Arhive pe etichete: Matei Schinteie

Dumitru Prunariu recomandă Gravity și Interstellar

Am publicat după TIFF 2016 o parte din interviul moderat de Mihnea Măruță la TIFF Lounge cu Dumitru Prunariu. Cei doi sunt cunoștințe mai vechi, un interviu din 2010 puteți găsi pe blogul lui Mihnea. Printre altele, s-a vorbit și despre filme (dacă tot suntem la un festival de film, a insistat moderatorul) la un moment dat.

Întrebat despre ultimele filme SF, primul (și ultimul, îndrăznesc să spun) cosmonaut român a remarcat Interstellar pentru noțiunile de astrofizică vehiculate (despre găurile negre) și Gravity pentru acuratețea reproducerii senzației trăite de cosmonaut în naveta spațială (rusească, în cazul lui Prunariu). A fost momentul în care m-am decis să văd Gravity (chit că nu sunt mare fan Bullock) și după vizionare, mă pregăteam să scriu o cronică – nu foarte entuziastă, dar o cronică – ceea ce înseamnă că filmul lăsase câteva urme.

O coincidență face ca tocmai în acel moment să primesc de la un colaborator mai vechi al blogului CeFilmeVad o cronică la… Gravity, mult mai minuțioasă decât ce intenționam eu să scriu. O interpretare în cheie creștină a SF-ului regizat de Alfonso Cuarópe care, din respect pentru Matei Schinteie, am așezat-o în pagină cu intenția să public cele două cronici în paralel – interpretarea sa creștină și cea puțin mai laică, a mea. Din lipsă de timp nu mi-am dus ideea până la capăt, așa că schițez câteva note pentru acea cronică viitoare:

SF-ul este un supragen, unul din cele mai complexe genuri filmice care reușeste să câteva genuri principale plus, ca o casă cu multe geamuri, câteva subgenuri. Eu văd în el două genuri principale, după cum realizatorul pune accentul pe prima sau pe cea de a doua literă. Există science SF-uri, despre lumi viitoare, dintr-o perspectivă (voit) științifică, și fantasy SF-uri, în care fundalul poate fi populat de roboți sau mașini zburătoare, dar cam atât – restul poveștii neavând nimic de-a face cu viitorul.

Cei mai mulți scenariști abordează genul ca un mariaj între epicul modern și filmul de acțiune (Star Wars sau Total Recall) dar SF-ul poate fi folosit și ca pretext pentru a scoate la iveală conflictele interioare (Tarkovsky de exemplu, în Solaris), acest aspect făcând din SF un supragen. Tot în cadrul science SF-ului aș încadra și subgenul distopicului, care este un film politic, încercând să răspundă la întrebarea: cum va fi organizată lumea în viitor?

Despre icoanele plutind în spațiu pe care le remarca Matei Schinteie în cronica sa, trebuie să recunosc că a trebuit să revăd Gravity ca să le observ (altfel decât ca element de decor) și pot să confirm că avea dreptate: da, ele sunt acolo. La bordul navetei sovietice, putem vedea o icoană of St. Hristophor (patronul călătoriilor) purtând pe umeri un copil (sau găsindu-l pe Hristos), icoană care este de altfel și una din cheile filmului. În stația spațială chinezească dr. Ryan (Bullock) vede un bodhisattva – simbolul buddhist al bucuriei și mulțumirii de sine, ca și al norocului și abundenței – așa că ia naveta stației și se întoarce pe Pământ, exagerându-și norocul (urcă în ea din mers, întrecându-l chiar pe Tom Cruise care, la bătrânețe, urcă pe avioane din mers).

Dar un simbol cultural purta și naveta americană, pe lângă fondul sonor – country music – remarcat de Matei Schinteie: jucăria Marvin the Martian privind printr-un telescop, asta pentru a întregi legăturile spirituale între credință, Dumnezeu, și povestea din Gravity. Ca și în viață, aceste obiecte care ne însoțesc funcționează pe două nivele: cel material și cel simbolic (mulți au icoane și semne în/pe mașină), iar autorul le folosește cu același scop, adunându-le în planurile multiple din GravityFinalul filmului, exceptând scena amintită cu urcarea în navetă din mers a fost, în rest, realist – chiar înălțător: amețești dacă e să pici într-o prăpastie, darămite să pici din cer. Faină și revenirea lui Kowalsky, chiar dacă a fost doar un vis – o proiecție însă a unui personaj excelent, care l-a urcat pe Clooney în topul preferințelor personale.

