Arhive pe etichete: Mădălina Ghenea

La grande bellezza (2013)

Sunt puține filme pe care pot să le văd – funcție de dispoziție. Sunt și mai puține cele pe care aș vrea să le revăd, iar unul din ele e La grande bellezza. O fi de vină La giovinezza, sau poate că vreau s-o revăd pe comunista de Sabrina Ferilli în locul capitalistei de Mădălina, și pe unchiul Servillo dansând în rolul lui Jep Gambardella pe acoperiș, în locul bunicului Caine dirijând vacile – chit că mi-a plăcut scena. Poate că vreau să-mi dau seama de ce-l prefer pe unul altuia, ori pe una alteia. Și da, vreau s-o revăd și pe sora Maria mâncând rădăcini.

toni

Prefer să revăd un film chiar așa, spart în imagini, plin de nostalgia trecutului, care să-mi reamintească totuși că La vita e bella, decât unul prea ancorat în timp, la opt și jumătate trecute cu nea Fellini de gât. Sunt de-acord că o generație întreagă de actori e pe cale să apună, dar nu vreau să-i văd pe toți în același timp, în același hotel, oricât ar fi el de luxos. Dacă n-am ajuns nici anul ăsta să văd Carnavalul de la Veneția, o fi un semn că n-am să mor, ca turistul japonez de la-nceputul filmului, de prea multa frumusețe (la Roma, unde duc toate drumurile). Nu știu ce gen i s-ar potrivi, nu e nici comedie, nici dramoletă. Poate nostalgie…

Reclame

Vrem actori frumoși, sau urâți și talentați?

un fel de jurnal

Umblă vorba că actorii frumoși nu iau premii, așa cum, probabil, nici bogații n-au noroc în dragoste. Sper că nu credeți asta 🙂 Părerile sunt împărțite însă, ca și simpatiile și antipatiile pentru Leonardo diCaprio.

Eu unul, care prestez ca necalificat în blogosfera cinefilă și prin presa on-line, pot doar să fac un sumar a comentariilor făcute de prietenele cinefile pe facebook. Iulia Ionescu de la Digi24 spune că degeab-o fi mâncat Leo ficat de bizon, ei tot de Tom Hardy i-a plăcut mai mult în The Revenant. Brașoveanca de Petronela Rotar zice clar că nu-i frumos, iar Crina Prida, visual-artist din Cluj, comentează pe pagina mea: Nu e ATÂT de frumos 🙂 cred că o să mă uit la Revenant, fix și mai ales pentru muzica lui Sakamoto. Unde’s vremurile în care era posibil să spui o poveste în mai puţin de 2 ore jumate?… Bucureșteanca mirandolina.ro comenta și ea pe facebook azi, cum că…

Vezi articolul original 223 de cuvinte mai mult

La giovinezza (2015)

Youth_2015_Movie PosterUnul din cele mai lăudate (de critică) și aplaudate (în public) filme de la Cannes, La giovinezza este a doua încercare în limba engleză a italianului Paolo Sorrentino, după ce luase Oscarul pentru cel mai bun film străin în 2013. Filmul are calitățile lui, fiind în același timp un reușit film cu muzică dar (sic!) și un film cu dar, destul de aproape de perfecțiune, de fapt atât de aproape încât i se văd imperfecțiunile. Ar fi interesant de văzut și provocarea sa precedentă în engleză, This Must Be the Place (2011) cu Sean Penn si Frances McDormand, pentru că intuiția îmi spune că La giovinezza trebuie să fie și o continuare a acesteia, nu doar a Oscarului din 2013, La grande bellezza, așa cum mă așteptam eu – probabil din cauza titlului italian. De fapt, de aici a pornit prima mea dezamăgire în ce privește acest film: La giovinezza nu este despre tinerețe, deși sunt și câteva dialoguri purtate cu tineri, ci despre bătrânețe și provocările acesteia.

Dincolo de câteva inteligente schimburi de replici, singura desfășurare de forțe a filmului constă în intrările reușite în scenă ale personajelor feminine (interpretate de Jane Fonda, Rachel Weisz și absolut ravisanta Mădălina Ghenea, aici în rolul de miss Universo) și ieșirile mai mult sau mai puțin discutabile în decor ale personajelor masculine interpretate de Michael Caine (altfel un actor briliant, aici în unul din cele mai șterse roluri ale sale), Harvey Keitel (care a beneficiat doar de câteva replici memorabile cum sunt cele din link-ul de mai jos) și Paul Dano, care nu reușește decât să fie antipatic.

*Vezi muntele/ e aproape/ asta vezi când ești tânăr/ viitorul. *Acum întoarce obiectivul/ asta vezi când ești bătrân/ toate sunt foarte îndepărtate/ chiar și trecutul…

O mențiune pentru Mădălina Ghenea, modelul căreia nu-i acordasem prea multă atenție până la acest film: ea reușește aici un (mic) rol care-i pune în valoare calitățile. Scurtul schimb de replici cu Paul Dano induce spectatorului ideea că a ceva mai mult decât un model de succes – adică o actriță ambițioasă. Până s-o văd în scena de pe afiș, în care amândoi bătrâneii o admiră cu gura căscată, remarcând: ce schimbare! nu pricepusem cum de avea în portofoliu atâția actori celebri. Trebuia să vină un regizor ca Sorrentino cu scenele sale răpitoare, ca să pună în valoare trupul unui model ce-mi păruse până acum… anorexic.

Însă dincolo de aceste câteva scene și de linia muzicală a filmului – pentru că muzica este pentru italian un limbaj universal, așa cum observa compozitorul interpretat de Michael Caine – mai multe scene (cele simbolice) sunt oarecum forțate: mă refer la dirijatul vacilor sau la apariția turmei de actrițe pe pajiștea elvețiană. Rămân de antologie, dincolo de gafele actorilor, scenele realizate de actrițe. Și aici apare dar-ul amintit în introducere: un scenariu destul de reușit, dar un film care rezistă doar prin jocul actrițelor, nu și al actorilor – iar asta nu ajunge pentru un Palme d’Or la Cannes.

În schimb, European Film Academy a recompensat ambiția lui Sorrentino, care a reușit să adune atâția actori celebri (chiar dacă pe sfârșit de carieră) cu trei premii: cel mai bun film european, cel mai bun regizor și cel mai bun actor, trecând peste încercările sale exagerate de a crea scene antologice.