Arhive pe etichete: Kevin Spacey

All the Money in the World (2018) – Cât de mult este suficient?

Un film înconjurat de discuţii după ce în urma acuzaţiilor aduse lui Kevin Spacey în finalul anului trecut regizorul Ridley Scott s-a văzut nevoit să îl înlocuiască pe acesta în rolul lui J. Paul Getty cu Christopher Plummer cu doar 5 săptămâni înaintea lansării, scenele sale fiind deja filmate, cu un trailer rulând în cinema. Iar spre surprinderea mea scenele cu personajul lui nu sunt deloc puţine. Ca urmare Plummer a fost încununat de nominalizări pentru rolul său. Şi pentru ca să fie meniul complet, în luna ianuarie s-au iscat discuţii referitoare la diferenţa imensă de salariu dintre Mark Wahlberg şi Michelle Williams pentru reluarea filmarilor.

MV5BMjA0OTE1Njg0NV5BMl5BanBnXkFtZTgwMjQwMjQ2NDM@._V1_SY1000_CR0,0,1503,1000_AL_Cu aşa „reclamă” All the Money in the World este un film ce trebuia văzut, iar prima impresie este că nu e deloc o pierdere de timp. Bazat pe evenimente reale, ne aruncă în viaţa familiei Getty în momentul în care John Paul Getty (Charlie Plummer) este răpit, iar bunicul său, cel mai bogat om al planetei, refuză să plătească rescumpărarea. Mama lui Paul (Michelle Williams), şi nora lui J. Getty, porneşte o luptă de convingere a acestuia în speranţa de a-şi salva copilul.

Ridley Scott face o treabă excelentă cu regia, nu uitaţi că omul asta are 80 de ani şi a tras 30% din film cu 5 săptâmâni până la lansare. Ritmul poveştii e potrivit, deşi m-aş fi putut lipsi de câteva scene la cele 2 ore şi 12 minute ale filmului. Calitatea regiei se vede şi în imagine, încă de la prima scenă de pe strazile Romei, ajutată şi de machiaj şi decorurile superbe.

Cel mai captivant personaj este de departe J. Getty, un amestec de egoism şi paranoia cu atât mai fascinant cu excentismul şi influenţa la pachet. Este uşor de văzut de unde nominalizările lui Christopher Plummer, însă interpretarea care ţine filmul în picioare în lipsa lui este cea a lui Michelle Williams, prea puţin menţionată. Incapabilă de a-l convinge să plătească recompensa pentru fiul ei, încearcă toate modalităţile posibile de a da de răpitorii acestuia, deşi aparent lipsită de ajutor, hotărâtă să nu cedeze.

Pentru toţi banii din lume este un film demn de numele lui Ridley Scott, cu teme actuale, cu toate că evenimentele se întamplă acum 40 de ani, care vorbeşte despre cum averea şi puterea pot înstrăina un om faţă de realitate şi de lucrurile care pentru toţi ceilalţi nu ar ridica niciun semn de întrebare.

Reclame

John Adams (serial TV, 2008)

După ce debuta ca un canal exclusiv de filme, prin anii 70, HBO devine în ultima perioadă un canal TV poziționat pe nișe de public (HBO2 și HBO3). Cinemax, ultimul său brand axat exclusiv pe cinema, s-a repoziționat în Cinemax 1 (producții de public) și Cinemax 2 (producții independente și filme clasice). De remarcat că unde noi vedem o diferență esențială (între filmul de public / filmul de artă, independent), americanii văd doar un alt gen (filmul de artă ca zonă de nișă, undeva în aceeași zonă cu amatorii de film clasic), probabil unul nostalgic, chiar ușor desuet. Închid paranteza.

Printre serialele apărute pe „noul” HBO, de remarcat mini-serialul TV John Adams, despre al doilea președinte american (rol principal interpretat de Paul Giamatti), unul dintre părinții Declarației de independență. Alături de el (sau, prin ochii săi) apar alte figuri istorice: Benjamin Franklin, George Washington și Thomas Jefferson – ceea ce ar putea da impresia că serialul nu este altceva decât o altă formă de propagandă americană.

adams2

Dincolo de ceea ce noi considerăm acum un „patriotism desuet”, regizorul Tom Hooper (laureat Oscar pentru The King’s Speech) pune în scenă momente din viața înaintașilor fără presiunea imaginii: greutățile sunt lăsate pe umerii acestora (cel puțin, a celor dispuși să și le asume), iar noi îi vedem prin prisma dezacordurilor dintre ei: Ben Franklin pare un bătrânel șmecher, Washington, de o prudență exagerată, Jefferson, dominat de radicalism.