Anunțuri

Gravity (2013)

Interpretare în cheie creştină a filmului regizat de Alfonso Cuarón – de Matei Schinteie 

Bazat pe întâmplări reale petrecute în spaţiu cosmic în anul 2009 (când are loc coliziunea a doi sateliţi artificiali ce orbitau în jurul Pământului), filmul GravityMisiune în spaţiu te cucereşte datorită “naturaleţei” unei misiuni spaţiale, care pentru unii dintre noi, pământenii de rând, ar însemna ceva încă de domeniul fantasticului.

Echipa de filmare a făcut un tur de forță cinematografică dând dovadă de cunoștințe tehnice, culminând cu cele mai noi efecte speciale și o foarte mare tensiune dramatică. Dincolo de toate acestea, filmul are un puternic mesaj spiritual, la care nu te aştepţi de la un film realist despre spațiul cosmic. Este prima oară când putem vedea icoane orbitând în jurul planetei noastre, iar pentru că un film american despre cosmonauţi atinge latura mistică a credinţei, am să încerc o interpretare a sa în cheie creștină.

SPOILER Alert! Subiect:

Inginer medical dr. Ryan Stone (interpretat de Sandra Bullock) și astronautul NASA Matt Kowalski (George Clooney) lucrează într-o staţie spaţială de pe orbita pământului şi se luptă pentru a supraviețui după o catastrofă provocată de  rămăşiţele unei nave spion (distrusă intenţionat), care plutesc în derivă. Producătorii filmului au dat lovitura având în rolurile principale pe cei mai iubiţi şi mai bine cotaţi actori de la Hollywoo: Sandra Bullock se depăşeşte pe sine făcând un rol memorabil – după remarcile criticilor, cât şi ale publicului cinefil, iar George Clooney reuşeşte să joace la fel de bine ca şi în celelalte producţii ale sale, acum într-un rol inedit de sfătos „înger păzitor” îmbrăcat în costum de cosmonaut. 

În loc de aripi, el se plimbă prin văzduhul spaţiului cosmic cu un „rucsac zburător” (jet pack) invenţia românului Virgilius Justin Capră (creştin ortodox practicant), plecat la Dumnezeu în data de 19 ianuarie 2015 la Ploiești. Marele inventator a mărturisit că toate invenţiile sale le-a realizat cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi cu multă rugăciune.

 Liturghia Cosmică.

 Nu suntem născuţi de Timp, ci de Veşnicie. Aşa se face că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm… ” – Pr. Arsenie Boca

Întâmplările din film se petrec într-o sfântă zi de Duminică atunci când pe tot globul în lumea creştină se săvârşeşte Sfânta liturghie. Se ştie din teologie că Liturghia Cosmică este peste tot şi în Cer şi pe Pămănt. În acelaşi timp. Aşa cum spune PS Daniil Stoenescu, episcopul Daciei Felix şi fiu duhovnicesc al “arhanghelului de la Prislop” Arsenie Boca: Liturghia Cosmică nu are otpus. Ea se săvârşeşte chiar şi acum, când citiţi aceste rănduri.

Ca un pasionat de spaţiu cosmic, am urmărit materiale ştinţifice de domeniu încă din copilărie în revista Ştiinţă şi Tehnică, iar mai apoi am studiat autodidact şi am vizionat filme documentare relevante, apoi filme artistice pe acestă deosebită temă de cunoaştere a spaţiului interstelar. Amintesc filmul din 1995 APOLLO 13” cu Tom Hanks în rolul principal, alături de Kevin Bacon şi Bill Paxton. Văzut şi revăzut de mai multe ori filmul ne descoperă o lume nouă, ciudată la prima vedere, dar populată cu fiinţe omeneşti care au trăiri ca şi noi. Cosmonauţii sau astronauţii cum li se mai spune, au aceleaşi trăiri şi emoţii, nedumeriri şi spaime, credinţe şi speranţe ca și noi toţi. Ce au în plus? Poate un gram, sau chiar mai mult, un kilogram de nebunie, ca să se aventureze într-un spaţiu total ostil vieţii.

“Viaţa în spaţiu cosmic este imposibilă”

Filmul şochează de la început pe iubitorii S.F.-ului deoarece începe cu imaginea unui fond negru pe care scrie următoarele: “ Ther is nothing to carry sound, No air pressure – No oxygen. Live in space is impossible.” Oare aşa să fie? Rămâne de văzut…Sunet fără presiunea aerului nu există. Muzica filmului semnată de Steven Price alternează cu episoade de linişte deplină. De la un fond sonor puternic, uneori chiar iritant, deodată “se aude” liniştea. Brusc. Trebuie să fi pregătit psihic pentru orice… doar suntem în spaţiul cosmic nu? Orice e posibil.

gravity-bullock-clooney

Uimitor cum americanii reuşesc să facă un film mare cu doar două personaje. Extrapolând, un al treilea “personaj” este  surprinzător: “country music” ce se aude ca un laitmotiv la radioul portabil de pe echipamentul lui Matt. Filmul cu un subiect extrem de simplist este presărat cu imagini multivalente şi cu un dialog plurisemantic care îi ridică cota în faţa spectatorului exigent. Vedem un film foarte interesant şi  bogat în informaţii tehnice legate de adevăruri ştinţifice de ultimă oră şi cu semnificaţii religioase evidente, condensate pe niveluri suprapuse.

