Arhive pe etichete: Martin Scorsese

Silence (2016)

Unele filme sunt sunt pur și simplu opere de artă. Construcție, montaj, scenariu, filmare, joc actoricesc, totul este făcut pentru a te transforma din simplu spectator în consumator de artă. Sunt multe de acest fel. Și sunt capodopere. Silence însă nu este un astfel de film. Scorsese nu mai este preocupat (doar) de artă pentru că nu mai are de dovedit nimic. Nu are nevoie nici măcar de vedete în film. Are nevoie doar de imagine și scenariu. Uneori și scenariul poate lipsi.

Silence nu e (doar) un film de artă. E și o meditație. Și e un film profund personal al lui Scorsese. E ceva între el și Doamne-Doamne. Noi doar ne întâmplăm prin zonă, ca spectatori al acestui dialog mut și încrâncenat.

„Vei duce la îndeplinire cel mai dureros act de iubire care a fost vreodată făcut”

Nu e un film, e un eseu. E un scurt tratat de epistemologie a credinței (dacă mi se îngăduie termenul). Este mai puțin film și mai mult o foarte-foarte bună lucrare de filosofie. Filosofie, nu dogmatica și nici măcar etică. Pentru că e despre valori, despre rostul lor și despre viață, nu despre creștinism.

Vei duce la îndeplinire cel mai dureros act de iubire care a fost vreodată făcut” i se spune personajului principal de un Personaj și mai principal. Și trebuie să o faci în tăcere. Să nu vorbești despre el. Să nu știe nimeni de el. Niciodată. Nici măcar oamenii pentru care ai făcut-o.

Pe lângă imagine și scenariu, ambele excelente, Scorsese se mai bazează doar pe cei doi actori din rolurile principale. Nu foarte cunoscuți actori, însă cu pedigree: Andrew Garfield (îl vedeți în rolul naivului și idealistului student al lui Robert Redford din Lions for Lambs și, puștan, a lucrat cu Terry Gilliam în The Imaginarium of Doctor Parnassus) plus Adam Driver (îl vedeți în Frances Ha, în Inside Llewyn Davis al fraților Coen sau mai recent, în Războiul stelelor). Deci sunt buni.

Excelenta meditație care, din întâmplare, este pe peliculă. Dar nu din întâmplare e a lui Scorsese. Si da, este peste Last temptations. E mai mult pictură decât film, și mai mult meditație decât pictură. Și, bineînțeles, e ceva personal între Scorsese și Personajul Principal, ceva la care noi doar asistăm.

Reclame

Julieta (2016)

Recent lansat în cinematografele românești, Julieta este un film pentru care merită să ieșiți din casă, chiar dacă e să vă amintiți tot de familie și de relațiile uneori inexplicabile între părinți și copii.

Filmul a avut premiera mondială la Cannes, unde a concurat alături de Sieranevada și Bacalaureat în competiția principală,  Pedro Almodóvar ajungând astfel la a V-a selecție pentru Palme d’Or din cariera sa.

Julieta marchează întoarcerea mea la universul feminin, la cinematografia marilor protagoniste,

declara Almodovar despre ultima sa producție, intrată de vineri și la noi în cinematografe

Filmul este propunerea Spaniei la premiile Oscar din 2017 (și al V-lea film al lui regizorului spaniol nominalizat la Oscar, una dintre propunerile sale fiind și câștigătoare: Todo sobre mi madre). Inspirat de trilogia scriitoarei Alice Munro, Runaway (2004), Pedro Almodovar a achiziționat din 2009 drepturile de ecranizare. Cele trei volume ale trilogiei sunt Chance, Soon şi Silence, iar filmul lui Almodovar trebuia să poarte inițial numele ultimului – în spaniolă Silencio – dar a fost schimbat în ultimul moment pentru a nu se suprapune cu drama istorică cu același nume pe care preconiza s-o scoată în acest an Martin Scorsese. Înainte să se întâmple aceasta, regizorul spaniol își justifica titlul:

Se numeşte „Silencio” pentru că tăcerea e elementul principal care determină cele mai rele lucruri ce i se întâmplă personajului principal feminin.

