Arhive pe etichete: Nae Caranfil

Există viață după TIFF?

„TIFF cu filme m-o hrănit/ Le-am mâncat pân-am murit” citeam – à  la Săpânța – pe afișul Festivalului  din 2012. Ce s-a schimbat de-atunci?

Și festivalul de film are, la fel ca filmele pe care (ni) le-aduce pe ecran, o poveste a lui, sau un destin – pentru că oriunde vine vorba de poveste, ne întrebăm și cine o dirijează, ajungând volens-nolens la problematica destinului. Adică… orice film are o poveste, chiar și cel ieșit dintr-o cinematografie (care se vrea) non-narativă? Da, este povestea „facerii”, a evoluției filmării. Filmul este în același timp un documentar despre jocul actorilor, după cum scenariul este – uneori prea mult – despre cel care l-a scris.

Președintele festivalului, Tudor Giurgiu, spunea că TIFF-ul a ajuns la această ediție să fie „un festival foarte complicat”. Cum vine asta, într-o cultură literaturo-centrică, să faci un festival de asemenea anvergură, la care să inviți toată industria (sau poate, cum spunea Nae Caranfil, agricultura) filmului? Ce riscuri îți asumi? E de-ajuns să aplici o formulă simplă, să-i aduni pur și simplu împreună: actori, regizori, critici de film, moderatori și spectatori – și gata?

Până și verificarea acestei formule necesită un buget imens și un efort organizatoric pe măsură: 2 milioane de euro, 850 de invitați și 300 de voluntari, ca să prezinți – în 10 zile – 250 de filme, în 10 cinematografe și alte 10 diferite locații (am rotunjit toate cifrele, spre simplificare). Nu a fost de la-nceput așa, festivalul crescând ca Făt Frumos: într-un an, cât alții în șapte. Sau în toate cele (or fi vreo șapte) dimensiuni ale sale: crescând numărul de filme, a crescut și numărul de spectatori, ceea ce a permis creșterea numărului de invitați, fapt care a sporit întâlnirile spectatorilor cu invitații din industrie, ceea ce a dus la o mai mare vizibilitate media și la creșterea interesului pentru filme, până la apariția acelui spirit al festivalului – de care toată lumea se lasă cuprinsă odată cu anunțarea zilelor în care se va desfășura.

TIFF_2012Apoi apare senzația de prea-plin: ai vrea să vezi tot, și nu poți să duci. Poate trebuie să lucrezi a doua zi, iar pentru asta ar fi cazul să mai și dormi un pic, să mănânci câte ceva între filme… totul devine foarte complicat. Sunt atâtea filme bune, că nu știi ce să alegi! Bine, gruparea lor pe secțiuni te mi ajută cumva (Cinema, mon amour și invitații din 3×3 de anul acesta; așa l-am descoperit pe Sharunas Bartas, retrospectiva Sion Sono, Fără limită șamd). De la un punct, după ce înveți programul și observi cum se suprapun filme bune, sau vizionarea lor nu se leagă din cauza distanțelor, ți se face rău, fizic.

Până la urmă, în ultimele zile de festival am înțeles de ce spunea Mihai Chirilov că asta e una din caracteristicile TIFF-ului: și supermarket și raion de delicatese. Andrei Gorzo numea festivalurile de film – în general – crăpelnițe cinematografice. Știu acum că sunt pentru gurmanzi –  iar eu n-am ajuns, în nici un an, la cireșele de pe tort care sunt proiecțiile de la Bonțida și Arkhai Park – așa cum n-am ajuns nici în 2016 la Festivitatea de închidere. Depinde de moment, de așteptări, de gust: poți să mergi la TIFF cu lingurița, cu plasa, ori cu căruciorul (și să iei plasă, că a doua zi nu mai ești bun de nimic și poate pierzi ce era mai bun).

