Arhive pe etichete: Isabelle Huppert

Fenomenul Isabelle Huppert

Isabelle Huppert s-a născut pe 16 martie 1953  la Paris, într-o  familie numeroasă (patru fete și un băiat), cu tatăl evreu maghiar care a trecut la catolicism (era industriaș), iar mama, profesoară de engleză; părinții s-au ocupat serios de educația copiilor lor.

Huppert este de 35 de ani partenera de viață a lui Ronald Chammah (67 de ani), un producător și regizor libanezo-italian cu care are trei copii. Fiica lor cea mai mare este Lolita (are 34 de ani), un nume inspirat de eroina lui Nabokov, și a apărut la vârsta de patru ani în filmul Une affaire de femmes (1988). 

Cariera cinematografică a Isabellei Huppert a luat avânt în 1970 cu rolul din filmul  La Dentellière („Dantelăreasa”), care a avut mare priză la public și i-a adus și câteva premii de interpretare dintre care cel mai important la BAFTA. Isabelle Huppert este colegă de generație cu Isabelle Adjani care s-a născut pe 27 iunie 1955, la Paris. într-o familie mixtă, cu tatăl Mohammed Chérif Adjani algerian și mama bavareză.

După mai multe roluri minore, Adjani a avut și ea un succes răsunător în 1974 cu filmul La Gifle  (Palma). Isabelle Huppert și Isabelle Adjani au fost în prima tinerețe  prietene (o vreme au împărțit aceeași cameră închiriată), până când a început rivalitatea dintre cele două artiste, pe plan profesional, dar și intim. Adjani era foarte frumoasă, temperamentală – cu succes nebun la bărbați, dar și la public, care empatiza mai mult cu ea decât cu Huppert.

Aceasta părea o fire mai rece, mai calculată, fără prea mult sex-appeal, cu excepția celor care se dădeau în vânt după pistruii ei (care între timp au dispărut). Dar iată că Huppert  avut un cerc de… lansatori de rachete mai favorabil, care au știut că explorarea feminității poate aduce cele mai surprinzătoare descoperiri, finețe, inteligență, și alte daruri ascunse, iar artista chiar a dovedit că ,,apa lină spală malul”. Chiar dacă interpretarea ei nu prea diferă de la un rol la altul, marele merit este al regizorilor care au găsit la locul potrivit (rolul), femeia potrivită, panaceul universal al filmelor franceze.

Și așa au trecut decenii în care Isabelle Huppert a făcut prezență foarte bună în  multe filme (peste 100 +filme de televiziune &documentare, în paralel cu cariera de actriță de teatru. Adjani, destul de turbulentă, bazându-se de la început pe frumusețea ei picantă, a început să piardă teren, pentru că regizorii preferă actorii în care pot avea încredere, cunoscându-i „pe dinafară”.

Adjani era surprinzătoare, alunecoasă, cu idei și personalitate capricioasă. Ea are la activ cinci premii César consecutive pentru cea mai bună actriță, record încă neegalat, pentru rolurile din Possession, L’Été meurtrier, Camille Claudel”,, La Reine Margot și La Journée de la jupe.  Mai are două nominalizări la premiul Oscar pentru cea mai bună actriță  pentru „L’Histoire d’Adèle H.” și „Camille Claudel”. Multe relații amoroase cu celebrități din lumea filmului, dar și din alte domenii i-au ocupat timpul: Warren Beatty, Jean-Michel Jarre, etc., iar din relația cu Daniel Day-Lewis a rezultat un băiat. Actriță de teatru, televiziune, fotomodel, cântăreață, Adjani are la activ cam treizeci de filme.

Isabelle Huppert, azi

Să ne amintim de Globul de aur pentru interpretare în filmul Elle din 2016, ce a mai urmat sau ce are  în agendă. 2017:
Barrage de Laura Schroeder : Élisabeth
Happy End de Michael Haneke : Anne Laurent
Marvin sau La Belle Éducation d’Anne Fontaine :  ea  însăși
2018
Eva de Benoit Jacquot : Eva
La Caméra de Claire de Hong Sang-soo : Claire
Madame Hyde de Serge Bozon : Madame Géquil
L’Ile aux chiens (Isle of Dogs) de Wes Anderson
The Widow de Neil Jordan

Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Isabelle Huppert

În 2010 Isabelle Huppert a jucat împreună cu fiica sa Lolita Chammah rolurile principale de mamă și fiică în filmul „Copacabana” a lui Marc Fitoussi .

Isabelle Adjani, azi: fosta soție a lui Daniel Day-Lewis, în 2016, la Festivalul de Film din Angouleme, Franța – acolo unde a participat participat cu filmul  ei, Carole Matthieu.

angou

Reclame

,,Eva” 2018

Filmul ,,Eva” producție franco-belgiană este o adaptare a romanului polițist din 1946 a lui  James Hadley Chase, ecranizat prima dată  în 1962 de regizorul  Joseph Losey, cu actorii Jeanne Moreau și Stanley Backer în rolul titular!

Această prezentare necesită JavaScript.


