Arhive pe etichete: Mark Rylance

Ready Player One (2018) – „Nu pot să cred că nu ai văzut The Shining!”

Steven Spielberg revine pe ecrane cu o adaptare după romanul science-fiction de succes al lui Ernest Cline, Ready Player One, şi reuşeşte să contruiască o lume plină de referinţe pop culture şi efecte vizuale care mai de care mai savuroase, care duc filmul undeva la limita dintre animaţie şi live-action judecând după durata copleşitoare în care acţiunea se petrece în lumea virtuală.

În anul 2045 realitatea este tot mai anostă şi oamenii aleg să se refugieze în mare parte a timpului în OASIS, un univers virtual unde poţi deveni cine vrei şi să faci aproape tot ce vrei, interacţionând cu ceilalţi jucători sau nu. OASIS este creaţia geniului, şi totodată introvertitului, tocilarului dacă vreţi, James Halliday (Mark Rylance), cel mai deranjant clişeu din film, acceptabil doar datorită prezenţei reduse pe ecran şi interpretării reuşite a lui Rylance. După moartea acestuia, toată averea sa şi controlul asupra acestui lumi virtuale îi vor reveni celui care va reuşi să dezlege un numar de ghicitori şi să găsească în OASIS cele 3 chei ascunse de acesta, ghicitori puternic înrădăcinate în copilăria şi tinereţea sa, de unde acest izvor de referinţe pentru anii ’80 şi ’90.

MV5BMTA0ODE3NTkzMzVeQTJeQWpwZ15BbWU4MDAwNTAxODQz._V1_SY1000_CR0,0,674,1000_AL_Astfel, Wade Watts (Tye Sheridan), un simplu tânăr din suburbii, devine primul care să găsească una dintre aceste chei şi atrage astfel atenţia corporaţiei IOI, condusă de Nolan Sorrento (Ben Mendehlson), care are de gând să preia controlul OASIS-ului şi să îl transforme într-o puternică armă de… marketing? (nu e foarte clar). Da, filmul este plin şi de astfel de idei despre controlul maselor, influenţa tehnologiei în viaţa cotidiană, pericolul la care ne expunem dezvăluindu-ne identitatea on-line şi însemnătatea unei vieţi trăite în lumea reală şi nu în mediul virtual.

Dar nu vreau să tărăgănez prea mult pe tema asta, pentru că spre deosebire de The Post, ultimul film al lui Spielberg, RPO este doar despre un singur lucru: distracţie, distracţie, distracţie. Şi da, după cele 2 ore şi 20 de minute de film pot spune că am avut parte de toată distracţia pe care mi-aş fi dorit-o. Un prieten mă întreba după film dacă i-aş recomanda cuiva să dea banii ca să îl vadă în cinema. Aş recomanda cu precădere celor care sunt pasionaţi de filme, jocuri, şi pop culture în general (aşa-numiţii „geeks”), pentru ceilalţi, dacă nu vă ştiţi atraşi de genul SF, s-ar putea dovedi plictisitor sau pueril, deşi glumele puşcă la un public mai larg, personajele sunt interesante şi relaţiile lor credibile, chiar dacă pentru prima jumătate a filmului singura faţă umană este cea a lui Wade, tranziţia între lumea reală şi cea virtuală este suficient de insesizabilă încât nu mai contează că ceea ce vedem sunt personaje CGI, ele funcţionează ca nişte caractere complet umane.

Pe lângă nenumăratele (în cel mai profund sens al cuvântului) referinţe vizuale sau verbale de la Back to the Future, la The Iron Giant, la John Hughes, la Mass Effect, la King Kong, filmul este presărat cu glume (cele mai bune livrate de I-R0k, interpretat vocal de T.J. Miller) şi concepte tehnologice inventive care arată impresionant, mulţumită muncii incredibile depuse pentru imaginea filmului. În alte capitole nu excelează cu adevărat, sunt prezente şi câteva personaje sub-dezvoltate, avem parte de mai multe clişee specifice genului, dar judecând după atmosfera generală aş spune că nici nu s-a dorit mai mult decât o experienţă vizuală şi plină de nostalgie pentru cei mari, iar atractivă pentru cei mai mici. Din acest punct de vedere au reuşit pe deplin.

În încheiere vreau să menţionez că scena mea preferată din film este un omagiu adus pentru The Shining (de unde şi replica din titlu), foarte reuşită, aproape horror dacă n-ar fi fost atât de amuzantă, scenă folosită impecabil ca instrument de avansare a poveştii. Hat’s off!

