Arhive pe etichete: Jean-Luc Godard

Pierrot le Fou (1965)

Pierrot Nebunul pare a fi cel mai personal proiect al regizorului Jean-Luc Godard, un film realizat într-un moment de criză a relației sale cu muza și soția lui de atunci, Anna Karina.

Personajul central îl joacă de fapt pe Godard, rebelul permanent atât în viață cât și în artă, de unde tema esențială: evadarea dintr-o lume nebună, dominată de prostie, abrutizare, violență, oboseală. Ori, realitatea nu poate fi ignorată decât prin izolarea într-o lume proprie în care până la urmă funcționează aceleași pârghii – pentru că alienarea e în noi și putem schimba ceva doar mințindu-ne: lectura, arta, natura, iubirea devin monotone, nu sunt suficiente, inevitabil avem tangențe cu și ne lovim de ceilalți.

22507164785_b84447fac4_o.png
Ferdinand Griffon (poreclit de o fostă iubită Pierrot), căsătorit cu o femeie bogată și plictisit de mediul monden, găsește momentul să fugă cât mai departe pentru a trăi liber și a se ocupa doar de ce-i place: lectură, artă (reproduceri din albume).

Pe eterne teme iubire și moarte, Godard semnează un film excentric, colorat roșu/albastru, la propriu, și foarte poetic. Dialogurile devenite „cult”, șansonetele aparent improvizate, muzica pasională și tragică a lui Antoine Duhamel și imaginile puternice de la finalul filmului (care au azi o mai puternică rezonanță) duc în cele din urmă la tragedie.

Este unul din filmele lui Godard care oferă maximum de referințe la poezia modernă (multe citate din Rimbaud – „Un anotimp în infern”) și în același timp reflecții asupra picturii, de la Velasquez la Picasso. Unul dintre cele mai romantice filme din panoplia sa, combinat cu aventură, polițist, thriller, scene ludice, scene horror. Filmul este povestit în voice-off întrerupt mereu de dialogul celor doi eroi aflați undeva în alt spațiu/timp .

jean-luc_godard_anna_karina_belmondo_film_pierrot-le-fou-1965.jpg
Poate exista libertate în doi, poate dura iubirea în aceste condiții? Primul road-movie european în care urmărim ba ritmul frenetic al aventurilor, urmăririlor, ba comportamentul haotic al personajelor ,de-a lungul unui itinerariu bezmetic…

Godard folosește diferite tehnici de filmare: decupaje, montaje, telescopie, amestec de imagini-puburi, sloganuri publicitare – mult îndrăgite și regăsite mai târziu la Tarantino, schimbări de ritm; un film derutant, surprinzător, captivant, care nu te poate lăsa indiferent.

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

La ieșirea sa în cinematografe, „Pierrot Nebunul” a fost interzis tinerilor sub 18 ani datorită „anarhismului intelectual și moral”.

Reclame

Interculturalitatea: filmul în pictură

Cinemaul, o artă mult mai recentă decât pictura, a fost firesc și incontestabil influențat de aceasta în tematici, tehnici, mijloace artistice – chiar și în curente artistice. În timp ce pictura este o activitate de creație solitară, cinemaul presupune, cu rare excepții, o muncă colectivă, una coordonată, de colaborare.

Se pare că azi nu se prea poate stabili o ierarhie între formele de artă, deoarece (la fel ca în Științele exacte) fiecare din ele este un produs metis, interdisciplinar,societatea impunând încet, dar sigur interculturalitatea.

Aș începe cu ce este mai actual, mai puțin exploatat: Filmul în pictură

Ritmul vieții s-a schimbat, trăim febril, parcă ne-am grăbi mereu să ajungem undeva, să nu întârziem: unde?!  Această mișcare ar putea simboliza esența vieții contemporane surprinsă în artele vizuale (cinemaul modern și pictura modernă).

Jean Luc Godard – recunoscut ca unul din pionerii curentului La Nouvelle Vague – încearcă să pătrundă cu obiectivul într-un mod total … subiectiv în miezul picturilor.

Pasiune (1982) de  Jean-Luc Godard

1024px-El_Quitasol_(Goya)

Filmul prezintă  două narațiuni care se  întretaie, merg în paralel și se bifurcă:

 activitatea febrilă a  regizorului polonez Jerzy care lucrează la un film pentru televiziune intitulat Pasiune, dar este blocat din cauza bugetului depășit cu mult. El ar vrea să se întoarcă în Polonia să asiste la confruntările dintre Guvern și Mișcarea de Solidaritate.

 scandalul iscat în fabrică de tânăra muncitoare Isabelle care este concediată pentru agitație socio-politică.

x538

Jerzy devine tot mai agitat pentru că filmul în care a pus atâta suflet (și bani) nu încântă staff-ul, producătorul impunând o actriță surdo-mută pentru rol. Producătorul  va schimba locația  la Hollywood și amprenta originală de poezie a lui Jerzy se va pierde: gata cu însuflețirea cinematografică a picturilor!

Meritul filmului „Pasiune” care ne interesează în special, aici, este și abordarea unei pelicule care reproduce picturi celebre de Goya, Velasquez, Rembrandt sau El Greco.

Jean Luc Godard a făcut  deja apel la Velasquez în filmul „Pierrot nebunul” (1965), dar în „Pasiune” explorează diferite  moduri de lucru în cinema și pictură  în ce privește lumina, subiectul, emoția, metafora, munca de compoziție, aranjarea decorului.