Filmul realizat în 2018 , în regia lui Benoît Jacquot, a fost prezentat în premieră la Berlinala din acest an, de unde s-a ales cu un braț de… nominalizări. Isabelle Huppert joacă rolul  Evei, o  femeie fascinantă , tulburătoare și misterioasă cum numai Isabelle Huppert poate să mai fie la vârsta de 64 de ani ,,trecute fix”, cu statura ei mignonă , asexuată , pare din plan secund o adolescentă, iar , mai de aproape, se joacă cu mintea partenerilor din filme  dovedind  că sexualitatea se poate induce mental.  Gaspard Ulliel  joacă rolul lui Bertrand un dramaturg lipsit de inspirație, de fapt un fost gigolo care a furat piesa de teatru a unui tip pe care l-a lăsat să moară în fața lui. Falsul dramaturg se bucură de succes în societate, mai ales că e tânăr și arată bine, încât și e pe cale să se însoare cu o femeie din high life. Întâlnirea accidentală cu Eva îl va duce la pieire.

Spre deosebire ce carte, în film apar  unele modificări : Eva și Bertrand duc ambii o viață dublă și dețin câte un secret degradant; ambele personaje sunt în felul lor solitare, cu reacții tranșante la prima abordare, bătăioase, refuzând rolul de victime, încercând să se controleze în fața celorlalți. Bineînțeles, vom afla ce se ascunde după fațadă. Parcursul vieții unuia se reflectă, ca-ntr-o oglindă  în modul cum trăiește celălalt și deosebirea de vârstă între ea și el  o fi pe placul lui  Emmanuel  dar nu corespunde romanului.  Dialogurile  sunt destul de bune marcând cu finețe, prin portretul unei părți a burgheziei decăzute, ambiguitatea acesteia  care luptă să-și refacă fațada,care ține în mod paradoxal la independența ei deși e ținută în lesă de un bărbat , el, un oportunist, un uzurpator de carieră, o celebritate lipsită de talent . Filmul este un studiu asupra imposturii , un joc complex al manipulatorului manipulat .

 

Filme de văzut după Berlinale

Nu m-am uitat prea atent după urșii de la Berlin, deși mi-ar fi plăcut să fiu acolo, recunosc, să mă plimb pe Potsdamer Straße printre oameni din lumea filmului. De când n-am mai fost pe Ku’damm (Kurfürstendamm) am auzit că s-au schimbat multe, și între timp, Kreuzberg (sau X-Berg) is the place to be, Chiar dacă scoate periodic (spre surprinderea mea) producții remarcabile, nu cred în școala germană așa cum cred, de exemplu, în cea poloneză.

Nu știu de ce, din cauza componentei propagandistice, poate, pe care încă o mai activează: „Hedi”, prima producție araba în competitia oficiala de la Berlin din ultimii 20 de ani – pe bune, tocmai acum? Așa că m-am uitat abia la sfârșit, cine și ce. Și ce aș vrea să văd, după citirea listei, sunt următoarele:

1. Documentarul Fuocoammare, o paralelă între viața zilnică a locuitorilor insulei Lampedusa și cea a miilor de emigranți ce sosesc pe mare, în condiții catastrofale, mulți pierzându-ți viața. „Sper ca acest film va putea contribui la înțelegerea faptului că nu este normal ca oamenii să moara venind la noi”, a spus regizorul italian Gianfranco Rosi pe scena Berlinalei, la primirea trofeului (Ursul de Aur, acordat celui mai bun film).

2. L’Avenir, al cincilea lungmetraj al regizoarei franceze de 35 de ani Mia Hansen-Love, premiat cu Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor. Povestea unei profesoare de filozofie, interpretata de Isabelle Huppert, care cunoaște o noua libertate când este părăsită de soț, aș pune-o în oglindă cu Kollektivet de Thomas Vinterberg, pentru care Trine Dyrholm a primit sâmbăta un Urs de argint pentru cea mai buna actriță, interpretând rolul unei femei înșelate, aflate la marginea prăpastiei.

3. United State of Love (Polonia), Ursul de Argint pentru cel mai bun scenariu – Tomasy Wasilewski. Și bineînțeles,

4. Ilegitim, deși frumosul articol al Alinei Grigore de pe republica.ro, pe care l-am share-uit, m-a băgat puțin în ceață prin activismul declarat. Adică bun, și eu caut filme cu sens, toți realizăm, la un moment dat, că prin tot ce facem transmitem un mesaj, volens nolens. Dar: vindem incultură? Adică brusc, a fost de ajuns să iei un premiu și gata, ești Urs?  Sau mă rog, C.I.C.A.E.?

Nu spun că oamenii nu se schimbă. Toți o facem, adaptându-ne zi de zi, interogându-ne, față cu provocările cotidianului. Dar lumea liberă nu mai propune teme, ci, parcă, le impune. Și oare doar noi, esticii, suntem atenți la nuanțele de genul acesta, pe care, nu știu, oare restul din vestul Europei le înghit pe nemestecate? Nu mai avem limbaj de lemn, avem teme de lemn. Ne putem manifesta creativitatea în pătrățelul desenat. Și premiat!