Arhive pe etichete: Josh Brolin

Deadpool 2 (2018) – „Îmi place dubstep-ul”

The Merc With a Mouth, sau Deadpool, sau Ryan Reynolds revine pe ecrane după succesul neașteptat de mare care a fost Deadpool (2016) și este exact ce așteptam. În stilul caracteristic avem o comedie (pe alocuri neagră, foarte neagră) plină de referințe pop-culture, majoritatea direcționate către celelalte francize cu super-eroi, toate pe fondul unei povești ce are ca temă de data aceasta familia (față de prima parte în care tema principală a fost iubirea).

MV5BMjMzMjU2NTAxOV5BMl5BanBnXkFtZTgwMDAwNjQxMzI@._V1_SY1000_SX1000_AL_Și toate elementele sunt prezente la un potențial aproape maxim, mai puțin însăși povestea, baza pe care sunt construite toate scenele, fie ele de acțiune, comedie sau emoționale. Dar, după primul Deadpool, nici nu am intrat în sală așteptându-mă la un scenariu de Oscar („sloppy writing” cum ar zice chiar Deadpool).

Dacă prima parte a fost un risc pentru studiourile Fox, bugetul fiind unul redus, aici remarcăm din prima un interes crescut, atât prin cantitatea de efecte speciale și decorurile de amploare, cât și prin prezența unui mai mare număr de personaje – multe noi, multe apariții scurte (chiar și de câteva frame-uri). Din personajele nou introduse se remarcă Domino (Zazie Beetz) si Cable (Josh Brolin), a căror prezență dă oportunitatea unor interacțiuni interesante și amuzante cu Deadpool, dar care nu plictisesc nici în absența lui. Cable, promovat ca marele antagonist, nu se face însă simțit atât cât mi-aș fi dorit și este sub-utilizat având în vedere abilitățile sale și importanța pe care o are în universul X-Men.

La fel ca și în prima parte, reflectoarele sunt îndreptate asupra umorului care funcționează foarte bine, chiar mai bine pentru cineva investit în ce înseamnă benzi desenate și filmele inspirate din ele, iar violența este dusă la un cu totul alt nivel (aviz pentru persoanele mai sensibile), de cele mai multe ori motivată tot prin umor.

Puțin mai lung, puțin mai lucrat, însă nu la fel de memorabil, Deadpool 2 merită vizita în cinema chiar și pentru cineva care nu e la curent cu ultimele apariții Marvel sau DC, cu atât mai mult pentru cei care sunt. Și dacă sunteți, nu vă ridicați 2 minute de pe scaun, pentru că am văzut multe scene după credite, dar ce veți vedea aici le bate pe toate, o dovadă de auto-ironie neîntâlnită altundeva.

Reclame

Viciu inerent sau pizza cea de taină

Inherent Vice în regia  lui Paul Thomas Anderson, are o distribuție de excepție, cu: Joaquin Phoenix, Benicio Del Toro, Reese Witherspoon, Owen Wilson, Sasha Pieterse, Eric Roberts și Josh Brolin. Paul Thomas Anderson a reușit să compună o trilogie cultă, printr-o filmografie coerentă de o bogăție incredibilă prin intenție, tematică, context: prezentarea unei epoci în plină schimbare, convulsii și derută. Capodopera absolută There Will Be Blood”, ne implică puternic în atmosfera epocii de decădere a Westului (sălbatic?) american și apariția implacabilă a industrializării pe scară largă; în The Master”, după război, americanii se trezesc că devin cea mai mare putere economică din lume și se simt dezorientați, neadaptați mecanismului pe care nu-l pricep; și în fine, acest Inherent Vice”, la sfârșitul epocii hippies (Flower Power & Make Love, Not War!).

Prin tematica sa – criza identitară – filmul încearcă să prezinte extinderea stării de derută la nivelul societății, la nivelul unei întregi țări care a suferit atât de multe și rapide mutații de-a lungul istoriei. Destinele personale se derulează într-o manieră de asemenea, derutantă, într-o intrigă cu sub-intrigi nebuloase și alambicate, care prin individualizarea scenelor, personajelor – Joaquin Phoenix interpretându-l pe Larry „Doc” Sportello, un detectiv particular fumător de marijuana, și captând atenția de la bun început (chiar dacă, recunosc, pe mine nu mă fascinase acest actor) – ating scopul propus: deruta! Însă Viciul Inerent este unul dintre filmele în care nu poți să nu te lași sedus de atmosferă.

o-inherent-vice-facebook.jpg
În Inherent Vice personajele nu înțeleg schimbările care au loc în lumea care le fusese familiară: manipulările guvernamentale, expansionismul industrial, corupția la toate nivelurile, complexitatea lumii noi – care le invadează valorile puternice, simplitatea, frumusețea. Lumea hipioților însemnase celebrarea vieții cu ce avea mai pur și mai simplu: iubirea! 

Ideea predominantă aici este apariția și ascensiunea unor secte (Manson), a unor grupări extremiste care invadează vechea ordine, schimbând percepția asupra unei lumi aparent simple, pervertind-o  (scena de debut în care Doc nu mai înțelege schimbarea de atitudine a Shastei, cândva o femeie simplă, drăguță, acum făcând pe inabordabila și sofisticata femeie fatală). Se pune astfel în ecuație condiția și locul femeii într-o societate în care romantismul e desuet. Este femeia liberă sau e tot o sclavă sau un obiect de consum care se îmbracă, mănâncă, se comportă după cum cere trend-ul? Shasta îl manipulează și îl transformă pe Doc într-o brută (v. scena în care îi poruncește să facă cu ea sex rapid și dur).

Un film care prin scene ilariante, sub o aparentă lipsă de complexe, ascunde tragedia (perpetuă?) omenirii. Anderson a adaptat remarcabil romanul lui Thomas Pynchon, rămânând fidel stilului acestuia, digresiunile, multiplele intrigi și intriguțe care se cam ciocnesc într-un paradox insolit. Dar oare cine ar putea înțelege mai bine ce înseamnă o societate în derută decât spectatorii din România, cu exhibiționismul de doctorate contrafăcute, academia penitenciarelor, defilarea pițipoancelor și a celor cu bani fără număr?! Despre politicieni, numai de bine (are cine să-i înjure).