Arhive pe etichete: Matt Damon

The Zero Theorem (2013)

Mi-aș fi dorit să văd în Teorema zero o distopie, chiar și una mai ușurică, dar n-am reușit din cauza lui Purcărete. Să mă explic: filmul lui Gilliam nu e deloc lipsit de miză, doar că, filmat în România, e și fușerit și impregnat de realism – în același timp.

De ce spun realism? Pentru că la studiourile Media Pro din București avea loc în 2012 cea mai scurtă filmare a lui Terry de la „The Life of Brian”, cu cel mai mic buget, mai mic chiar decât cel pentru primul său film independent – „Jabberwocky” (1977). Așa că toată treaba este făcută pe repede-nainte iar ce nu reușește Gilliam (și nu prea avea cum, în astfel de condiții) la nivel de concept, îi iese parțial – doar la nivel vizual.

Numai că, din păcate, tocmai ce-i place lui și-l inspiră (animatorul legendarei trupe Mony Python se declara îndrăgostit de București), are pentru noi un aer cunoscut, impregnat de realism, și un stil regoconoscibil, aducând cu imaginile lui Purcărete din Undeva la Palilula. Bine, să zicem un Purcărete aflat într-o perioadă mai albastră decât al lui Gilliam dar oricum – suficient ca să ne strice cheful de SF.

the zero.jpg

Așa că, odată lămuriți de ratarea teoremei, a teoriei și a mizei, nu rămâne decât să ne bucurăm de jocul minimalist al lui Christoph Waltz (abia venit de la filmările lui Django Unchained), în rolul lui Qohen Leth, de revederea cu suava Mélanie Thierry (drăguță chiar și-n rolul vampei Banshley) din Legenda pianistului de peste ocean, de un Matt Damon orwellian (Conducerea) cu sediul la Ateneu, pentru care va fi plătit chirie mai mult de un leu, ori când o recunoaștem pe Dana Rogoz în fata cu pizza.

zero-theorem

Cele mai reușite scene (cele care salvează, cel puțin la nivel vizual, producția turnată în fostele studiouri Buftea, azi Media Pro) sunt cea cu doctorii, care amintește nițel de Silly Job Interview-ul celor de la Monty Python, imaginea abisului și întâlnirea virtuală – în mintea ta din mintea mea, cum o spune Banshley.

zeroȘi cam asta e tot, o combinație cyber-punk de Idiocracy și Blade Runner, departe de Brazil, cam cât e România de America de Sud. De văzut, totuși, mai ales în perioada Untold, ca să vă dați seama cu ce aduce scena aceea fistichie 🙂

 

Reclame

the Martian and the American…

…the American Way of Thinking, of course. Un mod de gândire ce poate fi sintetizat cam așa:

  • pune la îndoială (chestionează) adevărurile acceptate
  • luptă întotdeauna pentru a găsi o cale mai bună
  • dacă sunt obstrucții, găsește o altă variantă
  • discută cu cei din jurul tău; dacă sunt mulți negativiști, mulțumește-le politicos pentru opinie și fă în felul tău
  • descoperă ceva la care ești bun, ori care te pasionează
  • dacă nu ești bun la ceva, găsește pe (alt)cineva cu care să cooperezi la asta
  • pe termen lung, nu există jocuri cu sumă nulă

Un mod de gândire (way of thinking) pe care noi îl confundăm pe-aici prin Europa cu modul lor de viață (way of life). Chiar dacă ambele aparțin aceleiași nații, nu e vorba de aceleași lucruri. Și ca de obicei, alegem cea mai proastă variantă: ne ia ochii the American Way of Life, și ignorăm din acest mic lanț cauzal tocmai the American Way of Thinking. Iar ei americanii, sunt încântați când descoperă în Europa acel dolce far niente și detașarea față de muncă: că avem o viață și după (sau peste) job.

