Dacă acum cinci ani lua premiul Zilelor filmului românesc cu scurtmetrajul Bora Bora, azi vine de la Cannes direct în competiția principală, și are mari șanse s-o câștige.

Asta pentru că filmul său ne conduce cu mână foarte sigură într-un gen mai puțin explorat de Noul val al cinematografiei noastre – un val dezis, de fapt, de filmul de gen. Lui Bogdan Mirică îi plac animalele: după ce un corb (sau o cioară) provoca un mic dezastru în Bora Bora (dar numai la-nceput și la sfârșit), aici un câine latră tot filmul. M-am întrebat la finalul său de ce i-o fi zis Câini, la plural, dar mi-am amintit că-l cheamă Poliția. Pe câine – așa că se explică.

La fel ca și-n scurt-metrajul său de autor, și aici acțiunea se desfășoară tot la țară, de data asta fiind vorba de un sat din Dobrogea, la granița cu Ucraina. Polițiștii sunt și ei prezenți, oferind câteva scene antologice. Distribuția este de excepție, replicile vin calm (unul mocnit), sunetul are un rol important (ca și liniștea) iar povestea curge firesc: deși ai toate indiciile că se va termina prost, nu plictisește și te ține atent, ca apoi să te facă de-a dreptul curios.

Deși filmul este despre violență, dozajul acesteia este atent livrat: întâi o apariție și o dispariție, apoi o vânătoare, o luptă între băieți în timpul căreia apar amenințări voalate, pentru ca la final totul să răbufnească, făcându-te aproape să răsufli ușurat de așteptare. Un rezultat neașteptat pe care-l smulge de la public acest *thriller (anti-)polițist cu accente western!

*Dacă etichetam Un etaj mai jos drept film anti-polițist, după vizionarea Câinilor trebuie să-i retrag eticheta, redenumindu-l (anti-)thriller. Dogs e thriller-ul. Și nu știu care este mai anti-polițist!

Nae Caranfil despre Cristian Mungiu și NCR

În continuarea interviului de la TIFF Lounge cu Mihnea Măruță, câteva comentarii ale lui Nae Caranfil despre Cristian Mungiu și Noul Cinema Românesc

Confundând ieri Mandragora Movies – producătorul Closer to the Moon – cu Mandragora Film (casa de filme a lui Cristi Puiu) puneam întrebarea New Romanian Musical – made by New Romanian Cinema? Făceam aceasta sub impresia dialogului încă netranscris despre Cristian Mungiu și NCR, în continuarea celor de aici, de acolo și de dincolo:

MM: Ați pronunțat aseară la deschidere numele lui Mungiu, mulțumindu-i pentru colaborare…

NC: Da, Cristian Mungiu a văzut primul scenariul, a fost de la bun început entuziasmat și m-a întrebat dacă vreau să colaborez cu el, i-am spus că bineînţeles. A durat ceva, pentru că e greu să finanţezi astăzi un film care să nu fie de la bun început calibrat pe sistemul festivalier, pe filmul de autor, apăsat de autor, radical stilistic, pentru care există coproducători străini orientaţi spre un public de nişă.

MM: Va avea „6,9…” o viață de festival?

NC: Asta depinde dacă vom fi invitați. Ideea e că pentru un film popular, pentru un spectacol ceva mai accesibil, ca acest „6,9 pe scara Richter”, e mai greu să găseşti finanţare, pentru că te situezi într-un fel de no man`s land: nu eşti nici în zona mainstream,  pentru că nu vorbim de un block-buster cu vedete, apriori vandabil în diverse teritorii, nici nu e vorba de film de autor în sensul acceptat astăzi de către festivaluri, şi anume un film dificil, care solicită atenţia, în loc s-o capteze.

Este o mare diferenţă între un discurs care solicită atenţia şi un discurs care captează atenţia. Sunt adeptul unui cinema care captează atenţia. Din acest punct de vedere, a durat un pic până când Cristian a reuşit să adune banii necesari. Oricum, a fost mai puţin decât ce ne propusesem să obţinem.

Întrebare din public: Care este bugetul minim pentru a face astăzi film în România?

