Arhive pe etichete: Mihai Chirilov

Există viață după TIFF?

„TIFF cu filme m-o hrănit/ Le-am mâncat pân-am murit” citeam – à  la Săpânța – pe afișul Festivalului  din 2012. Ce s-a schimbat de-atunci?

Și festivalul de film are, la fel ca filmele pe care (ni) le-aduce pe ecran, o poveste a lui, sau un destin – pentru că oriunde vine vorba de poveste, ne întrebăm și cine o dirijează, ajungând volens-nolens la problematica destinului. Adică… orice film are o poveste, chiar și cel ieșit dintr-o cinematografie (care se vrea) non-narativă? Da, este povestea „facerii”, a evoluției filmării. Filmul este în același timp un documentar despre jocul actorilor, după cum scenariul este – uneori prea mult – despre cel care l-a scris.

Președintele festivalului, Tudor Giurgiu, spunea că TIFF-ul a ajuns la această ediție să fie „un festival foarte complicat”. Cum vine asta, într-o cultură literaturo-centrică, să faci un festival de asemenea anvergură, la care să inviți toată industria (sau poate, cum spunea Nae Caranfil, agricultura) filmului? Ce riscuri îți asumi? E de-ajuns să aplici o formulă simplă, să-i aduni pur și simplu împreună: actori, regizori, critici de film, moderatori și spectatori – și gata?

Până și verificarea acestei formule necesită un buget imens și un efort organizatoric pe măsură: 2 milioane de euro, 850 de invitați și 300 de voluntari, ca să prezinți – în 10 zile – 250 de filme, în 10 cinematografe și alte 10 diferite locații (am rotunjit toate cifrele, spre simplificare). Nu a fost de la-nceput așa, festivalul crescând ca Făt Frumos: într-un an, cât alții în șapte. Sau în toate cele (or fi vreo șapte) dimensiuni ale sale: crescând numărul de filme, a crescut și numărul de spectatori, ceea ce a permis creșterea numărului de invitați, fapt care a sporit întâlnirile spectatorilor cu invitații din industrie, ceea ce a dus la o mai mare vizibilitate media și la creșterea interesului pentru filme, până la apariția acelui spirit al festivalului – de care toată lumea se lasă cuprinsă odată cu anunțarea zilelor în care se va desfășura.

TIFF_2012Apoi apare senzația de prea-plin: ai vrea să vezi tot, și nu poți să duci. Poate trebuie să lucrezi a doua zi, iar pentru asta ar fi cazul să mai și dormi un pic, să mănânci câte ceva între filme… totul devine foarte complicat. Sunt atâtea filme bune, că nu știi ce să alegi! Bine, gruparea lor pe secțiuni te mi ajută cumva (Cinema, mon amour și invitații din 3×3 de anul acesta; așa l-am descoperit pe Sharunas Bartas, retrospectiva Sion Sono, Fără limită șamd). De la un punct, după ce înveți programul și observi cum se suprapun filme bune, sau vizionarea lor nu se leagă din cauza distanțelor, ți se face rău, fizic.

Până la urmă, în ultimele zile de festival am înțeles de ce spunea Mihai Chirilov că asta e una din caracteristicile TIFF-ului: și supermarket și raion de delicatese. Andrei Gorzo numea festivalurile de film – în general – crăpelnițe cinematografice. Știu acum că sunt pentru gurmanzi –  iar eu n-am ajuns, în nici un an, la cireșele de pe tort care sunt proiecțiile de la Bonțida și Arkhai Park – așa cum n-am ajuns nici în 2016 la Festivitatea de închidere. Depinde de moment, de așteptări, de gust: poți să mergi la TIFF cu lingurița, cu plasa, ori cu căruciorul (și să iei plasă, că a doua zi nu mai ești bun de nimic și poate pierzi ce era mai bun).

Oricum, e clar – la TIFF e de mers din prima zi: spre final sălile se aglomerează, producțiile la care ți-ai propus să mergi sunt sold-out, iar ceea ce părea (doar) o fitză cinefilă – să vezi cele mai bune filme – se pierde în valul mainstream care te ia cu el și regreți, abia când se retrage, c-ai putut fi atât de nesăbuit încât să vrei să vezi chiar tot. Și chiar nu vrei să știi cât loc de voyeurism lași în viață…

Reclame

Senzații tari la TIFF

Cele mai „întunecate” secțiuni ale TIFF-ului, Shadows și bonusul tematic Midnight Delirium – dedicat genului horror din cinematografia latino-americană – ne vor urca adrenalina la maxim în fiecare miez de noapte.

În secțiunea lungmetraj a Umbrelor, printre filmele selecționate de directorul artistic Mihai Chirilov se află Blind Sun, un thriller despre singurătatea unui imigrant ajuns în Grecia, în mijlocul unui val de caniculă și transgresivul Ludo, care atinge noi teritorii neexplorate ale genului horror și are potențialul de a schimba fața cinema-ului horror indian.