Să recunoaștem, toți aspirăm (și visăm că se poate – the American Dream) la the American Way of Life, dar hai să vedem dacă suntem dispuși să adoptăm, pentru ajunge la asta, și the American Way of Thinking? Fiindcă despre asta e vorba în Marțian – un soi de popularizare a modului american de gândire ~ supraviețuire ~ descurcăreală. Filmul a fost premiat nu doar grație șmecheriei producătorilor de a se poziționa pe un culoar favorabil (chestiune ce a cauzat schimbări în acordarea Globurilor), ci și pentru că propune o temă dificilă pentru americani: care este rolul culturii populare (mainstream) în „the American Way of Thinking.” Impactul său este mai degrabă pozitiv ori negativ? Această întrebare este relevantă și pentru filmul românesc.

Iar răspunsul oarecum surprinzător este că cinemaul (care la americani face parte din entertainment, alături de muzică și parțial TV-show-ul) are prea puțin impact asupra the American way of thinking pentru că ea nu face altceva decât să reafirme ceea ce oamenii văd în viața lor de zi cu zi – așa că nu au nimic de învățat de acolo so they are bored of it. Ca urmare filmele lor arată persoane grozave, căutând și găsind successul. Doar cântecele lor sunt despre dorințe neîmplinite, iar showurile TV repetă imaginea cinică a unei lumi pe care o plachează cu o satiră deficitară ori ficțiune prost scrisă. Este ceva interesant și uneori amuzant, dar nu satisfăcător.

Există și rezultate pozitive decurgând din plictiseala față de cultura populară: majoritatea americanilor au învățat să urască status-quo-ul.Ei învață să conteste modul în care stau lucrurile și să creeze ceva original. Să crești în America, e o contradicție: ți se spune că sunt speciale, dar înveți că nu ești. Iar această contradicție impulsionează americanul de a se diferenția și de-a-și crea propria identitate – cealaltă variantă fiind că cadă în mediocritate. Un astfel de răspuns bifurcat spre extreme este în spiritul modului de gândire american. Gândiți-vă la drone de birou, la programatori staruri – rock, ca și la The Secret Life of Walter Mitty.

Majoritatea poveștilor americane de succes sunt despre oameni care au făcut lucrurile în felul lor și în ritmul propriu: Frații Wright, Henry Ford, Steve Jobs, etc. Sigur, sunt și oameni care au urmat gândirea convențională și au reușit acolo unde alții au dat greș. Dar majoritatea americanilor operează cu aceste însușiri: gândire independentă și ritm auto-direcționat de lucru, iar ele par să meargă mână în mână.

În cheia aceasta am văzut Marțianul lui Ridley Scott, regizorul care a pus umărul, alături de George Lucas și Steven Spielberg la clădirea cinemaului comercial contemporan. Bărbatul-clișeu filmat de el aici nu mai e generalul ajuns Gladiator ca să apere Roma, ci inginerul -mă rog, Botanistul – ce rezolvă problema colonizării prin realizarea plantației de cartofi. Antipaticul astronaut din Interstellar (rol în care Matt Damon jucase suficient de plauzibil astronautul naufragiat care încearcă să-şi saboteze colegii ca să scape) a făcut delicios contrast cu americanul tipic de aici. Ridley Scott, fără pretenții SF, comparativ cu mult mai criticatul Nolan (călătorii stelare, găuri negre, astrofizică) care nu se apropia după, critici, nici la degetul mic al lui Kubrick.

În Interstellar se dădeau lupte pe Terra şi în sufletul oamenilor plecați în Univers, ori în Marțianul, totul e o cursă comică spre happy-end (antologice fazele cu prelata prinsă în chingi). Bine, reușita filmului regizat de Ridley Scott vine și din felul cum Drew Goddard adaptează romanul lui Weir, ca și din coloana sonoră a lui Harry Gregson-Williams și piesele excelent alese (Bee Gees, ABBA, David Bowie). Iar dacă Odiseea spațială 2001 și Interstellar mi s-au părut desprinse din Almanahul Antcipația, Marțianul a fost rupt de-a drepul din Urzica. Și și-a meritat Globul!