Oricum, e clar – la TIFF e de mers din prima zi: spre final sălile se aglomerează, producțiile la care ți-ai propus să mergi sunt sold-out, iar ceea ce părea (doar) o fitză cinefilă – să vezi cele mai bune filme – se pierde în valul mainstream care te ia cu el și regreți, abia când se retrage, c-ai putut fi atât de nesăbuit încât să vrei să vezi chiar tot. Și chiar nu vrei să știi cât loc de voyeurism lași în viață…

Reclame

Nae Caranfil despre Cristian Mungiu și NCR

În continuarea interviului de la TIFF Lounge cu Mihnea Măruță, câteva comentarii ale lui Nae Caranfil despre Cristian Mungiu și Noul Cinema Românesc

Confundând ieri Mandragora Movies – producătorul Closer to the Moon – cu Mandragora Film (casa de filme a lui Cristi Puiu) puneam întrebarea New Romanian Musical – made by New Romanian Cinema? Făceam aceasta sub impresia dialogului încă netranscris despre Cristian Mungiu și NCR, în continuarea celor de aici, de acolo și de dincolo:

MM: Ați pronunțat aseară la deschidere numele lui Mungiu, mulțumindu-i pentru colaborare…

NC: Da, Cristian Mungiu a văzut primul scenariul, a fost de la bun început entuziasmat și m-a întrebat dacă vreau să colaborez cu el, i-am spus că bineînţeles. A durat ceva, pentru că e greu să finanţezi astăzi un film care să nu fie de la bun început calibrat pe sistemul festivalier, pe filmul de autor, apăsat de autor, radical stilistic, pentru care există coproducători străini orientaţi spre un public de nişă.

MM: Va avea „6,9…” o viață de festival?

NC: Asta depinde dacă vom fi invitați. Ideea e că pentru un film popular, pentru un spectacol ceva mai accesibil, ca acest „6,9 pe scara Richter”, e mai greu să găseşti finanţare, pentru că te situezi într-un fel de no man`s land: nu eşti nici în zona mainstream,  pentru că nu vorbim de un block-buster cu vedete, apriori vandabil în diverse teritorii, nici nu e vorba de film de autor în sensul acceptat astăzi de către festivaluri, şi anume un film dificil, care solicită atenţia, în loc s-o capteze.

Este o mare diferenţă între un discurs care solicită atenţia şi un discurs care captează atenţia. Sunt adeptul unui cinema care captează atenţia. Din acest punct de vedere, a durat un pic până când Cristian a reuşit să adune banii necesari. Oricum, a fost mai puţin decât ce ne propusesem să obţinem.

Întrebare din public: Care este bugetul minim pentru a face astăzi film în România?

NC: Asta depinde foarte mult de specificul filmului, nu există un buget standard. Pentru Restul e tăcere (2007) bugetul a fost de 2 milioane de euro. Noi speram să obţinem pentru acest film 900.000 de euro, până la urmă filmul s-a făcut cu vreo 650.000 – 700.000 de euro, abia la sfârșit fondul Eurimages ne-a ajutat să trecem la producția propriu-zisă

MM: Ce comedii credeți că vor rămâne, în timp, din cinematografia noastră dinainte și după anii 90?

NC: Dinainte, desigur în afară de clasicele O noapte furtunoasă și Directorul nostru de Jean Georgescu, rămân două filme din anii `80, pe care ar fi probabil ca dumneavoastră să nu le consideraţi comedii, dar eu le consider comedii: Probă de microfon și Croaziera (n.n. în regia lui Mircea Daneliuc). Post-90, scoţându-mă pe mine total din peisaj, căci n-am cum să fiu şi jucător, şi arbitru: Moartea domnului Lăzărescu.

MM: Ați fost etichetat fie precursor al Noului Val, fie o altă variantă a acestuia…

NC: Ideea de precursor nu mi se potrivește, eu am ales o cale şi stau liniştit pe… craca mea. Oricum, Noul Val are o stilistică total diferită faţă de ceea ce încerc să fac eu. E vorba de dramaturgie în cazul meu, şi non sau de-dramaturgie în cazul Noului Cinema Românesc.

Am o părere bună despre tot ce se întâmplă acum. Sunt filme cu certă valoare, după cum sunt şi unele eşuate şi mimetice. Sunt mai multe filme valoroase decât s-ar fi putut spera, în cadrul aceleiaşi estetici, aceleiaşi raportări la cinema – anume aceea a unui realism dus până la capăt, a unui realism radical, aş spune eu.

Realism radical în sensul în care totul trebuie să se întâmple ca în viaţă, iar progresiile sunt atât de subtile şi infime, încât zona de manipulare și anticipaţia spectatorului să fie minime. Spectatorul trebuie să aibă răbdare şi să mai ales să aibă încredere în cineast. Încredere că la sfârşitul filmului va fi înţeles ce s-a întâmplat şi ce s-a vrut a i se transmite.