În filmul său de debut Lace Crater, Harrison Atkins amestecă subtil genurile, făcând treceri de la comedie la dramă și explorând teme ca izolarea, nevoia de conexiune umană sau supranaturală. Prezentat în premieră la Berlinale în Panorama, Aloys prezintă viața izolată a unui detectiv scufundat într-o lume construită din înregistrările de pe camerele de supraveghere. Couple in a Hole al lui Tom Geens este povestea cu accente suprarealiste a unui cuplu îndoliat, iar regizorul român Jamil Hendi debutează în lungmetraj cu producţia independentă Vizitatorul, un horror care se petrece într-un apartament cu o istorie sumbră din București, în care joacă Ionuț Grama, Oana Irina-Duțu și Andreea Boșneag.

Secțiunea Midnight Delirium este curatoriată de Richard Peña, profesor la Columbia University, fost director de program al Film Society of Lincoln Center, și aduce o selecție de filme horror din cinematografia latino-americană: At Midnight I Will Take Your Soul (r. Jose Mojica Marins) este un horror brazilian cult care a lansat personajul iconic Coffin Joe. Vampires in Havana e un film cubanez animat, iubit de critici, care parodiază genul horror cu vampiri, iar captivantul Cronos (1994) e debutul celebrului Guillermo del Toro, o poveste neortodoxă despre dorința de a atinge nemurirea.

În 36 Steps, comedie neagră horror, totodată o satiră socială, semnată de argentinianul Adrián García Bogliano, motivele horror se suprapun peste un discurs critic la adresa opresiunii femeilor. We Are What We Are (r. Jorge Michel Grau) este un horror mexican care analizează viața unei familii de canibali și servește drept satiră la adresa anomaliilor sociale și psihologice. Juan of the Dead, o comedie cu zombie în stilul Shaun of the Dead, care satirizează viața în timpul regimului lui Castro în Cuba, este și o tentativă de a revigora industria de film cubaneză.

Din epoca de aur a filmelor de gen vine clasicul El Fantasma del Convento (1934), primul film de groază sonor din Mexic, din care nu lipsesc fantomele, călugării, mumiile și atmosfera suprarealistă. Detalii suplimentare aici.

9/12 sau ce oferă TIFF, la ediție aniversară

TIFF Cluj, la ediția 2016 – aniversară sau dacă vreți, semi-rotundă (a XV-a), propune în competiție 12 filme de lungmetraj din care 9 sunt ale unor regizori debutanți. Pentru noi prezintă interes Câini al lui Bogdan Mirică, film ce va fi debuta în secțiunea Un Certain Regard la Cannes și apoi la Cluj, în premieră națională.

Oficial, filmul este încadrat în genul thriller (selecționerul Mihai Chirilov denumindu-l anti-western) cu Dragoș Bucur, Vlad Ivanov și Gheorghe Visu (cover-photo Iulia Weiss) în rolurile principale.

Vom putea urmări traseul lui Roman, un tânăr care ajunge într-un sat izolat din Dobrogea, unde devine, treptat, martorul unor evenimente bizare. Între 2 și 4 iunie TIFF propune Zilele Filmului Românesc, perioadă în care vor rula 28 de producții autohtone, din care 6 se vor lansa în premieră, aici:

avanpremiera TIFF #15

tiff_logo

Festivalul Internațional de Film Transilvania ajunge anul acesta la o ediție aniversară, cea de a 15-a, ce se desfășoară în perioada 27 mai – 5 iunie. Ca teme, are țară invitată Islanda și prezintă sub titlul descoperirea anului 10 dintre cele mai provocatoare filme ale regizorului – cult Sion Sono, copilul teribil al cinemaului japonez prezent în secțiunea No Limits la TIFF #11 cu Himizu (2011).

SION

„Sion Sono este eroul celei mai explozive retrospective din istoria TIFF-ului. Iconoclast, provocator și imposibil de inventiv, acest enfant terrible al filmului japonez contemporan trece cu o ușurință uluitoare de la un gen la altul și-ți trage covorul de sub picioare exact atunci când crezi că i-ai prins șpilul. Filmele lui nu seamănă unul cu altul, deși le face pe bandă rulantă, și respiră grație, groază, contradicție și exces prin toți porii. Puțini au vorbit însă despre dragoste așa cum a făcut-o el în capodopera Love Exposure. Spirit eminamente liber, Sion Sono este la TIFF 15 ca la el acasă”, spune aici directorul artistic TIFF, Mihai Chirilov.

shinjuku_swan

O serie de documentare remarcabile, care explorează viziuni diferite ale regizorilor asupra propriei meserii și aduc un omagiu artei cinematografice, vor fi reunite într-o secțiune specială intitulată Cinema, Mon Amour.