NC: Asta depinde foarte mult de specificul filmului, nu există un buget standard. Pentru Restul e tăcere (2007) bugetul a fost de 2 milioane de euro. Noi speram să obţinem pentru acest film 900.000 de euro, până la urmă filmul s-a făcut cu vreo 650.000 – 700.000 de euro, abia la sfârșit fondul Eurimages ne-a ajutat să trecem la producția propriu-zisă

MM: Ce comedii credeți că vor rămâne, în timp, din cinematografia noastră dinainte și după anii 90?

NC: Dinainte, desigur în afară de clasicele O noapte furtunoasă și Directorul nostru de Jean Georgescu, rămân două filme din anii `80, pe care ar fi probabil ca dumneavoastră să nu le consideraţi comedii, dar eu le consider comedii: Probă de microfon și Croaziera (n.n. în regia lui Mircea Daneliuc). Post-90, scoţându-mă pe mine total din peisaj, căci n-am cum să fiu şi jucător, şi arbitru: Moartea domnului Lăzărescu.

MM: Ați fost etichetat fie precursor al Noului Val, fie o altă variantă a acestuia…

NC: Ideea de precursor nu mi se potrivește, eu am ales o cale şi stau liniştit pe… craca mea. Oricum, Noul Val are o stilistică total diferită faţă de ceea ce încerc să fac eu. E vorba de dramaturgie în cazul meu, şi non sau de-dramaturgie în cazul Noului Cinema Românesc.

Am o părere bună despre tot ce se întâmplă acum. Sunt filme cu certă valoare, după cum sunt şi unele eşuate şi mimetice. Sunt mai multe filme valoroase decât s-ar fi putut spera, în cadrul aceleiaşi estetici, aceleiaşi raportări la cinema – anume aceea a unui realism dus până la capăt, a unui realism radical, aş spune eu.

Realism radical în sensul în care totul trebuie să se întâmple ca în viaţă, iar progresiile sunt atât de subtile şi infime, încât zona de manipulare și anticipaţia spectatorului să fie minime. Spectatorul trebuie să aibă răbdare şi să mai ales să aibă încredere în cineast. Încredere că la sfârşitul filmului va fi înţeles ce s-a întâmplat şi ce s-a vrut a i se transmite.

Eu nu funcţionez aşa. Eu cred că filmul presupune un gen de manipulare. Accept fără rezerve că poziţia mea este o poziţie printre altele, nu este singura poziţie posibilă. Cred că manipularea prin cinema, manipularea prin pictură, manipularea prin poezie, manipularea prin muzică – sunt legitime. Manipularea prin politică ar fi puţin mai imorală. Dar arta poate să manipuleze la liber.

Instrumentele manipulării, dacă sunt mai vulgare sau mai subtile, dacă sunt artistice sau mai comerciale, aceasta e o altă discuţie. Nu pot să spun că un block-buster american manipulează publicul prin mijloacele cele mai elegante – manipulează grosolan! Dar există moduri de manipulare care sunt genial gândite: Shakespeare manipula. Spuneam acum mai mulţi ani că există două moduri în care poţi face dragoste cu publicul – seducţia sau violul, amândouă fiind legitime. Violul publicului nu are nicio latură penală.

Ceea ce vedem în cinematografia mondială de astăzi este o aplecare, o tendinţă de a folosi violul de multe ori. Trebuie să fie edgy, pentru a avea şanse, mai ales în festivaluri. E bine, e trendy să consume spectatorul la marginea suportabilităţii. Eu sunt adeptul seducţiei.

 

New Romanian Musical – made by NRC?

Dacă penultimul film al lui Nae Caranfil, „Closer to the Moon”, era produs de Casa de filme Mandragora Movies (Romania), împreună cu Rainier Group (Italia), Agresywna Banda (Polonia) ți Denis Friedman Production (Franța), iată că ultimul său film, 6.9 grade pe scara Richter, este susținut de un reprezentant al Noului Cinema Românesc – Cristian Mungiu, prin Casa sa de filme Mobra Films, pe care Mungiu o fondase acum 13 ani cu Oleg Mutu și Hanno Höfer.

Mandragora Movies este firma lui Bobby Păunescu, de confundat cu Casa de filme a (soției) lui Cristi Puiu, Mandragora Films. Deși în prezent cele două firme nu au nicio legătură, ambele se trag dintr-o Mandragora în care Păunescu și Puiu au fost parteneri; nici o parte nu a vrut să renunțe la nume după schismă – îi mulțumesc lui Andrei Gorzo pentru semnalarea istoricului firmei și a confuziei posibile!

