Arhive pe etichete: Jane Fonda

Povestiri extraordinare / Histoires extraordinaires

,,Povestiri extraordinare „ este un film bine realizat în 1968 după  povestirile ,,Spirits of the Dead” de Edgar Allen Poe. Producția cuprinde  trei sketch-uri  îndrăznețe realizate de regizori cu nume grele  și cu distribuții  de top, care ne prezintă răul  în  ipostaze diferite . Fiecare regizor și-a scris  scenariul  în  colaborare  cu alți scenariști .

Roger Vadim  (soțul vedetelor care… au cam abuzat de el Emoji ( -Brigitte Bardot , la vârsta de 22 de ani ; Annette Stroyberg  ; Catherine Deneuve , concubină, , Jane Fonda + încă vreo trei-patru neveste…) , un Pygmalion mereu îndrăgostit  de câte o tinerică aflată la început de drum ,,Și (el) Dumnezeu a creat femeia”,  începând cu  B.B.,  este regizorul primului sketch :,, Metzengerstein ” un film pentru proaspăta,  pe atunci,  Jane Fonda (vârsta de 19 ani) care  avea nevoie de o altă trambulină de  lansare  decât  numele și relațiile  ilustrului  ei  tată, pe care a fost supărată (aproape o viață) că-și părăsise familia pentru altă femeie decât Frances Ford Seymour, mama  Janei și a lui Peter, care s-a sinucis când a aflat  că soțul  vrea să divorțeze. ,, Metzengerstein: A Tale in Imitation of the German”, a fost prima povestire tipărită a poetului  și prozatorului  american  Edgar Allan Poe. Lucrarea a fost publicată pentru prima dată în 1832,  în paginile revistei Saturday Courier din Philadelphia.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Foarte bogata contesă  Frederica (Jane Fonda) , până nu demult cea mai  desfrânată și crudă femeie, are un comportament ciudat, dedicându-și timpul și  tandrețea unui splendid cal  în care ea vede  reîncarnarea  tânărului și  frumosului ei văr Wilhelm Von Berlifitzing  (Peter Fonda) care o disprețuise  și  pe care se  răzbunase dând  foc  grajdurilor  acestuia ,  fapt care a dus la moartea lui,  în timp ce încerca să  își salveze calul,  un armăsar negru .
Filmul  înlocuiește baza povestirii, rivalitatea seculară dintre două familii de aristocrați, personajul Frederick, baron de Metzengerstein este înlocuit cu Federica .  Un film care ar fi putut fructifica potențialul psihologic , horror /thriller al  povestirii  poeviene  a reușit  doar să deturneze tot înțelesul  ei, oferindu-ne  un poem cam pervers / un poem despre perversitate .

Regizorul Louis Malle,  care are o filmografie  cam inegală ca valoare,  înregistrând deopotrivă opere  incitante sau de rutină  dar  înnoitoare ca limbaj  limbaj cinematografic, a rămas totdeauna un  adevărat  profesionist.  Printre cele mai bine cotate filme ale sale se numără ,,Focul fatidic ” și ,,Ascensor pentru eșafod” ambele  avându-i protagoniști  pe Maurice Ronet și Jean Moreau  ,,Suflu la inimă ”  ,,Pretty Baby”  cu Brooke Shields  ,,Atlantic City” cu Burt Lancaster și  Susan Sarandon  ,,Pasiune fatală ” cu Jeremy Irons și Juliette Binoche.  Sketch-ul regizat de Louis Malle se numește  ,,William Wilson „, în distribuție  Brigitte Bardot și Alain Delon.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

William Wilson, un ofițer austriac despotic este hărțuit de ,,o clonă” a sa care  intervine  ori  de câte ori William se pregătește să comită niște  fapte de o cruzime  extremă . Acest alter ego poartă același nume, îl urmărește din copilărie , fapt foarte iritant . O fi, oare, constiinta? În Sketch  apar relații de dominare, detaliul psihologic și  suspansul fin , toate într-un  filmuleț cu o intrigă  complicată și condensată . Ultima ispravă a lui Wilson va fi partida  de cărți  pe care o joacă cu frumoasa Giuseppina, în care își dezvăluie public sadismul, dar și necinstea tipică trișorilor .