“Gravity” nu-şi epuizează nenumăratele sensuri doar la prima vizionare, de aceea am revăzut filmul şi spre surprinderea mea am redescoperit noi sensuri şi chiar am văzut un colţişor de rugăciune pe un perete al staţiei spaţiale ruse  SOYUZ –TMA -14M unde se pot zări în treacătul camerei de filmat icoana Domnului Iisus Hristos, a Maicii Domnului “Oranta”, Arhanghelul Mihail şi biruitoare deasupra acestora este Sfânta Cruce. Unde se află creştinul ortodox, acolo vor fi şi icoanele…

Tot aici putem vedea lipită pe panoul de bord al cabinei o mică iconiţă plastefiată a Sf. Ioan Hrisofor. Sf. Ioan ducându-l în spate pe Iisus Hristos Măntuitorul lumii. Ce poate fi mai sugestiv?  Iată că în epoca modernă nu numai pe pământ sunt icoane… ci şi în spaţiul cosmic. Capsula cosmică devine cea mai strâmtă chilie pentru cosmonaut. Moartea îi însoţeşte la fiecare pas pe aceşti adevăraţi “călugări” spaţiali. Ei au o viaţă austeră, exact ca cei lepădaţi de lume de la noi de pe pământ.

gr3

Curios ce simplu a fost gândit scenariul având în vedere oportunitatea de a insera mai multe flash-back-uri, ceea ce nu s-a întâmplat, deşi dr. Ryan Stone avea o fetiţă care a murit într-un accident la şcoală, iar Matt povestea mereu câte o întâmplare petrecută de el pe Terra. Matt Kowalski avea o presimţire rea legată de această misiune şi pomenea mereu despre asta…

Presentimentele sale şi grija faţă de Dr. Ryan ne face să înţelegem că el este cel mai senzitiv şi cel mai apropiat de spiritualitate. Matt se comportă mereu cu condescendenţă faţă de dr. Ryan care la rândul ei se poartă cu aceeaşi deferenţă faţă de colegul ei de muncă…spaţială.  De aceea, la un moment dat îl roagă să-i ducă mesajul ei dincolo la fetiţa ei moartă, având convingerea unei vieţi de după moarte. Aceeaşi dr. Ryan, atunci când moartea pare iminentă, o acceptă ca pe o eliberare. Adevăratele sensuri ies la iveală spre finalul filmului, pentru că ţesătura narativă e abil făcută, ca să nu-ţi dai seama de la început despre ce este vorba, ci doar după ce ai plecat din sala de cinema, tainele o să-ţi fie dezvăluite în mintea ta şi numai atunci când evenimentele  narate par a fi încheiate.

Regizorul şi scenaristul Alfonso Cuarón şi fiul său Jonás nu ne-au satisfăcut din prima  toate dorinţele noastre interioare, lumeşti am putea spune, ci ca nişte duhovnici iscusiţi au ţesut în jurul acestei poveşti o situaţie în care noi a trebuit să gândim, să rezonăm… nu doar cu mintea ci şi cu sufletul.

 Un creștin pune mâna pe stele. Și mai mult, sfinții spun că un om smerit mută astrele.

                                                             Părintele Arsenie Papacioc

Din cosmos pământul este copleşitor de frumos. În film putem vedea atât răsăritul de soare cât şi apusul lui şi ca bonus o aurolă boreală în toată splendoarea.  Stranie priveliştea văzută de om atunci când are globul pământesc deasupra sa. În loc de cer, vezi astrul pământului de o frumuseţe  năucitoare…cu o cromatică aproape ireală.

gravity-2013

Dacă mă întrebaţi pe mine cum am văzut pământul de acolo de sus din spaţiul cosmic, vă răspund că l-am văzut ca pe o mare Biserică… de o frumuseţe uluitoare, cu oameni care se află înăuntrul său şi cu oameni care sunt în afara ei. Întrebată de ce a ales să vină în misiunea aceasta, dr. Stone răspunde cu vădită smerenie precum monahii din pustia Hozevei:  “Pentru că îmi place liniştea. Nu mă mai satur de linişte”, cuvinte spuse în paralel cu imaginea unui răsărit de soare văzut din cosmos foarte bine potenţat cromatic.

“Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” nu sunt vorbe goale pentru astonautul Kowalski. El pur şi simplu se sacrifică pentru aproapele… Pare că nu şi-a pus o clipă gândul de a se salva… Un firesc înfricoşător şi neaşteptat la un astronaut dintr-o  lume secularizată… dar el nu este un simplu cosmonaut şi nu pare  deloc secularizat. Atunci când Dr. Ryan este pusă în situaţia limită de a stinge un incendiu şi a-şi salva viaţa pe o staţie orbitală chinezească care ar putea să o ducă odată cu prăbuşirea ei înapoi pe pământ şi pusă în faţa morţii iminente de mai multe ori pe parcursul filmului… ajunge să exclame cu năduf: “Urăsc spaţiul cosmic !”

E de înţeles, pentru că la “gravitaţia zero” este foarte greu să-ţi ţii şi mâncarea în stomac. Cosmonauţii de pe  Nava Spaţială Explorer trebuie să instaleze un modul de comunicaţii pentru NORAD (Comandamentul Nord-American de Apărare Aerospațială) şi să repare “Telecopul Hubble” (Hubble Space Telescope) care de la lansarea lui în 1990 a devenit unul dintre cele mai importante instrumente din istoria astronomiei. Misiunea este total compromisă datorită unui nor de reziduri care gravitează în jurul pământului cu viteza de 32.000 de km pe oră.

gr1

Viaţa Sf. Ioan Rusu, a Sf. Luca al Crimeei, viaţa dusă de călugării sihaştri şi, mai nou, viaţa austeră a cosmonauţilor pe staţiile orbitale, m-au făcut să nu mai îmi fie atât de greu în multe situaţii care mai înainte mi se păreau “foarte grele”. După părerea mea filmul acesta poate fi înclus pe lista filmelor inspiraţionale şi motivaţionale.

“Gravity” – sau rugăciunea fără cuvinte; unde duce lipsa orei de religie…

Climaxul filmului (punctul forte) nu este atunci când eroina reuşeşte să treacă de pe o navetă pe alta, sau când aterizarea pe pământ cu Staţia Spaţială Chineză TIAN GONS, aşa cum poate am fi tentaţi să credem, ci este indiscutabil atunci când dr. Ryan vrea să se roage pentru sufletul ei şi constată că nu ştie cum să o facă, ea nerugându-se niciodată. Nimeni nu a învăţat-o. “E ciudat să ştii când mori” spune ea …

“Să ştii chiar şi ora… Nimeni nu o să mă jelească, nimeni n-o să se roage pentru sufletul meu…Vrei să te rogi tu pentru mine? M-aş ruga chiar eu, dar nu m-am rugat în viaţa mea. Nimeni nu m-a învăţat cum”. Bine era dacă și ai noştri creştini foloseau aceste clişee cinematografice în campania de susţinere a orei de religie în şcoli, într-o Românie aflată parcă în plin neocomunism materialist-dialectic. Astfel am fi avut aliaţi chiar pe americani, industria lor cinematografică şi pe multe din personalităţile marcante de la Hollywood.

Stranie imagine cinematografică vedem atunci când lacrimile curg din colţul ochilor, dar nu şiroaie cu suntem obişnuiţi să vedem, ci “bucată cu bucată”, lacrimi care plutesc în imponderabilitate şi apoi “cad”… în sus. La un moment dat o lacrimă pluteşte de-a lungul ecranului şi se “prelinge” de fapt pe retina noastră şi se apropie de noi făcându-se tot mai mare cu cât camera de luat vederi o scoate mai în prim plan. Straniu dar adevărat, în imponderabilitate ai posibilitatea să-ţi numeri lacrimile… strop cu strop.

 Un salt uriaş: Turismul spaţial.

Pe 20 iulie, Neil Armstrong şi Buzz Aldrin au devenit primii oameni care au păşit pe Lună.Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire– spunea la acel moment Armstrong. Astăzi, cea mai nouă modă în domeniul zborurilor cosmice este turismul spaţial. Pentru o sumă exorbitantă, orice om poate să privească Pământul din CosmosRuşii, având nevoie de fonduri au decis în anul 1990 să-i permită japonezului Toyohiro Akiyama să petreaca 8 zile în spaţiu contra sumei de 28 de milioane de dolari. Dennis Tito, un alt „turist spaţial”, este un om de afaceri american care a ajuns la Staţia Spaţială Internaţională în 28 aprilie 2001. A fost urmat de milionarul sud-african Mark Shuttleworth în 2002, apoi de Gregory Olsen, un om de stiinţă în anul 2005.