Mesajul serialului este că rolul istoriei (atât americane, cât și sic! europene) s-a pierdut, reprezentările sale contemporane nefiind altceva decât încercări de mistificare a ei. De remarcat ocazia oferită de seriale actorilor aflați la apogeul carierei, de a face „rolul vieții” – aici Paul Giamatti, precum Kevin Spacey în „House of Cards”.

Shrink cu Spacey și lecția de life management

Shrink (2009) este un film de Kevin Spacey. Serios. Nu știu foarte clar ce a vrut să facă regizorul filmului, Jonas Pate, dar vă spun eu, arată ca fiind un film în care Kevin Spacey este în tot și în toate. Adevărul este că actorului i se lipesc mănușă aceste roluri de personaj realizat aflat în cumpănă, de om de succes care, din diverse motive, virează la 180 de grade și face nefăcute pentru că inima, sufletul sau guts-ul îl fac să facă aceste lucruri.

Filmul este o construcție destul de bine gândită și consistentă a destinelor unor personaje care gravitează în jurul terapeutului psiholog (shrink) Spacey. Sunt oameni care se confruntă cu micile-marile lor situații personale, cautând salvare la un psiholog care el însuși se confruntă cu o criză pe care nu și-o poate administra. Treptat, se dovedește că psihologul nu este specialist nici în fericire și nici în life management. Este doar un om care are nevoie de alți oameni pentru a trece prin viață cu sens. Are nevoie de oameni, nu de pacienți.

Kevin Spacey face aici un rol bun. Serios, bun. Chiar un pic subestimat. De unde știu asta..? Pentru că atunci când privește în cameră și trage din joint-ul lui, în fiecare scenă decodifici, ca privitor, alte stări și sentimente ale personajului făcut de Spacey. Trage de foarte multe ori din joint-uri, de fiecare dată aproape în prim-plan, de fiecare dată însă, altfel, cu altă încărcătură, cu altă semnificație. Personajul terapeutului evoluează sub ochii noștri.

Și da, ”fericirea este un cuvânt pentru o stare. Iar aceste stări rareori le percepem atunci când au loc și, de cele mai multe ori, păstrăm o amintire greșită a lor”. Fericirea e doar o stare. Să o ignorăm (cum zicea Pepsi în reclamă). Să revenim la oamenii din jurul nostru. Abia atunci au lucrurile sens (make sense). Chiar și pentru specialiștii în life management.

House of Cards – expunerea shakespeareană a politicii americane

The road to power is paved with hypocrisy. And casualties.

Frank Underwood este mai viu ca niciodată, se reîntoarce cu ocazia sezonului 4 al binecunoscutului serial House of Cards. În plină campanie pe teritoriu american, unde controversele la adresa candidaților la presedinție (vezi Donald Trump) țin prima pagină, astfel în paralel se dă o luptă mult mai controversată, animată de lumea filmului.

frank-underwood-house-of-cards-28817-1366x768

Această producție marca Netflix a fost un hit încă de la prima apariție pentru două motive: în primul rând datorită faptului că au fost lansate toate episoadele din primul sezon (o premieră pentru lumea televiziunii) și în al doilea rând pentru abordarea atipică în ceea ce priveste personajul principal care de multe ori ajunge să comunice cu spectatorul.

La cel de-al doilea motiv vine abordarea shakespeareană: Frank Underwood ajunge să-și explice acțiunile audienței, un procedeu artistic folosit și de personajele marelui Will. Prin acest mijloc se ajunge la manipularea cinefilului, care ajunge să simpatizeze cu personajul chiar dacă acțiunile sale, de cele mai multe ori, nu sunt morale sau etice. În acest mediu se infiltrează foarte bine domeniul sensibil al politicii, care ajunge să fie practicată de diferite persoane deloc potrivite (s-a asigurat întreaga istorie a omenirii să-i scoată în evidență).

