Arhive pe etichete: Michelle Pfeiffer

„Dangerous minds” sau despre puterea unui dascăl

“Dangerous minds” regizat în 1995 de John N. Smith este un film bazat pe povestea reală a unei profesoare de limba engleză ce încearcă să schimbe traiectoria vieţii elevilor săi, învăţându-i că întotdeauna AU de ales.

“Gangsta Paradise” a lui Coolio – coloana sonoră a acestui film – era o piesă nelipsită de la chefurile din anii ’95-’97 şi cum pe vremea aia nu aveam nici calculator, darămite internet, mi-am scos din cap ideea că voi ajunge să văd vreodată filmul. Dar, 21 de ani mai târziu, iacătă-l 🙂

Scenariul peliculei este semnat de Ronald Bass, dupa cartea „My Posse Don’t Do Homework„, scrisă în decembrie 1993 de LouAnne Johnson și republicată sub titlul de „Dangerous minds” în 1995.
Povestea filmului este aceasta:  LouAnne Johnson (Michelle Pfeiffer) este un fost puşcaş marin care acceptă un post ca profesoară de engleză într-un liceu dintr-un cartier sărac, cu o rată ridicată a infracţionalităţii. Ea reuşeşte, prin metode nonconformiste, să îşi apropie elevii şi să le deschidă mintea spre învăţătură, pentru a-i face mai puternici în faţa greutăţilor vieţii.  
Dangerous minds” pare la prima vedere un alt film cu mult bla-bla, despre cum reuşeşte câte un “domnu’ Trandafir” să trezească în elevii săi conştiinţa propriei existenţe, a responsabilităţii faţă de propriile acţiuni şi nu în ultimul rând, a înţelegerii că întotdeauna ai de ales.  Însă pelicula este departe de reticenţa cu care a fost primită de critici, care au judecat-o, probabil, fix prin îngustimea argumentului de mai sus.
Filmul NU este un stereotip cinematografic. O dată pentru că Michelle Pfeiffer face un rol deosebit în acest film, oferindu-i cel mai greu apanaj al vocaţiei de actor: autenticitatea. Apoi, pentru că poveştile şi temperamentele elevilor aflaţi în prim planul filmului sunt diferite şi unice în felul lor:
Raul Sanchero (Renoly Santiago) este un hispanic provenit dintr-o familie săracă, care se împrumută 200 de dolari cu care își cumpără o geacă de piele pentru a avea cu ce să se îmbrace la o cină importantă cu profesoara lui. Pentru a evita să fie omorât dacă nu returnează banii, Raul trebuie să accepte un „șantaj emoțional” din partea profesoarei lui care îi dă banii doar ca să nu lipsească de la școală.
Când îl priveşti şi în celelalte scene din film, concluzionezi că Raul este genul de copil care are nevoie de puţină încurajare pentru a dobândi acea fragilă şi totuşi esenţială încredere că valorează ceva, că poate face ceva cu viaţa lui, ceva de care părinţii lui să fie mândri. El este cel care sintetizează regulile din lumea lui:  “În cartierul nostru, dacă nu te aperi, nu poţi să mergi pe stradă, pentru că toată lumea te va ataca, înţelegi?” 
Callie Roberts (Bruklin Harris) este o tânără de culoare, extrem de inteligentă, gata să renunțe la școala ei pentru o altă şcoală unde sunt acceptate tinerele mame. Și asta doar pentru că direcţiunea şcolii la care este profesoară LouAnne preferă să se descotorosească de toate complicaţiile aduse de viitoarele tinere mame, fără vreo justificare susţinută de regulamentul şcolar. Callie este prima care o acceptă pe LouAnne ca profesoară, inițiind primul răspuns la una dintre întrebările acesteia. Gestul are însemnătate în dinamica filmului, pentru că odată cu această participare, îi antrenează pe toţi ceilalţi elevi într-un dialog cu profesoara pe o voiau moartă, potrivit declaraţiilor teribiliste din timpul primei ore de engleză. 