Dar la aceste mofturi s-a ajuns după ce zeci de pioneri ai spaţiului cosmic au făcut sacrificii imense pentru a se putea călători în siguranţă. Unii dintre ei au plătit cu viaţa. Pe data de 28 ianuarie 1986, naveta Challenger a explodat la doar 73 de secunde de la lansare, din explozie rezultând decesul celor şapte membri ai echipajului. Cu mare mândrie patriotică să amintim aici pe unul din temerarii spaţiului cosmic, nimeni altul decât compatriotul nostru Dumitru Prunariu, care pe 14 mai 1981 devine primul român în spaţiul cosmic, făcând cercetări despre câmpul magnetic al pământului pe naveta spaţială sovietică Soyuz 40.

Cosmos şi credinţă.

Filmul se construieşte discret pe mai multe planuri de semnificaţii şi simboluri, cu trimitere la problema unei singure limbi de comunicare pe Terra şi legat de asta  putem vedea la un moment dat pe dr. Ryan Stone (cosmonaut american) îmbrăcată într-un costum de cosmonaut rusesc, pilotând o navă chinezească comunicând prin staţie cu un eschimos din Groelanda. Fiecarte pe limba lui.

O casă de film Esperanto Film se regăseşte pe genericul de final. Nimic întâmplător. Tot aici apar pe faţă sau mai delicat anumite repere patristice şi chiar  profunde înţelesuri creştine. De remarcat este secvenţa care apare ca şi copertă a DVD-ului, în care Dr. Ryan se salvează pe nava spaţială rusească şi extenuată se aşează în starea de imponderabilitate în poziţia unui fetus  din burta unei mame, de fapt ea aflându-se în “burta” unei navete spaţiale.

sandra

Foarte interesant cum filmul „Gravity- Misiune în spaţiu” utilizează spațiul cosmic pentru a ajunge la adevăruri interioare. Îndrăzneaţă tema religioasă într-un film super tehnologizat, mai ales că în istoria recentă a cinematografiei americane nu prea ne întâlnim cu mărturisiri de credinţă, darămite mărturisiri de credinţă ortodoxă – nici nu se pune vorba. Finalul este cu happy- end pentru că personajul principal reuşeşte (după secvenţe dramatice) să aterizeze pe Pământ.

Dr. Ryan, singura supravieţuitoare de pe Staţia Spaţială (STS – 157),  prinde în mână ţărâna din care a fost făcută şi cu un glas stins spune şoptit un singur cuvânt: „Mulțumesc !”  Rugăciunea i-a fost ascultată! Filmul acesta l-am  descifrat ca o parabolă  a convertirii, de data asta nu pe drumul Damascului, ci orbitând în jurul  Pământului, în spațiu. Desigur că producția lasă uşa deschisă la multe interpretări, care probabil este unul dintre motivele pentru care a avut un aşa mare impact la publicul de gen, la cel indiferent religios şi chiar la publicul ateu. Cosmos şi Credinţă sunt două ingrediente perfecte pentru a atrage în sălile de cinema un public „cosmopolit” mai mult sau mai puţin avizat. Celălalt motiv ar putea, sau chiar este faptul că filmul poate fi vizionat în „luxurianta”  tehnolgie 3-D.

Filmul acesta zice-se că are câteva asemănări cu „Odiseea Spaţială 2001”  a celebrului regizor american Stanley Kubrick şi probabil nu este o coincidență faptul că cele două personaje principale au nume care încep cu iniţialele S. (Stone) și K. (Kowalski) , inițialele lui Kubrick. Simple speculaţii comerciale, zic eu.

Magda Catone – actorii sunt adevăraţi mărturisitori

Interviu de Matei Schinteie, http://www.Iconar.ro

Catone 01Imediat după succesul avut la Covasna cu piesele “Fii cuminte, Christofor!” şi “Părinţi teribili” – ambele în regia Dianei Lupescu, am vorbit cu doamna Magda Catone chiar în ziua premierei piesei “Angajare de clovn”, de Matei Vişniec. Premiera a avut loc la Buzău la cea de-a XI-a ediţie a Galei Vedetelor „Vedeteatru”, 2014

Shakespeare: „Viaţa e o scenă, iar noi suntem actorii”

Stimată doamnă Magda Catone, suntem noi cu adevarat nişte actori pe scena vieţii ?

Viaţa poate fi asemănată cu o scenă. De ce nu? Chiar acum joc într-o piesă care vorbeşte în felul ei despre asta. Aici, fiecare dintre noi este costumat diferit şi avem câte o valiză care conţine toate faptele noastre. Vedeţi, tot aşa noi venim în faţa Tronului împărătesc de judecată cu un bagaj, cu faptele noastre – bune sau rele, care vor fi puse în balanţă. Dumnezeu are un “cântar” al Lui cu care cântăreşte implacabil şi nepărtinitor. Felul în care ne pregătim pentru această întâlnire este însuşi sensul vieţii. Viaţa poate fi asemănată şi cu un circ, dar lumea teatrului este o treaptă superioară circului.