Dacă la Closer to the Moon compania americană Ithaca susținuse financiar partea română a proiectului, aceasta a generat unele discuții, după cum aflăm din interviul luat de Iulia Blaga pentru HotNews, acum doi ani: „A lucra în paradigma americana e frustrant. Dacă nu ești Spielberg, Scorsese sau alt regizor de box office, nu ai parte de ceea ce se cheamă the final cut. Prin contract, producătorul ce investește în film banii unor persoane private și al cărui principal job e să-i restituie din exploatarea filmului, are ultimul cuvânt în privința aspectului artistic final al filmului.

Tu, ca regizor-scenarist, ii propui lucrurile pe care le dorești, el le evaluează și, în funcție de propriul sau gust, de propriul sau instinct sau de feedback-ul venit din partea unui anturaj care poate fi de multe feluri, îți modifica filmul fără sa te mai consulte neapărat și, eventual, te anunță ulterior asupra schimbărilor operate.

Pentru mine e un mod de lucru inacceptabil, dar partea fericită e că, în urma unor lungi negocieri, a unor schimburi de argumente și a unor vizionari în regim de samizdat pe care le-am făcut cu filmul în diverse versiuni de montaj, Michael Fitzgerald a revenit la propunerea mea, dar nu la cea inițială, cea conforma cu scenariul, ci la cea pe care o operasem după ce căzusem amândoi de acord cu soluția structurii pe capitole”.

Poate tocmai prin contrast cu experiența americană, în declarațiile și interviurile cu ocazia lansării de la TIFF Cluj, Nae Caranfil a mulțumit producătorului filmului, Cristian Mungiu, remarcând: „A fost cel mai neintruziv producător pe care l-am avut în toată cariera mea”.

Să fie vorba, așadar, de o abdicare a NCR de la neo-realismul sau neo-Dogmatismul său ușor desuet – prin abordarea filmelor de gen, sau pur și simplu o încercare de apropiere a insulelor pe care se situau filmul artistic și cel comercial, după retragerea primului Val?

Moartea domnului Lăzărescu (2005)

În verva nominalizărilor la Cannes unde 5 producţii de origine românească îşi fac prezenţa, cei de la CinePub dau pe fir (cât se poate de gratis) producţia Moartea domnului Lăzărescu (2005). Un film regizat de Cristi Puiu care la vremea lui a făcut furori la festivaluri, vârful fiind reprezentat de câştigarea Un Certain Regard la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 2005. Mai mult de atât, această producţie este considerată ca fiind o piesă de bază a fenomenului „noul cinema românesc – noul val românesc”. Cristi Puiu este considerat iniţiatorul acestui nou „val”, prin intermediul filmului său de debut: Marfa şi banii din anul 2001.

moartea domnului lazarescu

Expunerea directă a regizorului din măruntaiele realităţii sociale românești a stârnit o curiozitate pentru lumea bună a filmului. Pe noi situaţia descrisă nu reușește să ne surprindă, deoarece știm multe astfel de cazuri, dar pentru alţii (din exterior) poate fi o poveste inedită. De aici cred că vine marea discrepanţă între filmul românesc şi spectatorul român, care alege să nu susţină activ producţia autohtonă prin mersul la cinema; desigur se pot dezbate şi alte cauze ale acestui fenomen, posibil cu altă ocazie.

Ultimul proiect a lui Cristi Puiu este Sierra Nevada, care a fost selectat în competiţia oficială de la Cannes-ul de anul acesta. Acest film continuă seria de filme a regizorului, menite să descrie „poveştile suburbane bucureştene” şi este inspirat din poemul lui Aurel Rău, Agatârșii.

„Noi nu sîntem nici la nord
nici la sud.
Nici la est,
nici la vest.
Noi nu sîntem nici la centru.

Şi ştim să cântăm anotimpurile.
Să-ndoim fier în dinţi.”

Vedem că noul film se înscrie în tematică, plus că are o legătură subtilă la nivelul căutării continue pe care o are personajul în Moartea domnului Lăzărescu.