Lui Callie îi vor fi dărâmate toate părerile preconcepute pe care le are în legătură cu LouAnne, atunci când aceasta îi va mărturisi că a fost căsătorită (şi nicidecum nu face parte din categoria femeilor care urăsc bărbaţii) şi că a fost şi însărcinată, însă nu a dus sarcina la capăt pentru că soţul ei o bătea. 
Emilio Ramirez (Wade Dominguez) este o altă figură centrală a filmului care, privit de colectiv ca leader, influenţează felul în care copiii îşi privesc şi inter-relaţionează cu oamenii de la catedră. Provenit dintr-o familie destrămată, Emilio nu ezită să se bată pentru a-şi apăra “onoarea”, cu doi colegi hispanici ca şi el. Din dialogul pe care îl are cu LouAnne după această bătaie, se conturează portretul unui adevărat supravieţuitor al junglei urbane, ce îşi croieşte drumul prin puterea pumnilor la nevoie:
“- A meritat să te baţi?
– Da, m-a făcut să mă simt bine că l-am lovit în faţă.
– Îţi place să loveşti oamenii?
– Da, îmi place.
– De ce? Eşti furios mereu?
– Acum o faci pe psiholoaga cu mine? Vrei să mă citeşti? Te ajut eu. Provin dintr-o familie destrămată şi suntem săraci, bine? Văd aceleaşi filme nenoricite la care te uiţi şi tu.
– Aş vrea să te ajut, Emilio.
– Mulţumesc foarte mult. Şi cum vrei să faci asta? Ai să îmi dai nişte sfaturi înţelepte? Cum ar fi “spune nu?” O să mă iei de pe străzi? Las-o baltă. Cum dracu’ ai să mă salvezi tu de viaţa mea? ”
Aceştia sunt trei dintre copiii cărora LouAnne le influenţează drumul şi caracterul, fie captându-le atenţia cu demonstraţii de karate (în joacă, evident), fie prin recompensarea cu dulciuri pentru participarea la oră sau prin oferirea unei excursii în parcul de distracţii (excursie plătită din buzunarul ei), fie printr-o diplomă şi o cină la un restaurant cu ştaif celor care câştigă un concurs de poezie. Important este că acest concurs necesită timp petrecut la bibliotecă pentru documentare, dar, şi mai presus de asta, necesită folosirea propriilor minţi pentru aflarea răspunsului corect.
Deşi avem în jurul nostru suficientă realitate în ceea ce priveşte sărăcia, violenţa, ignoranţa ori duritatea vieţii în cartierele ori familiile foarte sărace, “Dangerous minds” este un film motivaţional pentru că are un final (oarecum) optimist și pentru că arată că un om dedicat vocaţiei sale, aşa cum este profesoara LouAnne Johnson, va găsi întotdeauna, mai ales în nopţile de insomnie, modalităţi prin care să implice participanţii într-un dialog din care aceştia din urmă să iasă în câştig: mai ştiutori, mai conştienţi de ceea ce pot face, mai încrezători că îşi pot făuri propriul destin. 
Este un film motivaţional pentru că pune pe tapet tema alegerii – subiect delicat, tratat de mai multe discipline, în felurite chipuri (literatură, filozofie, logică, teologie) și așezat aici într-un context actual. Este un film motivaţional pentru că profesoara de engleză devine pentru aceşti copii, în ciuda unui sistem de învăţământ cu multe lipsuri, un adevărat antrenor de cuget şi suflet: 
“Nu există victime în această clasă”
“Ştiţi, mintea este ca un muşchi, OK? Şi dacă vreţi ca ea să fie cu adevărat puternică, trebuie să o antrenaţi, bine? Fiecare lucru nou vă oferă încă o alegere. Fiecare ideea nouă construieşte un alt muşchi, OK? Şi acei muşchi vă vor face cu adevărat puternici. Acestea sunt armele voastre și în această lume periculoasă, vreau să vă înarmez cu ele.”
Este un film motivaţional pentru că te inspiră să te gândeşti la toţi oamenii pe care i-au cunoscut şi cărora le datorezi o parte din drumul tău în viaţă. Este un film motivaţional pentru că îţi reaminteşte că indiferent de obstacole, trebuie să mergi înainte, mai ales atunci când menirea ta influenţează viaţa atâtor oameni din jur:)

(Re) vizionare plăcută!