Lupta personajelor noastre este să acceadă de la circ la lumea superioară a teatrului. Se vorbeşte despre evoluţia spectacolului, iar comparaţia vorbeşte, de fapt, despre evoluţia omului şi despre felul în care evoluăm sufleteşte. Teatrul independent naşte mereu produse noi şi suntem nişte buni prieteni care am plecat la drum să facem un proiect de suflet. În piesă putem descoperi asemănări evidente cu viaţa de zi cu zi care ne duc inevitabil la final, la judecata finală cunoscută în teologie ca dreapta şi înfricoşătoarea judecată.

Luna aceasta unde puteţi fi văzută?

La Horezu. De fapt, mă întorc acolo… căci sfintele sărbători de Paşti le-am petrecut la Horezu unde am găsit în oaza aceea de linişte şi frumuseţe pentru mine o mare reconfortare, pe care îmi doresc să o reeditez. Jucăm pe scena Casei de Cultură din Horezu piesa “Un bărbat şi mai multe femei” de Leonid Zorin, alături de colegul meu Claudiu Bleonţ. Realizarea acestui spectacol este rodul muncii noastre din timpul stagiaturii de la teatrul de stat din Petroşani de acum… 30 de ani. Este o piesă solicitată. E vorba de povestea cuplului şi de avatarurile pe care le poate trăi forma aceasta de cunoaştere. În noi se pot crea lucrurile bune… Aici putem învăţa să avem puterea de a răbda, toleranţa, frumuseţea de a găsi un partener. Piesa este moralizatoare şi face de fapt o lecţie de viaţă.

Catone 03

D-voastră aţi mai întâlnit actori profunzi în trăiri spirituale, actori care sunt religioşi ?

Da, desigur! Unii se manifestă pe faţă, alţii mai în taină… unii chiar s-au călugărit. De notorietate este exemplu colegului nostru Dragoş Pâslaru cunoscut acum ca Părintele Valerian de la Schitul Pătrunsa. Am colegi creştini şi asta mă bucură mult. De exemplu, acum eu trăiesc o relaţie de mare bucurie şi comuniune cu colegii mei de la teatru cu care vorbim tot timpul despre milostenie, despre pelerinaje, despre preoţii ortodocşi pe care-i numim părinţi, despre sfinţi, despre rugăciuni, lucruri pe care mă gândesc că în tinereţea mea nu le auzeam la teatru.

Niciodată, în trecut, nu am plecat cu colegii într-un pelerinaj. Acum, pentru noi cei care suntem la Teatru Naţional, unde sunt foarte mulţi care trăiesc o viaţă duhovnicească îmbunătăţită, aceste pelerinaje sunt fireşti. Am colegi care sunt studenţi la teologie, unii sunt deja absolvenţi de teologie. Şi pentru mine gândul acesta de a studia mai mult la o facultate îl consider un lucru de luat în seamă. Nu este obligatoriu să urmezi facultatea de teologie, dar dorinţa de a studia, de a aprofunda teologia mă duce cu gândul că acest lucru trebuie făcut temeinic. Am şi colegi dintre actori care cred în Dumnezeu, dar nu cred în popi… zic ei.

Dar nu trebuie “să creadă în preoţi”, ci în ceea ce propovăduiesc ei la predica din timpul sfintei liturghii…

Păi, cum să facă asta, Matei, dacă ei nu se duc acolo… ?!

Trebuie să ne implicăm…

Actorii, şi în general, oamenii nu trebuie să stea pasivi la activităţile politice şi administrative ale ţării, să stăm pe margine numai şi să spunem “uite ce fac răii ăştia” în loc să zicem: “cu ce să ajut şi eu?” Trebuie să ne implicăm cu toţii, mai ales că au răsărit pe eşicherul politic şi candidaţi creştini nu numai cu numele, ci şi cu fapta.

În ce film aţi debutat ?

Am debutat în 1981 în filmul „De ce trag clopotele, Mitică?”, în regia Lucian Pintilie. În scena mea am încasat “ceva” palme de la Victor Rebengiuc, în peste 20 de “duble”. El ar fi vrut să se oprească, fiind mulţumit de prima dubă. Regizorul care era foarte pretenţios a impus mai multe duble pentru ca scena să fie cât mai veridică. Am răbdat cu stoicism… Vedeţi dumneavoastră, cere şi meseria asta multe sacrificii… Pot spune ca am început cu o mică jertfă la propriu pe altarul celei de a 7-a artă. Cu emoţii mari, bătaie, îndelungă răbdare…

Catone 02Aţi fost la mormântul Părintelui Arsenie Boca?