Filmul  a constituit sursa  de inspirație a cântecului omonim al   formației  rock Smithereens  de pe albumul „11” din 1989.  https://www.youtube.com/watch?v=8gQVJXFCGg0

Federico Fellini  nu mai are nevoie de prezentare pentru iubitorii filmelor bune ,,Toby Dammit „, a treia și ultima poveste, este regizată și  adaptată  după nuvela  Never Bet the Devil Your Head  scrisă de același  Edgar Allan Poe,  cu straniul  Terence Stamp  în rolul titular.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Fellini  transpune acțiunea  în lumea modernă  în care actorul  britanic  Toby Dammit vine la Roma  pentru un  proiect de film, primul western ,,catolic”.  La serata mediatică organizată în cinstea lui,  Toby , deja cam afumat cu droguri și băutură, nu prea este interesat de bizara ceremonie  la care  defilează cele mai excentrice personaje. Atenția lui este momopolizată de Ferrari-ul care i-a fost promis drept compensație materială dar și de o apariție stranie a unei fetițe despre care Tobey declară în interviuri că e Diavolul, pe care-l descrie drept simpatic și vesel .  Atenție ! Tobey are un nume predestinat Emoji ,,Damn`it”!  Un splendid poem cinematografic despre  vanitatea  actorilor  și  puterea ei  distructivă.
Filmul on-line cu subtitrare
https://oload.stream/embed/3naRlnS6qGU/?autoplay=yes

https://filmehd.net/histoires-extraordinaires-povestiri-extraordinare-1968-filme-online.html https://ok.ru/video/37452515847

http://magazinweb.net/film-povestiri-extraordinare-spirits-of-the-dead-1968.html

 

Reclame

La giovinezza (2015)

Youth_2015_Movie PosterUnul din cele mai lăudate (de critică) și aplaudate (în public) filme de la Cannes, La giovinezza este a doua încercare în limba engleză a italianului Paolo Sorrentino, după ce luase Oscarul pentru cel mai bun film străin în 2013. Filmul are calitățile lui, fiind în același timp un reușit film cu muzică dar (sic!) și un film cu dar, destul de aproape de perfecțiune, de fapt atât de aproape încât i se văd imperfecțiunile. Ar fi interesant de văzut și provocarea sa precedentă în engleză, This Must Be the Place (2011) cu Sean Penn si Frances McDormand, pentru că intuiția îmi spune că La giovinezza trebuie să fie și o continuare a acesteia, nu doar a Oscarului din 2013, La grande bellezza, așa cum mă așteptam eu – probabil din cauza titlului italian. De fapt, de aici a pornit prima mea dezamăgire în ce privește acest film: La giovinezza nu este despre tinerețe, deși sunt și câteva dialoguri purtate cu tineri, ci despre bătrânețe și provocările acesteia.

Dincolo de câteva inteligente schimburi de replici, singura desfășurare de forțe a filmului constă în intrările reușite în scenă ale personajelor feminine (interpretate de Jane Fonda, Rachel Weisz și absolut ravisanta Mădălina Ghenea, aici în rolul de miss Universo) și ieșirile mai mult sau mai puțin discutabile în decor ale personajelor masculine interpretate de Michael Caine (altfel un actor briliant, aici în unul din cele mai șterse roluri ale sale), Harvey Keitel (care a beneficiat doar de câteva replici memorabile cum sunt cele din link-ul de mai jos) și Paul Dano, care nu reușește decât să fie antipatic.

*Vezi muntele/ e aproape/ asta vezi când ești tânăr/ viitorul. *Acum întoarce obiectivul/ asta vezi când ești bătrân/ toate sunt foarte îndepărtate/ chiar și trecutul…

O mențiune pentru Mădălina Ghenea, modelul căreia nu-i acordasem prea multă atenție până la acest film: ea reușește aici un (mic) rol care-i pune în valoare calitățile. Scurtul schimb de replici cu Paul Dano induce spectatorului ideea că a ceva mai mult decât un model de succes – adică o actriță ambițioasă. Până s-o văd în scena de pe afiș, în care amândoi bătrâneii o admiră cu gura căscată, remarcând: ce schimbare! nu pricepusem cum de avea în portofoliu atâția actori celebri. Trebuia să vină un regizor ca Sorrentino cu scenele sale răpitoare, ca să pună în valoare trupul unui model ce-mi păruse până acum… anorexic.

Însă dincolo de aceste câteva scene și de linia muzicală a filmului – pentru că muzica este pentru italian un limbaj universal, așa cum observa compozitorul interpretat de Michael Caine – mai multe scene (cele simbolice) sunt oarecum forțate: mă refer la dirijatul vacilor sau la apariția turmei de actrițe pe pajiștea elvețiană. Rămân de antologie, dincolo de gafele actorilor, scenele realizate de actrițe. Și aici apare dar-ul amintit în introducere: un scenariu destul de reușit, dar un film care rezistă doar prin jocul actrițelor, nu și al actorilor – iar asta nu ajunge pentru un Palme d’Or la Cannes.

În schimb, European Film Academy a recompensat ambiția lui Sorrentino, care a reușit să adune atâția actori celebri (chiar dacă pe sfârșit de carieră) cu trei premii: cel mai bun film european, cel mai bun regizor și cel mai bun actor, trecând peste încercările sale exagerate de a crea scene antologice.