 

Reclame

Când fugi de iubire și ea se ține după tine :)

Filmul “Frankie şi Johnny”, din 1991, are în prim plan iubirea a doi oameni obişnuiţi: chelneriţa Frankie, interpretată de magnifica Michelle Pfeiffer şi bucătarul Johnny, magistral jucat de Al Pacino.

Am văzut filmul ăsta de vreo … 8 ori 🙂 De ce?
Pentru că este mai mult decât un film de dragoste.

Pentru că regizorul Garry Marshall reuşeşte, prin scenariul scris de Terrence McNally după propria-i piesă, intitulată „Frankie and Johnny in the Clair De Lune”, să prezinte în nuanţe extrem de autentice două subiecte mereu actuale: iubirea şi singurătatea. Viaţa omului de rând, a celui care se trezeşte cu noaptea în cap şi traversează jumătate de New York ca să ajungă la serviciu, înseamnă rutină şi adeseori singurătate: să te simţi singur „in the city that doesn’t sleep” e greu de îndurat.

Singurătate pe care o simte Johnny, un tip de vârstă mijlocie, abia ieşit din închisoare pentru falsificarea eşuată a semnăturii pe un CEC. Singurătate pe care o simte şi Frankie, care a ales de ceva vreme să se „retragă” de la întâlniri, după mai multe eşecuri în dragoste. În aceste condiţii, întâlnirea celor doi, aparent improbabilă, are loc la “Apollo”, localul grecului Nick (Hector Elizondo), venit din Grecia în America, cu toată familia, pentru o nouă viață. Oamenii care lucrează la “Apollo” sunt o familie: Nedda (Jane Morris), Cora (Kate Nelligan), Tino (Greg Lewis), Luther (Al Fann), Jorge (Fernando López), Peter (Glenn Plummer), Helen (Goldie McLaughlin), toţi îşi găsesc în colegii de serviciu sprijin şi bucurie.

Oamenii de aici fac parte din acea categorie despre care Robert Frost a spus că nu au nimic din trecut la care să privească cu mândrie şi nici un lucru în viitor pe care să îl aştepte cu speranţă.

Şi, ca în orice familie, există şi momente amuzante – un client îi bagă (iar) Corei mâna pe sub fustă, ea şi Frankie îi aplică schema “eu împing, tu torni”, răcorindu-l pe clientul necuviincios cu o carafă de apă cu gheaţă vărsată drept în poală:), dar şi momente de sprijin reciproc – Nedda, Cora şi Frankie sunt alături de colega lor, Helen,  la finalul vieţii acesteia, viaţă din care aceasta a petrecut 15 ani la “Apollo”.


Aceasta este povestea din planul secund al filmului: viaţa obişnuită. Aşa cum este ea, cu multe nuanţe de gri, bej şi mov. O viaţă în care fiecare încearcă să supravieţuiască zilei de azi, zilei de mâine şi fiecărei zile care vine.

Un alt motiv pentru care nu încetez să revăd acest film este construcţia … motivațională a personajelor principale – Frankie şi Johnny.  Frankie, trecută de 30 de ani, trăieşte singură într-un apartament vecin cu cel al unui actor homosexual – Tim (Nathan Lane), prieten care încearcă să o convingă că “e o întreagă lume acolo afară. Nu ne putem preface că nu există doar pentru că am fost răniţi”. Frankie nu a terminat liceul, nu are o relaţie chiar apropiată cu mama ei, a fost înşelată de unul dintre iubiţi cu cea mai bună prietenă şi mai presus de orice, se teme.

Mi-e teamă. Mi-e teamă să fiu singură, mi-e teamă să nu fiu singură. Mă tem de ceea ce sunt, de ceea ce nu sunt, de ceea ce aş putea să devin, de ceea ce s-ar putea să nu devin vreodată. Nu vreau să rămân la slujba asta pentru restul vieţii dar … mi-e frică să plec. Şi am obosit, pur şi simplu am obosit să îmi fie frică”.