Good Will Hunting (1997)

Acum 20 de ani, tinerii şi pe atunci încă necunoscuţii actori Matt Damon şi Ben Affleck scriau un scenariu ce avea să fie distins în 1998 cu un premiu Oscar. Dar Good Will Hunting (1997) este mai mult decât un film cu o frumoasă colecţie de premii şi nominalizări. Este o adevărată lecţie de viaţă. Regizat de Gus Van Sant, filmul tratează şi combină multe teme clasice: orfanul abuzat (dar nu la modul general, ci particularizat: “You think I know the first thing about how hard your life has been, how you feel, who you are, because I read Oliver Twist?”), geniul, prietenia adevărată, iubirea, găsirea drumului în viaţă.

Will Hunting, sub înfăţişarea lui Matt Damon, este un geniu al matematicii (şi nu numai), dar experienţele traumatizante din copilărie îl fac să fie într-o permanentă defensivă faţă de ceilalţi şi chiar de sine însuşi. Cu o cultură generală deosebită, obţinută printr-o educaţie de “1,5 dolari” (penalizări pentru întarziere la biblioteca publică), Will poate vorbi despre orice cu oricine şi, într-o scenă memorabilă, chiar umileşte un îngâmfat student la Harvard. Totuşi nu crede în el şi nu se ataşează emoţional de alţi oameni în afară de prietenii săi, fiind el cel care îi îndepărtează pe ceilalţi, înainte că ei să aibă ocazia să-l părăsească.

Filmul îl prezintă pe Will în patru relaţii importante, cu patru oameni care cred în el şi încearcă să îl ajute, fiecare în felul lui. Profesorul Gerald Lambeau (Stellan Skarsgård) îi recunoaşte geniul, mult superior propriului său talent, şi vrea să îl facă să îşi folosească acest dar. Curând însă, acest lucru devine o povară pentru el: “Most days I wish I never met you. Because then I could sleep at night. I wouldn’t have to walk around with the knowledge that someone like you was out there. I wouldn’t have to watch you throw it all away”.

Apoi este psihologul Sean Maguire (Robin Williams de zile mari, premiat cu Oscar), care îl ajută să îşi dea seama cine e şi ce vrea de la viaţă. Prietenul său Chuck (Ben Affleck) e conştient de superioritatea lui Will şi încearcă să îl facă şi pe el să înţeleagă asta: “[…] you’re sittin’ on a winnin’ lottery ticket. And you’re too much of a pussy to cash it in, and that’s bullshit. ‘Cause I’d do fuckin’ anything to have what you got. So would any of these fuckin’ guys. It’d be an insult to us if you’re still here in 20 years. Hangin’ around here is a fuckin’ waste of your time”.

Ultima, dar nu cea din urmă, este Skylar (Minnie Driver, şi ea nominalizată la Oscar), care se dovedeşte a fi sufletul său pereche. Aşa cum îi spune Sean lui Will, el şi Skylar luaţi separat sunt imperfecţi, dar pot fi perfecţi unul pentru celălalt.

Scenele dintre Will şi Sean sunt printre cele mai intense şi mai puternice ca semnificaţie din film: prima întâlnire în biroul lui Sean; ‘şedinţa’ din parc; duelul tăcerii; discuţia despre idiosincrasiile soţiei lui Sean (în mare parte improvizată de Williams – de unde reacţia lui Damon şi imaginea tremurată, semn al amuzamentului cameramanului) sau despre cum şi-a dat seama că ea e femeia vieţii lui; ultima întâlnire din program, când Sean îl face să înţeleagă că ceea ce i s-a întâmplat în copilărie “nu e vina lui”; întâlnirea de rămas bun. Robin Williams este excepţional în rolul psihologului şi ne oferă multe sfaturi şi lecţii importante: “real loss […] only occurs when you love something more than you love yourself” sau “Do what’s in your heart, son. You’ll be fine”.

