Arhive pe etichete: Isabelle Adjani

Fenomenul Isabelle Huppert

Isabelle Huppert s-a născut pe 16 martie 1953  la Paris, într-o  familie numeroasă (patru fete și un băiat), cu tatăl evreu maghiar care a trecut la catolicism (era industriaș), iar mama, profesoară de engleză; părinții s-au ocupat serios de educația copiilor lor.

Huppert este de 35 de ani partenera de viață a lui Ronald Chammah (67 de ani), un producător și regizor libanezo-italian cu care are trei copii. Fiica lor cea mai mare este Lolita (are 34 de ani), un nume inspirat de eroina lui Nabokov, și a apărut la vârsta de patru ani în filmul Une affaire de femmes (1988). 

Cariera cinematografică a Isabellei Huppert a luat avânt în 1970 cu rolul din filmul  La Dentellière („Dantelăreasa”), care a avut mare priză la public și i-a adus și câteva premii de interpretare dintre care cel mai important la BAFTA. Isabelle Huppert este colegă de generație cu Isabelle Adjani care s-a născut pe 27 iunie 1955, la Paris. într-o familie mixtă, cu tatăl Mohammed Chérif Adjani algerian și mama bavareză.

După mai multe roluri minore, Adjani a avut și ea un succes răsunător în 1974 cu filmul La Gifle  (Palma). Isabelle Huppert și Isabelle Adjani au fost în prima tinerețe  prietene (o vreme au împărțit aceeași cameră închiriată), până când a început rivalitatea dintre cele două artiste, pe plan profesional, dar și intim. Adjani era foarte frumoasă, temperamentală – cu succes nebun la bărbați, dar și la public, care empatiza mai mult cu ea decât cu Huppert.

Aceasta părea o fire mai rece, mai calculată, fără prea mult sex-appeal, cu excepția celor care se dădeau în vânt după pistruii ei (care între timp au dispărut). Dar iată că Huppert  avut un cerc de… lansatori de rachete mai favorabil, care au știut că explorarea feminității poate aduce cele mai surprinzătoare descoperiri, finețe, inteligență, și alte daruri ascunse, iar artista chiar a dovedit că ,,apa lină spală malul”. Chiar dacă interpretarea ei nu prea diferă de la un rol la altul, marele merit este al regizorilor care au găsit la locul potrivit (rolul), femeia potrivită, panaceul universal al filmelor franceze.

Și așa au trecut decenii în care Isabelle Huppert a făcut prezență foarte bună în  multe filme (peste 100 +filme de televiziune &documentare, în paralel cu cariera de actriță de teatru. Adjani, destul de turbulentă, bazându-se de la început pe frumusețea ei picantă, a început să piardă teren, pentru că regizorii preferă actorii în care pot avea încredere, cunoscându-i „pe dinafară”.

Adjani era surprinzătoare, alunecoasă, cu idei și personalitate capricioasă. Ea are la activ cinci premii César consecutive pentru cea mai bună actriță, record încă neegalat, pentru rolurile din Possession, L’Été meurtrier, Camille Claudel”,, La Reine Margot și La Journée de la jupe.  Mai are două nominalizări la premiul Oscar pentru cea mai bună actriță  pentru „L’Histoire d’Adèle H.” și „Camille Claudel”. Multe relații amoroase cu celebrități din lumea filmului, dar și din alte domenii i-au ocupat timpul: Warren Beatty, Jean-Michel Jarre, etc., iar din relația cu Daniel Day-Lewis a rezultat un băiat. Actriță de teatru, televiziune, fotomodel, cântăreață, Adjani are la activ cam treizeci de filme.