Anunțuri

Dunkirk (2017)

Dunkirk are in prezent un scor de 95 de procente pe Rotten Tomatoes si 96 pe Metacritic, unii numindu-l cel mai bun film al anului, dand inca din mijlocul verii start discutiei pentru premiile Oscar, un lucru deja obisnuit pentru regizorul si scenaristul Christopher Nolan (Inception, Interstellar). Insa cate dintre aceste opinii sunt sincere si cate reprezinta o exagerare datorata numelui bine-cunoscut al lui Nolan ramane un subiect de dezbatare. Acestea fiind zise, sa aruncam totusi o privire peste film.

Cu o durata de o ora si 46 de minute este cel mai scurt film al lui Nolan din memoria recenta si pare ca aceasta durata a fost aleasa cu atentie, astfel ca nu exista aproape niciun moment irosit, lent sau care sa te distraga de la actiune. Inca din prima scena suntem plasati in mijlocul evenimentelor, pe plaja de la Dunkirk, Franta, unde un tanar soldat englez (debutantul Fionn Whitehead) incarca sa ajunga inapoi in tara sa, atunci cand trupele Aliatilor sunt presate de fortele nemtilor. Pe langa acest fir principal, mai urmarim si povestea unui englez (Mark Rylance) ce pleaca spre Dunkirk cu barca personala in ajutorul soldatilor si un pilot de avion (Tom Hardy) angajat in apararea Canalului pe parcursul operatiunii de salvare.

Cam atat este tot ce poate fi spus despre calatoria personajelor noastre, pentru ca in primul rand acest film de razboi este un film cu si despre razboi ca punct de interes. Dialogurile sunt scurte, la obiect si lasa loc actiunii pentru ca este genul de film care isi spune povestea prin imagini si atmosfera, nu atat prin personaje. Scenele de actiune sunt cat se poate de reale si executate impecabil, uneori chiar brutale sau terifiante, in limita rating-ului bineinteles, peste care avem o coloana sonora viscerala asigurata de prea-cunoscutul Hans Zimmer (The Dark Knight, Interstellar).

zdunki1

Este probabil unul din cele mai bune filme de razboi din ultimii ani si datorita faptului ca este capabil sa te faca sa intelegi mai bine traumele razboiului si situatiile dure, aparent fara scapare in care sunt pusi cei implicati pe front, nu o data fiind mentionat „shell-shock-ul” (stres post-traumatic), dar si pretul pe care oamenii il pun vietii in aceste momente.

Spre deosebire de Interstellar (2014), unde la fel avem parte de un spectacol vizual, si de un subiect interesant, chiar daca Dunkirk nu urmareste in principal personajele, si acestea nu isi fac simtita prezenta la fel de puternic, aici Christopher Nolan se foloseste de reactiile si actiunile lor intr-un mod corect, formand o legatura intre spectator si personaj menita sa dea evenimentelor un impact mult mai semnificativ asupra privitorului.

Personal, mi se pare devreme pentru o discutie despre Oscar cu atatea aparitii ce urmeaza pe ecrane in urmatoarele luni, insa trebuie sa recunosc meritele si sa spun ca cel putin de data asta „filmul lui Nolan” este o reusita, inca o dovada ca este un regizor variat, venind acum cu o drama de razboi, intr-adevar unul dintre cele mai bune filme ale anului de pana acum.

Bridge of Spies (2015)

Podul spionilor face parte din lunga listă de filme recente având ca protagoniști spionii cu misiunile lor, serioase sau comice: Spectre, Spy si The Man from U.N.C.L.E. cu abordări regizorale interesante. Tom Hanks se face remarcat printr-o misiune grea dar pe măsura lui, chiar îs curios dacă ochește pentru o nominalizare la Oscar, chiar dacă știm deja că a fost ocolit de Globuri, unde a fost nominalizat pentru rol secundar Mark Rylance.

Atmosfera Războiului Rece luata într-o maniera serioasă parcă nu s-a mai ivit pe marele ecran de ceva vreme și cu siguranță merita o vizita la cinematograf. Expunerea nu este una grandioasa ci mai degrabă o imagine ce aduce trecutul în prezent, asa cum a facut Spielberg și în ultimele sale filme istorice: Lincoln (2012) și ă. Vedem o preocupare față de istoria poporului american ceea ce îl face interesat de o reconstituire istorica cât mai apropiată de perioadele de timp pe care le explorează.

Acest film se bazează în mare parte pe o poveste reală desprinsa din istoria celebrului Razboi Rece și chiar este vorba de o anume „încalzire” a relatiilor diplomatice, prin diferite schimburi secrete între cele doua super-puteri: U.R.S.S. si SUA. Tratează un subiect sensibil politic – spionii descoperiți pe teritoriul american, respectiv sovietic – și efectele lui asupra societății, angrenate fără voia ei în aceasta luptă ideologică.

Intreaga recenzie o gasiti aici.