Întoarcerea la universul feminin, clamată de regizor, nu este doar o vorbă în vânt sau o reclamă: avem de a face cu un univers complet – chiar dacă dificil de urmărit – în care fiecare detaliu scenic ori întâmplare din plot își au sensul. Dar această (re)întoarcere înseamnă și o îndepărtare de „clasicul” Almodovar, de ironia specifică regizorului spaniol, înlocuită aici cu o insesizabilă melancolie, printre elementele de melodramă care inundă pelicula. Ce schimbare de la Amanții pasageri, ultimul său lungmetraj, în original Los Amantes Pasajeros, lansat în 2013!

Relațiile dintre femei sunt complicate: cu toate alianțele, neînțelegerile sau trădările care intervin, timpul dezvoltă și apoi păstrează între ele o complicitate misterioasă, atavică

Până la urmă, dacă facem efortul de a urmări traseul aparent ilogic al personajelor și fixurile lor (subliniate, pentru mine, de interpreta menajerei Marian, Rossy de Palma, actriță descoperită de Almodovar într-o cafenea) avem posibilitatea de a face câteva legături și de a ne pricopsi cu mici revelații: Julieta are aceeași atitudine față de părinții săi (nu le poate ierta o vină imaginară, pe care tot ea le-o atribuie), ca și misterioasa ei fiică, al cărei comportament inexplicabil „ține” filmul.

Continuarea, aici.

Risen: o zi fără de moarte

Nu e vorba de Iisus. Aici Iisus e un personaj secundar. Personajul principal nu este credința ci, dimpotrivă, este rațiunea și îndoiala. ”Am văzut un om mort și apoi am văzut același om viu. Aceste lucruri sunt ireconciliabile” spune Clavius, tribunul roman care îl crucifică pe Iisus și care apoi, asistă la scena în care Toma (necredincios sau doar rațional?) îi atinge lui Iisus rănile provocate de cuiele de pe cruce. Risen este un film cu sens care iese din tipicul filmelor de Paște cu care ne-au obișnuit alde Zeffirelli (știți despre ce film vorbesc), Martin Scorsese cu Last Temptation of Christ sau cu mai neortodoxul The Passion of Christ al lui Mel Gibson.

Risen nu încearcă nici să vă emoționeze, nici să vă șocheze și nici să vă sperie. Doar să vă facă să gândiți. Așadar, spune Clavius, am văzut un om mort, fără putință de tăgadă și apoi același om, fără nici o îndoială, viu. Lucrul aceste trebuie reconciliat. Rațional, este subînțeles. Trebuie să găsească șpilul. Oare e chiar viu? Are corp? Și dacă e viu, oare poate fi ucis din nou? Este un zeu? Am văzut cum dispare însă de ce apare din nou? Și de ce nu se arată tuturor?

Clavius este pe marginea credinței. Rațiunea îi este anulată însă nu poate înțelege acel ”privește în inima ta” și nici cum un lepros este vindecat doar pentru că are credință. Risen nu se referă la Iisus ci la Clavius. El este cel ridicat pentru că, mai important chiar decât apostolii, el este cel care, fără să creadă, dobândește certitudinea. Înainte, pe drum, Iisus îl întreabă: De ce te temi cel mai mult? Clavius îi răspunde: Ca nu cumva să mă înșel. La final, Clavius nu devine un credincios însă, mai important chiar, doar se convinge că nu se înșală: chiar poate exista ”o zi fără moarte”.

În tradiția filmelor pascale, Risen are și el decoruri și peisajele cu care suntem obișnuiți, are partea lui de sânge și de violență însă, mai mult decât atât, este senin. Nu exprimă credința manifestă a celorlalte filme, nu încearcă să impresioneze, nu te face să te simți vinovat că nu ești un credincios practicant. Te pune în pielea lui Clavius și îți spune: ”Există o zi fără moarte. E suficient să știi asta. E suficient atât”.