Eu nu funcţionez aşa. Eu cred că filmul presupune un gen de manipulare. Accept fără rezerve că poziţia mea este o poziţie printre altele, nu este singura poziţie posibilă. Cred că manipularea prin cinema, manipularea prin pictură, manipularea prin poezie, manipularea prin muzică – sunt legitime. Manipularea prin politică ar fi puţin mai imorală. Dar arta poate să manipuleze la liber.

Instrumentele manipulării, dacă sunt mai vulgare sau mai subtile, dacă sunt artistice sau mai comerciale, aceasta e o altă discuţie. Nu pot să spun că un block-buster american manipulează publicul prin mijloacele cele mai elegante – manipulează grosolan! Dar există moduri de manipulare care sunt genial gândite: Shakespeare manipula. Spuneam acum mai mulţi ani că există două moduri în care poţi face dragoste cu publicul – seducţia sau violul, amândouă fiind legitime. Violul publicului nu are nicio latură penală.

Ceea ce vedem în cinematografia mondială de astăzi este o aplecare, o tendinţă de a folosi violul de multe ori. Trebuie să fie edgy, pentru a avea şanse, mai ales în festivaluri. E bine, e trendy să consume spectatorul la marginea suportabilităţii. Eu sunt adeptul seducţiei.

 

New Romanian Musical – made by NRC?

Dacă penultimul film al lui Nae Caranfil, „Closer to the Moon”, era produs de Casa de filme Mandragora Movies (Romania), împreună cu Rainier Group (Italia), Agresywna Banda (Polonia) ți Denis Friedman Production (Franța), iată că ultimul său film, 6.9 grade pe scara Richter, este susținut de un reprezentant al Noului Cinema Românesc – Cristian Mungiu, prin Casa sa de filme Mobra Films, pe care Mungiu o fondase acum 13 ani cu Oleg Mutu și Hanno Höfer.

Mandragora Movies este firma lui Bobby Păunescu, de confundat cu Casa de filme a (soției) lui Cristi Puiu, Mandragora Films. Deși în prezent cele două firme nu au nicio legătură, ambele se trag dintr-o Mandragora în care Păunescu și Puiu au fost parteneri; nici o parte nu a vrut să renunțe la nume după schismă – îi mulțumesc lui Andrei Gorzo pentru semnalarea istoricului firmei și a confuziei posibile!

Dacă la Closer to the Moon compania americană Ithaca susținuse financiar partea română a proiectului, aceasta a generat unele discuții, după cum aflăm din interviul luat de Iulia Blaga pentru HotNews, acum doi ani: „A lucra în paradigma americana e frustrant. Dacă nu ești Spielberg, Scorsese sau alt regizor de box office, nu ai parte de ceea ce se cheamă the final cut. Prin contract, producătorul ce investește în film banii unor persoane private și al cărui principal job e să-i restituie din exploatarea filmului, are ultimul cuvânt în privința aspectului artistic final al filmului.

Tu, ca regizor-scenarist, ii propui lucrurile pe care le dorești, el le evaluează și, în funcție de propriul sau gust, de propriul sau instinct sau de feedback-ul venit din partea unui anturaj care poate fi de multe feluri, îți modifica filmul fără sa te mai consulte neapărat și, eventual, te anunță ulterior asupra schimbărilor operate.

Pentru mine e un mod de lucru inacceptabil, dar partea fericită e că, în urma unor lungi negocieri, a unor schimburi de argumente și a unor vizionari în regim de samizdat pe care le-am făcut cu filmul în diverse versiuni de montaj, Michael Fitzgerald a revenit la propunerea mea, dar nu la cea inițială, cea conforma cu scenariul, ci la cea pe care o operasem după ce căzusem amândoi de acord cu soluția structurii pe capitole”.

Poate tocmai prin contrast cu experiența americană, în declarațiile și interviurile cu ocazia lansării de la TIFF Cluj, Nae Caranfil a mulțumit producătorului filmului, Cristian Mungiu, remarcând: „A fost cel mai neintruziv producător pe care l-am avut în toată cariera mea”.

Să fie vorba, așadar, de o abdicare a NCR de la neo-realismul sau neo-Dogmatismul său ușor desuet – prin abordarea filmelor de gen, sau pur și simplu o încercare de apropiere a insulelor pe care se situau filmul artistic și cel comercial, după retragerea primului Val?

Filmul musical – un gen desuet?