Matt Damon însuşi face un rol foarte bun, consacrându-se astfel ca actor şi obţinând prima sa nominalizare la Oscar. La el se află de fapt sursa poveştii, scenariul filmului fiind bazat pe o piesă într-un act scrisă de Damon ca temă la unul din cursurile sale de la Harvard. Povestea a fost apoi dezvoltată împreună cu prietenul său din copilărie, Ben Affleck, cei doi introducând şi unele elemente biografice – spre exemplu, Skylar era numele iubitei lui Damon din acea vreme, iar Damon a fost în copilărie vecinul lui Howard Zinn, autorul cărţii “People’s History of the United States”, pe care Will i-o recomandă lui Sean. Mai mult, inspirat de exemplul lui Sylvester Stallone, care a scris scenariul pentru Rocky (1976) şi a jucat apoi rolul principal în film, Damon a insistat ca el şi Affleck să joace în filmul realizat după scenariul lor.

Scenariul şi ulterior filmul conţin, pe lângă elementele biografice ale celor doi autori, şi unele legături cu lumea filmului, cum ar fi replica “How do you like them apples?”, luată literar din filmul Cartierul chinezesc (1974) şi aparţinând personajului J.J. Gittes (Jack Nicholson). De asemenea, numele pe care Will le dă celor 12 fraţi (inventaţi) ai săi, sunt considerate a fi numele regizorilor cu care Damon şi Affleck îşi doreau să lucreze în viitor: Marky – Marc Rocco, Ricky – Richard Attenborough, Danny – Danny Boyle, Terry – Terry Gilliam, Mikey – Mikael Salomon, Davey – David Fincher, Timmy – Tim Burton, Tommy – Tom Hanks, Joey – Joel Schumacher, Robby – Robert Redford, Johnny – John Woo şi Brian – Brian De Palma. ‘Invitaţia’ lor nu a rămas fără răspuns, ci a fost acceptată de Terry Gilliam, care a regizat Fraţii Grimm (2005), cu Damon ca Wilhelm Grimm, de David Fincher, regizorul filmului Gone Girl (2014), avându-l pe Ben Affleck în rolul soţului, de Tom Hanks, care a jucat alături de Damon în Saving Private Ryan (1998) şi de Robert Redford, care e regizat Legenda lui Bagger Vance (2000), din nou cu Matt Damon în rol principal.

Sorry, I had to go see about a girl.

Nominalizații Academiei Americane de Film

În așteptarea listei de joi cu filmele nominalizate la Oscar, s-au dus intense lupte de culise, studiourile reacționând la semnalele transmise de Globuri prin scoaterea la înaintare a întregului arsenal mediatic disponibil. S-au investit sume imense, până pe ultima sută de metri, atât în publicitatea radio-TV, cât și pe prânzuri, dineuri şi serate asezonate cu proiecții și întâlniri cu staruri şi regizori de film.

Producătorii au folosit din plin și perioada sensibilă emoțional a Sărbătorilor de iarnă pentru a-şi promova producţiile ceva mai slab cotate în cursa pentru Oscar, încercând să intre atât în atenția publicului cât și în aceea a membrilor Academiei. Paramount i-a atașat filmului The Big Short (care se va lansa în cinematografele noastre pe 29 ianuarie) eticheta de „comedie financiară”. Istoria celor ce au prevăzut criza economică din 2007 (dar ale căror avertismente au fost ignorate de finanțiști), îi are în distribuţie pe Christian Bale, Brad Pitt şi Steve Carell.

Dacă la Globuri această (auto)etichetare nu i-a folosit, The Martian furându-i rețeta și premiile, The Big Short a intrat pe lista lărgită a celor 8 nominalizate pentru cel mai bun film la Oscaruri, în competiție cu același Marțian dar într-o companie și mai selectă: Bridge of Spies,  Brooklin, Mad Max: Fury RoadThe Revenant, Room și Spotlight.