Pe Kevin Reynolds, regizorul filmului, îl știți pentru că e prieten cu Kevin Costner. Fandango, Robin Hood sau Waterworld? Ring a bell…? El e omul. Decent, exact, cu o abordare corectă și simplă. Nimic special la actori, nimic special la film, nimic extraordinar și nimic șocant. Doar că, la final, veți descoperi că nu e nevoie neapărat de credință și că nici nu e nevoie să fim apostoli. E suficient să nu ne mai fie teamă că ne înșelăm.

Oile de pe Wall Street

The Big Short nu candidează degeaba la 5 Oscaruri. Chiar dacă nu a câștigat nici un Glob, nominalizările de acolo și premiul luat, totuși, la BAFTA și în alte competiții mai mici, înseamnă ceva: cel mai bun scenariu adaptat pentru regizorul Adam McKay și scenaristul Charles Randolph, după cartea lui Michael Lewis. Cred că va lua și un Oscar, atât pentru logica traseului fiecărui personaj în parte, și pentru cât de bine leagă scenele. Dar aici este și meritul editorului Hank Corwin, așa că premiul s-ar putea duce, la fel de justificat, în contul său.

the-big-short2.jpg

Dacă la cel mai bun film nu are prea mari șanse (unde pronosticurile îl dau pe locul trei, după The Revenant și Spotlight deși, în ultimii 8 ani, Sindicatul actorilor americani a ghicit Oscarul), la fel ca și la premiul pentru regie, o poziție ceva mai bună o are Christian Bale, care vine pe locul 2 în competiția Oscar pentru cel mai bun secundar, la mare distanță însă de Sylvester Stallone, cu 90% șanse de câștig pentru rolul din Creed.

Și cam cu tot atât de puține șanse (10%) ca și Tom Hardy, care a avut și el un an bun. Acum, că l-am umplut de post-it-uri, să mai spunem ceva și despre film: cu toate că oferă o poveste acrișoară, mai greu de îngurgitat, merită consumată fie și numai pentru faptul că au fost necesari 8 ani pentru o coerentă deslușire cinematografică a mecanismelor crizei.

În al doilea rând, pentru miza corectă: cei care au pariat contra băncilor, grăbindu-le prăbușirea (cu armele specifice sistemului) sunt prezentați nu departe de realitate, ca niște outsideri: nici lupi în blăni de oițe și nici lupușori veroși, gen Leo DiCaprio în The Wolf of Wall Street-ul lui Scorsese. Apreciez, de asemenea, lecţia bine aplicată de educație financiară, din care, oricât de nefamiliarizat și de plictisit ai fi vis-a-vis de sistemul bancar, tot rămâi cu ceva! Ca dovadă, fără a fi un senzațional succes de casă, filmul este o rețetă financiară: 61 mil $ încasări până acum, după o investiție de 28. Despre ce discutăm?

 

Side by Syde

Intrigat de lungimea în creștere a lung-metrajelor nominalizate la Oscar pe 2016, am căutat acest documentar din 2012 prezentat de Keanu Reeves, care este și co-producător.

Regizat și scris de Chris Kenneally, pune față în față cele două modalități folosite la înregistrarea filmelor – digital sau clasic (fotochimic) – investigând apariția, tehnicile și modul de lucru în fiecare proces. Documentarul oferă mai mult decât o privire în culise, reușind să ne facă să vedem filmele dintr-o altă perspectivă: ce tehnică a fost folosită la fiecare, ce obiective, șamd. Există și mici gafe, District 9 fiind exemplificat ca turnat cu Sony F23, pe când în realitate s-au folosit camere Red One.

Filmele servesc pentru a ne împărtăși experiența și visele sună, retrospectiv, declarația de intenție a cinematografiei americane. Interviurile cu regizorii (David Lynch, James Cameron, Martin Scorsese, Steven Soderbergh, David Fincher) și cineaștii (ingineri și artiști) industriei americane dezvăluie experiențele și sentimentele acestora vis-a-vis de lucrul pe film sau în format digital, ce au fost în măsură să realizeze cu fiecare dintre ele și modul în care i-au ajutat să descopere noi direcții. Am găsit documentarul, pe care îl recomand, doar aici.