Arhive pe etichete: Jake Gyllenhaal

Nocturnal Animals

Nocturnal Animals e un film care surprinde prin poveste și felul în care e spusă, prin mulțimea de simboluri, prin simțul estetic și prin atmosferă care are ceva întunecat, ciudat și artistic în același timp.

Pe scurt, Edward este un scriitor care a fost căsătorit cu Susan, însă relația lor nu a fot atât de bine închegată întrucât soția sa l-a părăsit pentru un bărbat mai arătos.

Peste câțiva ani de la despărțirea lor, Susan primește de la Edward un colet în care se află scrierea sa, Nocturnal Animals, o poveste dureroasă și brutală: ciocnirea, noaptea, de un automobil în care erau câțiva bărbați puși pe ceartă duce la tragedia pentru Edward, soția și fiica sa. Deși fictivă, această poveste este, de fapt, metafora iubirii dintre Edward și Susan cu toate neajunsurile ei: contestarea meseriei de scriitor de către Susan și trădarea acesteia. Toate acestea îi provoacă suferință lui Edward care s-a arătat mereu sensibil și a fost considerat drept o persoană slabă de către fosta soție.

Scrierea lui Edward este un simbol al răzbunării, acesta dorind să-i provoace Susanei, la rândul său, sentimentul de culpabilitate, de remușcare, iar de cealaltă parte, ni se arată Susan care este, într-adevăr, puternic ancorată în trecut, insomniacă și neîmplinită în dragoste, neputând să guste din fericire.

Un film tulburător, care mi-a captat atenția până în ultima secundă.

În regia lui Tom Ford, Nocturnal Animals are în distribuție actori ca Amy Adams (Susan), Jake Gyllenhaal (Edward) în roluri principale și care se încadrează perfect în această dramă îmbinată cu elemente de thriller.

Sursă imagine: http://www.imdb.com/

 

Reclame

Prisoners (2013)

Prisoners îl are ca regizor pe Denis Villeneuve care este cunoscut și pentru filmul Incendies (2010), care a fost premiat pentru Cel mai bun film la Festivalul Internațional de film de la Toronto și la Festivalul de Film de la Veneția. Prisoners are în distribuție actori ca Hugh Jackman (Keller Dover), Jake Gyllenhaal (detectivul Loki) care interpretează foarte bine rolurile într-un film de excepție care te ține în suspans și creează situații emoționante până la final.

În timpul unei reuniuni dintre familia Dover și Bitch cu ocazia Zilei Recunoștinței, bucuria tuturor se risipește când Anna Dover și Joy Birch, fetele celor două familii, dispar.

Detectivul Loki cu o aparență mai nonconfirmistă, cu tot felul de tatuaje se remarcă prin tactul său, prin siguranța de sine, totodată fiind cunoscut drept un profesionist care a rezolvat toate cazurile sale. El este cel care va investiga dispariția celor două fete, un caz greu ca un labirint cu piste diferite și care îl va face pe Loki să treacă de la starea lui de calm de la început la o stare de furie, neputință, frustrare după ce totul pare că trenează sau mai mult, pare pierdut. O scenă în care vedem partea lui mai sensibilă este cea în care aparent, se găsește vinovatul dar nu și victimele. Câteva din probele găsite sunt hainele însângerate ale fetelor care sunt recunoscute imediat de părinții acestora. Apoi, vin reproșurile din partea lui Keller Dover iar detectivul are un moment de cumpănă, de agitație, îl vedem aruncând foile, tastatura de pe biroul său, ca un semn al nereușitei sale. Însă, ancheta continuă și după sinuciderea așa-zisului vinovat, Loki va descoperi și alte lucruri nebănuite, ținându-ne în suspans până la sfârșitul filmului pentru a vedea dacă acest caz va face parte din toate cele pe care le rezolvase până atunci.