Consider că această serie este una dintre cele mai bune pe parte politică, iar mecanismele ce pun în mișcare un politician ca Frank Underwood, îți dă de gândit când vine vorba despre jocul puterii la nivel înalt.

Și să nu uit, multe din merite trebuie atribuite lui Kevin Spacey ca un adevărat player-politician.

Trailer:

Martie vine cu seriale noi

kevinPrimul serial – despre politică – este unul din preferatele lui Obama. Se numește House of Cards, a început din 2013 (deci este la al 3-lea sezon) iar actorul principal Kevin Spacey a primit în sfârșit în acest an Globul de aur, după 8 nominalizări. Criticii de film spun că face aici rolul vieții lui; mie îmi plac în special fazele în care trage cu ochiul spectatorului. Din acest serial s-ar fi inspirat Ponta când i-a cerut lui Iohannis să-i ceară scuze soției sale, în prima lor confruntare televizată, și culmea, la fel ca și în cazul personajului Frank Underwood, a fost o manevră psihologică ratată, prilejuindu-i taciturnului Klaus Iohannis memorabila replică: decât să fiu mârlan, mai bine pierd.

Ce aduce nou seria 2015? Ei bine, apare în mod surprinzător un președinte rus, Petrov, fost agent KGB, la fel de rece și calculat ca și Vladimir Putin, cu care seamănă și fizic, dar este un personaj mai pitoresc, care bea și cântă la sindrofii, o combinație de Elțin cu Putin. Machiavelicul Frank pare a-și fi găsit în sfârșit un adversar la fel de lipsit de scrupule ca și el, dar acesta e un pariu oarecum riscant, mutând miza pe politica externă. Este de urmărit și dacă rolul soției de președinte, jucat de Robin Wright cu prea multă răceală (după părerea mea) în sezonul trecut va suferi modificări, pentru că urmărim acest film cu atenția îndreptată spre cele două personaje și jocul politic american. Dacă întreg centrul de greutate se va deplasa pe alte coordonate (pierzând probabil mulți spectatori pe drum, din acest motiv), mai putem spera doar ca personajele principale să-și clarifica relația cam ambiguă și neconvingătoare din seriile precedente.

the affairUn alt serial de urmărit peste week-end este The affair care, deși lansat doar anul trecut, a reușit să-i ia fața mai titratului House of cards și să câștige Globul de aur pentru cel mai bun serial dramă în luna ianuarie. Asta și datorită jocului reușit de Ruth Wilson, care a primit și ea un Glob de aur pentru cea mai bună actriță în rol feminin. Între ea (Allison Bailey) și Dominic West (care-l joacă pe Noah) ia naștere o relație (a love affair în engleză, spre deosebire de business, în română cuvântul afacere având cea de-a doua conotație).

Ambii sunt căsătoriți, iar povestea relației lor extraconjugale ni se deslușește treptat, pe bucăți, din perspectiva fiecăruia dintre cei doi participanți. Scenele par decupate din realitatea cotidiană, când apare rutina, iar străinii care dau târcoale par să ascundă exact ceea ce căutăm.

O veste și mai bună este reluarea producției History Channel, Vikings, a cărui a 3-a serie a debutat la sfârșitul lunii trecute – iar din martie a apărut și la noi, subtitrat. Serialul este de urmărit atât pentru acuratețea detaliilor privind adevărul istoric (doar părțile necunoscute sunt exploatate artistic) cât și pentru pitorescul personajelor, care în această serie par să-și fi intrat și mai bine în roluri. În special eroul Ragnar Lodbrok (interpretat de australianul Travis Fimmel), care ajuns rege pare a pierde din tensiune – înlocuită de intrigi de palat și de alcov – reușește să compenseze diluarea rolului prin accentuarea personalității sale charismatice. Noua serie introduce alte patru personaje care iau locul vikingilor decimați de raiduri sau de luptele pentru supremație. Remacabil la acest serial nu sunt aspectele sângeroase, comune serialelor istorice de gen (vezi Spartacus), cât viziunile fiecărui personaj asupra istoriei.

Scandinavilor li se oferă o alianță cu regatul Wessex și are loc așezarea lor pe pământul fertil. Dar schimbul între civilizații aduce cu el alte conflicte. Vor fi războinicii în stare să le facă față?