Lăsând la o parte calitățile artistice, să remarcăm lungimea în creștere a filmului de lung metraj, care a sărit peste media a 5 role duble de film de 35mm (112 minute, adică sub 2 ore = 3km de peliculă), singurul nominalizat care o respectă fiind Brooklin, cu 1 oră și 52 minute

Room – 1 oră și 58 de minute

Mad Max: Fury Road – 2 ore

Spotlight – 2 ore și 8 minute

The Big Short – 2 ore și 10 minute

Bridge of Spies – 2 ore și 21 minute

The Martian – 2 ore 24 minute

The Revenant – 2 ore și 36 de minute

Pentru al doilea premiu ca importanță, cel mai bun actor în rol principal, au intrat în competiție Matt Damon – care și-a atins nivelul maxim la Globuri cu The Martian, Bryan Cranston – care joacă în biopicul unui scenarist hăituit în perioada McChartyistă în Trumbo, și Eddie Redmayne – care importă rețeta auctorială din The Theory of Everything în The Danish Girl, etichetat încă de la anunţarea producţiei drept „momeală pentru Oscaruri”.

Aceștia sunt outsiderii, lupta la vârf ducându-se între Leo DiCaprio (sunt curios ce zic după acest rol cinefilii și mai ales cinefilele care nu-l pot suferi – eu încă nu l-am văzut), pentru rolul făcut în The Revenant – care a confirmat la Globuri, luând toate cele trei premii importante și Michael Fassbender – al cărui rol din Steve Jobs (un film cu slab succes de casă, în ciuda cronicilor favorabile) ar putea completa lista premiilor câștigate pe merit la Globurile de Aur, de către Kate Winslet (cu șanse și la Oscar pentru cel mai bun rol secundar feminin) și scenaristul Aaron Sorkin (care aici nu mai apare pe lista nominalizaților – probabil fiindcă are deja o statuetă). Dați câte una, zic și eu, să ajungă la toți 🙂

 

 

The Martian (2015)

The Martian a venit în cinematografe în aceeași perioadă a anului trecut cu mai precocele său frate geaman, Interstellar. Este o asemanare care merge mai departe de perioada anului în care au fost lansate: Matt Damon a jucat în Interstellar un rol secundar, și-mi place să mă gândesc c-a facut antrenamentul perfect pe planeta pe care a „naufragiat”, doar pentru a supravietui pe Marte.

Nu știu exact cum stă treaba cu marketingul la Hollywood, dar la o distanță de câteva zile de la lansarea filmului The Martian, NASA anunța entuziastă că s-a gasit apă pe Marte. Coincindență? Oricum e bine că ambele evenimente s-au soldat cu glorificarea științei în  spațiul vast al Universului (cinematografic, și în galaxia noastră). Pentru a nu ieși din expertiza de cinefil, mai puțin calificat în aceasta direcție, nu dau mai multe detalii tehnice. Oricum, la vizionarea acestui film veți afla câteva chestii științifice interesante.

the-martian-matt-damon

Ridley Scott revine în lumea SF-ului, după ultimul său film (Prometheus) din largul pre-universului Alien și ajunge în cele din urma pe planeta roșie. Noua călătorie inițiatică pe tărâmuri neprielnice omului explorator, se desfășoară de aceasta dată sub forma unui jurnal, iar Matt Damon se dovedeste a fi alegerea perfecta pentru a expune seriozitatea stiintifica într-un context umoristic. Toata lumea a fost surprinsa de umorul de care da dovada acest film, daca am sta sa citim mai mult, ne-am da seama ca opera literara care e la baza martianului, are acest iz puternic de haz de necaz.

Avem un personaj principal simpatic, care se face placut spectatorului, ajungand sa fie un soi de erou (american), a carui replica memorabila este: „LOOK! A pair of boobs”; pardon, cealalta replica: „In your face Neil Amstrong”…asta ca sa va redau din zona comicului.

In concluzie avem de-a face cu un film bun, chiar cel mai bun în „zona pura” a SF-ului pe anul acesta. O realizare cinematografică în ton cu noile descoperiri științifice de pe alte planete mai îndepărtate sau mai apropiate.

Trailer:

 

Cronica o gasiti si pe blogul Piratului Cinefil