Inainte de a fi răpite, fetele au trecut pe lângă rulota lui Alex Jones, însă de îndată ce polițiștii îl prind, aceștia sunt convinși că bărbatul are coeficientul de inteligență al unui copil și nimic nu demonstrează că el este vinovat. Totuși, odată ce Alex este eliberat, într-un acces de furie, tatăl Annei Dover îl atacă pe suspect care îi spune că fetele plângeau atunci când le-a părăsit. Totuși, nimeni nu aude această frază și astfel nu Alex nu poate fi acuzat.

Dover are din ce în ce mai multe îndoieli: cum a putut Alex să conducă rulota, de ce s-a speriat atunci când l-a căutat poliția, lucru care îl face să investigheze singur ceea ce s-a întâmplat, fiind influențat de asemenea de disperarea soției sale care îi reproșează cumva că până atunci avusese încredere în el, dar acum simte că a pierdut protecția lui. Într-o seară, îl urmărește pe Alex și îl aude cântând Jingle Bells în varianta cântată de Anna, lucru care îl înfurie și îl răpește la rândul lui pe Alex, fiind convins că el este cauza disperării sale. Dover este un personaj interesant, la început este tatăl și soțul protector, cu o familie fericită până când ajunge în pragul deznădejdii, căutându-și copilul și se arată în stare de orice, încercând să își facă singur dreptate. Din tatăl calm ajunge o persoană violentă, care se lasă pradă alcoolului, care nu poate să accepte gândul pierderii fiicei sale, căutând-o în felul său, având și momente în care rostește rugăciuni, are remușcări. Până unde va ajunge el cu violența față de Alex Jones, este el orbit de durerea cauzată de dispariția fiicei sale încât nu vede adevăratul vinovat? Câte fețe nevăzute are un om, până la urmă sau ce elemente nedescoperite ies la suprafață în situații limită?

Este un film brutal, o cursă contra-cronometru, cu scene emoționante totodată: căutările din pădure, pe ploaie, depresia mamelor care nu pot accepta pierderea fetelor, deznădejea taților după zile întregi în care nu reușesc să afle unde sunt fetele lor, stăruința cu care detectivul caută să rezolve cazul. Un film care are elemente de dramă, thriller, mister care m-a făcut să fiu curioasă aproximativ două ore și jumătate, iar la final îți lasă imaginația să construiască continuarea.

Sursă imagine: http://www.imdb.com/

Proof (2005)

Un titlu echivoc, putând însemna și Demonstrația (subiecții fiind o familie de matematicieni) și Dovada, căci intriga filmului stă într-un caiet folosit ca probă pentru paternitatea unor idei. Anthony Hopkins face în nota sa caracteristică rolul savantului nebun (Robert) care folosește tot ce-a mai rămas (reputația) din umbra geniului de altădată, pentru a-și motiva fiica (pe Catherine) să depășească dificilul moment al (viitoarei) despărțiri. Și pentru a-și împlini vocația. Iar interpreta fiicei (Gwyneth Paltrow) îi răspunde printr-un joc pe măsură, pentru care este nominalizată la Golden Globes în 2006.

Intriga oarecum previzibilă din lumea complicată a savanților (dar clișeele pot fi căutate anume ca să corespundă prejudecățile noastre despre ea) este compensată de cealaltă, a relațiilor, accesibilă tuturor. După un film de genul ăsta îți vine (spre deosebire de Jake Gyllenhaal) să-ți lași baltă cariera și să consolezi o intelectuală sensibilă precum cea jucată de Gwyneth. Meritul ar putea fi al regizorului John Madden care a mai lucrat cu diafana Paltrow în Shakespeare in Love – în care a reușit, de asemenea, s-o pună în valoare. Bine, ar mai fi și scenariul adaptat de Rebeca Miller cu și după piesa lui David Auburn (autorul piesei omonime, premiate cu Pulitzer pentru dramaturgie și Tony pentru interpretare), dar filmul este o artă distinctă, nu-i așa? A 7-a artă 🙂