Toate aceste temeri, alături de trauma trăită de un fost iubit care a bătut-o până a pierdut o sarcină şi orice şansă de a mai avea vreodată copii, o determină pe Frankie să evite orice ocazie în care ar putea cunoaşte iubirea. Iar modul total, brusc și dezarmant în care Johnny îi arată şi îi declară iubirea lui o determină să fugă mâncând pământul: “mă priveşti prea intens, ca şi cum m-ai vrea cu totul”, “ai prea mare nevoie de mine”.

Johnny, trecut de 40 de ani, a devenit bucătar în perioada în care a stat în închisoare, gătitul fiindu-i salvarea în timpul petrecut acolo. Ieşit din închisoare, Johnny încearcă să îşi vadă de viaţă, viaţă din care soţia şi cei doi copii au ieşit cu ani înainte. Ceea ce îl defineşte pe Johnny pe parcursul filmului este intensitatea.

Intensitatea cu care încearcă să se conecteze cu adevărat cu alţi oameni – “de ce îţi vine uneori să te sinucizi? Vreau să mă sinucid când mă gândesc că sunt singur pe lume şi că partea din mine care simte aşa este prinsă în interiorul acestui corp care se ciocneşte de alte corpuri fără să se conecteze cu vreo altă persoană, prinsă, de asemenea, în interiorul ei. Trebuie să ne conectăm. Chiar trebuie. ”

Intensitatea cu care îşi mărturiseşte dragostea faţă de Frankie – “sunt îndrăgostit de tine. Te iubesc. Sunt total, cu adevărat nebun după tine. Inima mi se opreşte de fiecare dată când te văd”. “Ai dreptate, nu pot face ca răul să dispară. Dar când răul va veni iar, am să fiu chiar aici lângă tine.”

Intensitatea cu care trăiește gătitul – în timp ce toacă rapid o ţelină, Johnny rosteşte “hu-ha”, precursor al expresiei pe care Pacino o va face celebra un an mai târziu, în rolul locotenent – colonelului Frank Slade din “Scent of a woman”. Și mai ales, intensitatea privirii lui:)

Johnny nu este un model masculin pragmatic, calculat, prudent ori temător: din prima clipă în care o întâlneşte pe Frankie şi aceasta îi pică cu tronc, toate acţiunile lui, asezonate de coincidenţe pe care are grijă să i le prezinte lui Frankie drept semne ale destinului, ei bine, toate acestea sunt trăsăturile unui erou romantic.

După o noapte în care îşi spun tot ce îi apasă în scurta şi furtunoasa lor relaţie, Johnny face o ultima încercare de a-i demonstra lui Frankie că le este hărăzit să fie împreună, sunând la un post de radio pentru a cere un bis al minunatei compoziţii “Clair de lune” a lui Debussy: “Este vorba despre un bărbat şi o femeie. El e bucătar. Ea este chelneriţă. Se întâlnesc şi nu se conectează. Doar că ea l-a observat pe el. El a simţit asta. Şi el a remarcat-o pe ea. Şi amândoi au ştiut că se va întâmpla. Au făcut dragoste şi poate pentru o noapte întreagă au uitat milioanele de lucruri care îi fac pe oameni să se gândească: nu iubesc persoana asta, nu îmi place persoana asta, nu cunosc persoana asta. În loc de asta, totul a fost perfect şi ei au fost perfecţi. Şi doar asta trebuia să ştim despre ei. Numai că acum ea începe să uite toate astea şi în curând şi el va uita. Aşa că ai putea să difuzezi un „encore” pentru Frankie şi Johnny în speranţa că ceva-ul lor va rezista şi nu se va auto-distruge?”

Dacă Frankie va accepta sau nu iubirea totală pe care i-o poartă Johnny, rămâne să aflaţi vizionând acest film motivaţional. Motivaţional pentru că arată că, oricine ai fi, oricât te-ai ascunde, oricât de mult ai fi suferit, nu ai voie, nu ai dreptul să fugi de iubire! 

Te va găsi şi te va face fericit, dacă o lași 🙂