Da, am fost fost împreună cu soţul meu Şerban Ionescu. Atât de mult m-am rugat la Dumnezeu să poată şi el să ajungă la mormântul lui Arsenie Boca, să se roage … ca să vorbească cu el. Acolo, la Prislop, este o energie care te face să te înseninezi de emoţie. Dar o emoţie care te face să cazi în genunchi. Am fost cu Şerban şi la mormântul Părintelui Arsenie Papacioc la Mânăstirea Sfânta Maria din Techirghiol, în perioada când era bolnav.

A fost un moment tare deosebit atunci când o măicuţă i-a dat o căţuie ca să tămâieze acolo, la mormânt. Şerban s-a spovedit la Mânăstirea Stavropoleos, la Mânăstirea Frăsinei şi ultima dată la Mânăstirea din Techirghiol. Când a ieşit de la spovedit, mi-a spus: “Să ştii că am primit un canon: să-mi iubesc nevasta.” Am o liniştea sufletească că pe patul de moarte Şerban a fost spovedit şi împărăşit. În perioada aceea am citit împreună paraclisul Sf. Nectarie. Aici scrie să facem diferenţa între cei ce-ţi fac rău şi fapta lor. Să nu-l urăşti pe om, ci să urăşti patima lui. Aici este taina… să poţi să delimitezi lucrurile.

Vă temeţi de ceva?

Zilele trecute m-a întrebat o colegă de peste 80 de ani, ce cred eu că va fi după ce treci dincolo ? Unde este acel dincolo ? Chiar poate Dumnezeu să ne îngrijească pe toţi ? Mi-a fost greu să-i răspund, dar îţi spun aşa, ca o mărturisire a momentului despre lucru acesta… Limitele minţii noastre şi chiar şi ale sufletului ne fac să ne temem tot timpul de această putere şi forţă pe care o are Dumnezeu. Dacă ne-am da cu totul în grija Lui, în mâinile Lui, atunci am căpăta încrederea în El, încrederea necesară cu adevărat în Dumnezeu … Şi numai aşa îţi capeţi şi încrederea în tine. Atunci nu mai are cum să-ţi fie frică!

Credeţi în fericire ?

Felul în care credem noi că trebuie să trăim nu ne lasă să fim fericiţi. Conceptul de a fi fericit tot timpul este cu totul fals. De aceea şi suferim, pentru că credem că trebuie să fim fericiţi tot timpul. Momentul de fericire este foarte scurt şi foarte fragil, dar la o intensitate puternică. Poate dacă n-ar fi atât de scurte momentele de fericire neam prăvăli, ne-am descompune, nu am rezista. Sfatul meu este să punem în balanţă lucrurile bune şi să te bucuri de ele în măsura în care Dumnezeu îţi lasă clipele astea de fericire, ca un bilanţ în urma unor eforturi, a unor jertfe. Dacă am fi tot timpul numai în jertfă sau numai în fericire am fi copleşiţi, ne-am destrăma. Te-ai dizolva pur şi simplu!

Cred că acestea spuse de mine se potrivesc şi la pilda Mântuitorului „Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu(Matei 19, 24). În ocazile în care ai tot ce-ţi trebuie şi chiar îţi prisoseşte, ajungi la părerea că nu mai există nimic care să te facă să te bucuri, căci le ai pe toate. Aici este paradoxul: că lucrurile frumoase şi bune , lucrurile de care trebuie să te bucuri sunt uşor de atins, sunt la îndemâna oricui, oricine are voie, Dumnezeu aşa a lăsat, ca oricare dintre noi să fie fericit, nu numai cei care au posibilităţi materiale sau şansa de a fi bogaţi materialiceşte. Fericirea nu este de natura asta.

Catone 04Un alt fel de fericire a găsit şi colegul d-voastră, actorul Dragoş Pâslaru…

Da… Bine zis. De la Părintele Valerian am învăţat multe. Am urcat de câteva ori pe vremea când era la Mânăstirea Frăsinei. Era mai uşor de ajuns acolo. Dragoş – care acum se numeşte Părintele Valerian – ştia că venim, stăteam cu el la masă, stătea de vorbă cu fiecare dintre noi, după care ne citea o rugăciune, şi câte o dată rămâneam la sfântul maslu. Am primit sfaturi duhovniceşti, am aflat cum trebuie să facem cu spovedania… Ne-a spus că trebuie să citim Îndreptarul de spovedanie, să aflăm ce înseamnă toate lucrurile astea ca să nu ne mai mirăm aşa şi să nu mai fim încordaţi cu întrebările: de ce aşa, de ce trebuie să mă mărturisesc la un “popă” în loc să vorbesc direct cu Dumnezeu etc.