Acuma că am prezentat ce E 6.9 pe scara Richter ar trebui să spun și ce NU E, pentru ca nu care cumva, furat de entuziasmul festivalier, să vă fi-ndreptat pe căi greșite: chiar dacă joacă și Teo Corban în el, nu e un film pentru hipsteri. Deși, hm… s-ar putea să le placă și acelora, dacă vin la film cu bicicleta corectă. 6.9 e un film bun în limitele genului, adică sper că vă dați seama că personajele alea (numite și actori, prin reviste) nu putea sonda cine știe ce adâncimi psihologice în pași de dans, singing in the rain fără să fie puțin caraghioși.

lau2Pentru că 6.9 este ”o comedie parțial realistă, parțial nerealistă”, vorba regizorului, și mai exact, e o comedie cu final neașteptat, tipic filmului musical (asta pentru că-i permite contextul). Fiindcă tot am adus vorba de psihologie, singurele scârțâituri ale filmului vin tocmai din zona asta: Laurențiu Bănescu nu pare credibil în criza vârstei a treia, pentru că este cu un etaj mai jos (deși în sinopsisul din AperiTIFF apare: un actor de 40 și ceva de ani, el are 30 și ceva – 34). 

Nae Caranfil a explicat problema: este foarte dificil să găsești actori de această formație, iar talentul mai-tânărului (decât intenționa în prima fază) interpret al lui Tony l-a convins să schimbe profilul și (reușită parțială) resorturile psihologice ale personajului. 

nae

Așadar, slăbiciunile filmului au aceeași rădăcină cu calitățile sale, iar nehotărârea personajului Tony (interpretat de multi-talentatul Bănescu) sau cel puțin senzația pe care o lasă spectatorilor atitudinea sa față de Kitty, rezidă în această schimbare de macaz a lui Nae Caranfil. Tot ce-i putem reproșa regizorului este că și-a iubit prea mult personajul, atât de mult încât n-a știut să se despartă de el atunci când i-a găsit o altă încarnare.

Un pic de (auto)ironie era necesară aici! Câteva detalii superficiale: niște ochelari cu rame mari, pantaloni ceva mai scurți și o pălăriuță de hipster i-ar fi adus mai multă consistență personajului principal – sau cel puțin, un segment mai mare de public s-ar fi regăsit în acesta. Acestea fiind spuse, cred că succesul filmului depinde doar de hazard, de o eventuală re-deșteptate (sau nu) a… apetitului publicului pentru acest gen. Care, după gust, poate fi considerat desuet sau șarmant!

 

Musical românesc – 6,9 pe scara Richter

Am văzut un film relaxant, cum nu s-a mai făcut în România de multă vreme: la „6,9 pe scara Richter” nu vă recomand să mergeți cu pop-corn, pentru că s-ar putea să n-apucați să-l mestecați – de râs! Merge mai degrabă cu ceva suc (de soc), pentru că aduce cu o bomboană fondantă, plină cu muzică, dans, și-n care, în timp ce-o mesteci, mai pușcă și câte-un gag așa, mai crocant.

Fondantul știți ce este: un sirop de zahar, zaharisit. Așa și filmul, cum îi șade bine unui musical, este puțin siropos, fără să exagereze însă. După gust, așa cum sugeram, se pot adăuga soc, ori esență de rom… Marea noutate a filmului nu este, așa cum bine remarca Mihnea Măruță în interviul de la TIFF Lounge, scenariul și regia Nae Caranfil, ci muzica ȘI versurile Nae Caranfil. Așa cum am descoperit la Lounge un regizor sensibil, perfect conștient de poziția sa în cinematografia română (cu multe de spus pe această temă), veți avea și voi ocazia să descoperiți grație filmului un autor talentat, căruia nu i-au scăpat evoluțiile din domeniului comediei și musicalului intern (atât cât este) cât și internațional, încercând să ofere ceva nou.

După părerea mea – deși nu sunt un mare fan al genului, i-a și reușit.

Am detectat o tentă autobiografică, recunoscută parțial de regizor în interviuri (teama de cutremure și-a asumat-o): și criza vârstei de mijloc, printre cele trei surse de inspirație ale filmului, cred că-i aparține. O mențiune pentru jocul bun al lui Teodor Corban (într-un rol principal, Deddy sau Teddy), selectat de regizor înainte de a juca în Aferim! sau Un etaj mai jos, alta pentru rolurile feminine Kitty (Maria Obretin) & Bambi (Maria Simona Arsu) și ultimul, dar nu cel din urmă, marea descoperire a lui Nae Caranfil, Laurențiu Bănescu în rolul Tony.