Fiecare tablou reconstituit este însoțit de o partitură muzicală celebră care contribuie la exaltarea emoției:concertul pentru mâna stângă de Ravel, pentru Rondul de noapte a  lui Rembrandt  (în care Godard explorează resursele luminoase), Recviemul lui Mozart pentru Execuțiile din 3 mai1808, Maja dezbrăcatăPortret al familiei lui Carol al IV-lea, Umbrela de soare (metafore ale revoltei Isabellei contra patronatului) de GoyaIntrarea cruciaților în Ierusalim (apoteoza teatralizată și lirică a punerii în scenă) de Delacroix. 

Prise_de_Constantinople_par_les_Croisés_-_Eugène_Delacroix_-_Musée_Condé.jpg

Acest lirism muzical asociat cu arta vizuală impregnează imaginile lumii reale determinând estomparea graniței dintre real și imaginar. Îl amintesc cu încântare  pe cineastul Andrei Tarkovski, cu scenele picturale magice în Sacrificiul sau în Nostalgia:

nostalghia_oleg_jankovskij_andrei_tarkovsky_017_jp_by_eph_san1634-d7qoqkp

 

Nașterea iubirii (1993)

Dedic această recenzie actorului Jean-Pierre Léaud care a primit duminică seara,la Cannes,premiul,,Palme d`Or d`honneur”

Titlul original,,La naissance de l`Amour
Regizor Philippe Garrel

Filmul are un titlu poetic și misterios (în original ”La naissance de l`Amour”), ca mai toate filmele regizorului Philippe Garrel, un cineast al intimității introspective. Garrel face parte din valul contestatarilor anilor`60, legănat de stilul underground și puternic influențat de cinemaul Noului Val (Nouvelle vague), în special de Jean-Luc Godard.

”Nașterea iubirii” este unul dintre cele mai frumoase filme ale lui Philippe Garrel care ne prezintă viața de familie și relațiile amoroase din perspectiva a doi bărbați, trecuți  bine de vârsta de 40 de ani, aflați, presupun, sub amenințarea andropauzei, obosiți rău sau mai bine-zis, cam alienați existențial. Garrel este în căutarea absolutului în imagine, tocmai prin distilarea, în filmele sale, a unor substitute ale lui însuși.

vlcsnap-2011-07-04-14h15m34s79.png

Astfel, Paul (jucat de  Lou Castel), un alter-ego  a lui Garrel, ajuns la criza vârstei de 45 de ani este actor – un bărbat taciturn, bântuit de temeri, neîncredere, neputințe; totuși, se dă în vânt după orice femei, care se lasă agățate, dar nu doar că nu are un fizic atrăgător, fiind greoi și neîndemânatic, neîngrijit, el nici nu prea știe cum să le iubească ca să le păstreze, cu excepția soției cu care are doi copii, dar de care e plictisit de moarte. Nemulțumirea îl roade în tăcere.

the-birth-of-love

Amicul său, Marcus (Jean-Pierre Léaud) este un scriitor rămas în pană de inspirație, împovărat la rândul său de crize existențiale pe care le ”servește” ostentativ soției sale, care simte că o sufocă cu  egoismul său. El  lansează aforisme ilare, își pune în permanență, cu voce tare, întrebări. Bineînțeles, soția îl va părăsi.

Nici unul din cei doi amici nu au răspunsuri asupra dificultății de a trăi, a dificultății de a iubi. Ei sunt doar într-o continuă căutare ! Durerea celor doi bărbați pare mai degrabă o melancolie în care se complac. Paradoxul  filmului dar și forța sa constau în faptul că acești doi bărbați, aparent aerieni si  iresponsabili sunt, totuși, destul de bine ancorați în realitate: citesc ziare, își pun întrebări despre problemele din Golf(!).

Filmul este  ades silențios cu secvențe aleatorii, cu situații fără legătură între ele  trimițând într-un fel direct, senzorial, la anumite stări sufletești, interesat de un adevăr personal: On ne vit qu’à l’intérieur de soi“Garrel nu se folosește aici de scenarii, ci doar de sugestii ale unor stări și ipostaze pe care actorii să le folosească, astfel încât filmul să capete totuși o coerență.

Îmi place în acest film tragic-comic, amestecul de umor și luciditate, în fine, un aliaj fiabil care e acompaniat de superbele imagini  în alb-negru ale lui Raoul Coutard. Muzica e a lui John Cale, membru al trupei Velvet Underground. 

Din film, un dialog reluat de formația Troublemakers în cântecul său Get misunderstood.

 

Ultimul film a lui Garrel este L’Amant d’un jour, 2016

Mommy (2014)

Scriam una din primele mele recenzii, acum vreun an și ceva, la Tom at the Farm, cel de-al treilea film al lui Xavier Dolan, prezent anul acesta în competiția de pe Croazetă cu Juste la fin du monde. Între aceste filme, Dolan a mai scris (și regizat, ca de obicei) despre ceea ce știe mai bine, adică relațiile tip love and hate: aici mamă – fiu. În Mommy Anne Dorval joacă rolul Dianei, o mamă singure, care se chinuie cu / are grijă de cu fiul său de 15 ani, Steve (Antoine Olivier Pilon) suferind de ADHD.

mommy2.png

La un moment dat primește un ajutor nesperat în lupta sa de una singură, când o fată abia venită pe strada lor, Kyla (interpretată de Suzanne Clément), se oferă să-i dea o mână de ajutor. Intervenția Kylei ar putea readuce echilibrul care lipsește din viețile tuturor, dar întrebarea este: cine sau ce poate interveni între o mamă și fiul ei?

Filmul a fost selectat în Competiția oficială a Festivalului de la Cannes 2014, candidând atât pentru Palme d’Or (câștigat de Kys Uykusu) cât și pentru Queer Palm (acordat filmului Carol), câștigând în cele din urmă Premiul juriului (ex-aeqvo cu Adieu au langage a lui Godard).