Ne-a învăţat ce înseamnă relaţia dintre duhovnic şi penitent, ce înseamnă viaţa la mânăstire. Eu am zis că mânăstirea este o şcoală de sfinţişori… şi Părintele Valerian s-a amuzat. Acum foarte clar am înţeles că ei, călugării se jertfesc, se canonesc. Practic este vorba de ascultare. Prima oară când am auzit m-a mirat acest cuvânt: ascultare. Copiii să-şi asculte părinţii şi poate părinţii să-şi asculte copiii. Ce înseamnă ascultarea? Poate e taina unei vieţi fericite să fii în ascultare şi să ai discernământ. Orice bogăţie ai avea, orice har ai primi de la Dumnezeu, dacă nu eşti în ascultare şi nu ai discernământ, aceste lucruri se pierd. Se risipesc. M-a impresionat foarte mult Părintele Valerian pentru că de fiecare dată la despărţire el îmi spune: “Te îmbrăţişez cu dragostea Lui Hristos!”

Când v-aţi hotărât să-L puneţi pe Dumnezeu pe locul întâi?

Într-un moment de încercare, de suferinţă … M-am gândit şi eu odată, draga Matei, la întrebarea asta: Ce făceam şi cum eram eu înainte de asta? A început atunci când s-a născut fiul meu Carol şi au apărut în viaţa mea naşii lui. Este vorba de Valeriu Mladin şi Carmen Paiu. Relaţia cu ei s-a insinuat în viaţa mea aşa lin, ca un firicel de apă care a săpat o albie sigură şi definitivă spre mare. Momentul întâlnirii cu ei a fost pentru mine definitoriu, căci atunci am ajuns la mânăstirea Stavropoleos unde l-am botezat pe Carol într-o Duminică a Tomii. Şi încet, încet, am reuşit să mă spovedesc la ieromonahul Iustin Marchiş şi uite că facem lucru acesta deja de 18 ani, mai mult sau mai puţin în toată ascultarea, dar mereu cerem binecuvântarea în lucurile importante pe care le facem.

Spuneţi-mi: care sfânt vă este mai drag?

Am ajuns cu mare evlavie la Sfântul Nectarie pentru că m-am rugat mult pentru sănătatea şi mântuirea soţului meu, care a plecat la Domnul. Sfântul Nectarie se ştie că este ajutător pentru foarte multe situaţii şi eu m-am înţelepţit şi m-am întărit cu rugăciunea asta la el. Aveam câte o dată senzaţia, aşa cum scrie şi în cărticele, că Sf. Nectarie apare la cel ce se roagă şi poate mi-a apărut în vis. Lucrurile care te mângâie şi te însoţesc, încet, încet, devin o a doua natură, devin hainele tale, ale sufletului tău, adică nu e de mirare dacă lucrul acesta cumva s-a şi întâmplat. Pe parcurs am translat şi la alţi sfinţi ajutători. Mă gândesc la Sf. Calinic de la Cernica, un sfânt foarte accesibil bucureştenilor.

Bucureştiul mântuirii noastre… Te poţi mântui locuind în Bucureşti?

Am aflat că Sf. Ierarh Calinic de la Cernica a fost hirotonit ieromonah în anul 1813, chiar în Biserica Batiştei din Bucureşti, biserica mea de suflet, de către episcopul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al Ţării Româneşti. Mă gândeam că sunt atâtea locuri din Bucureşti care au o încărcătură fantastică de nu-ţi vine să crezi şi noi trecem nepăsători pe lângă ele. Avem peste 365 de biserici şi sfinte mânăstiri cu multe moaşte de mari sfinţi. Recomand oricui citeşte rândurile acestea, Matei, să vadă şi să înţeleagă cât de aproape sunt lucrurile astea de noi. În fiecare zi mai liberă sau la sfârşit de săptămână să te duci la câteva din bisericile de lângă tine… şi mi-ai adus aminte acum… căci câteodată seara m-am culcat cu gândul să-mi aduc aminte câte biserici ştiu şi prin câte biserici am trecut ?

Frumos gând…

Aşa spunea şi tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, că a trecut prin toate bisericile din Bucureşti. Era un creştin foarte evlavios. Trecem mereu pe lângă lucruri minunate, înălţătoare şi absolut folositoare sufletului. De exemplu, eu împreună soţul meu Şerban am trecut timp de 30 de ani pe lângă Mânăstirea Sf. Nicolae din Predeal fără să urcăm niciodată împreună acolo. Aici vieţuieşte acum prietenul meu, Părintele Teofil. Uite, eu am fost la Părintele Valerian şi la Schitul Pătrunsa unde e greu accesibil, unde foarte greu, am urcat, dar tot am fost…

Vă mulţumesc mult, doamnă Magda Catone, în numele meu şi al cititorilor pentru acest interviu – care este o adevărată mărturisire de credinţă.

Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc o zi fără de păcate!

Interviu realizat de Matei Schinteie, http://www.Iconar.ro, foto: arhiva TNB, Maria Kornelia Schinteie