Isabelle Huppert, azi

Să ne amintim de Globul de aur pentru interpretare în filmul Elle din 2016, ce a mai urmat sau ce are  în agendă. 2017:
Barrage de Laura Schroeder : Élisabeth
Happy End de Michael Haneke : Anne Laurent
Marvin sau La Belle Éducation d’Anne Fontaine :  ea  însăși
2018
Eva de Benoit Jacquot : Eva
La Caméra de Claire de Hong Sang-soo : Claire
Madame Hyde de Serge Bozon : Madame Géquil
L’Ile aux chiens (Isle of Dogs) de Wes Anderson
The Widow de Neil Jordan

Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Isabelle Huppert

În 2010 Isabelle Huppert a jucat împreună cu fiica sa Lolita Chammah rolurile principale de mamă și fiică în filmul „Copacabana” a lui Marc Fitoussi .

Isabelle Adjani, azi: fosta soție a lui Daniel Day-Lewis, în 2016, la Festivalul de Film din Angouleme, Franța – acolo unde a participat participat cu filmul  ei, Carole Matthieu.

angou

Reclame

Le locataire – chiriaș la Paris

TheTenantAm urmărit pe Cinemax The Tenant (1976) un thriller din perioada hollywoodiană a lui Polanski – un regizor controversat, a cărui extrădare în USA s-a judecat anul trecut la Cracovia.

Filmul (nominalizat la Cannes pentru Palme d`Or) pornește de la suspiciunea că nu suntem acceptați de vecini atunci când schimbăm imobilul. Și cei mai mulți dintre noi (chiar dacă suntem o țară de proprietari, trebuie să fi trecut cândva prin postura de chiriași) îi privim la rândul nostru cu resentimente pe noii-veniți în imobil. De aici până la un thriller psihologic pare cam mult. Și totuși, în cariera fiecărui regizor sunt anumite borne care trebuie bifate, obsesii de care vrea să scape (Polanski are chiar o trilogie numită a Apartamentului, incluzând Repulsion – UK, 1965 – și Rosemary’s Baby – USA, 1968).

Interesant pentru cinefili, regizorul Roman Polanski – seamănă cu Huellebeq, cu care are în comun interesul pentru relațiile interumane bizare – se distribuie pe sine în acest rol de chiriaș la Paris. Tot el semnează și scenariul, adaptat după romanul „Locatarul himeră” de Roland Topor.

Atenție, spoiler! Trelkovsky (după Tarkovsky?), funcționar francez de origine poloneză, își găsește un apartament într-o veche clădire din zona centrală. Ajuns acolo, află că fosta chiriașă Simone Choule, o femeie frumoasă, s-a sinucis aruncându-se de la etaj. O vecină, care se prezintă ca d-na Dioz, îi cere să semneze petiția locatarilor împotriva altei doamne (Gaderian) dar el nu este de acord: nu-l deranjează cu nimic vecina resprectivă, despre care nici nu știe măcar unde stă.

– O să țin minte atitudinea, îl amenință vecina, apoi îl reclamă la secția de poliție pentru gălăgie.

Până în acest moment, filmul aduce cu ecranizările lui Hitchcock pe tema chiriașului (The Lodger), în care acesta este văzut ca un inocent condamnat pe nedrept. Dar acest mic conflict declanșează o spirală în care chiriașul evoluează de la inocență la bizarerie, până la impulsul de a se sinucide – căruia încearcă să-i reziste:

– N-o să ajung ca Simone Choule, își spune el.

Însă noaptea în apar / vede pe geam scene fantasmagorice (în imaginația sa vecinii fac picnicuri în curtea imobilului și îl privesc ca dintr-o lojă de teatru) iar filmul chiar începe să semene cu o piesă de teatru. De aici, trimiterile par a fi spre un cu totul alt film al lui Hitchcock, Rear Window.

– Au obligat-o să se sinucidă și încearcă același lucru și cu mine, se plânge el Stellei (Isabelle Adjani) în a cărei casă se refugiază o noapte, apoi fuge și de acolo, terorizat de un comis-voiajor care suna pe la uși.

Cu toate că absurdul/bizarul bate spre comedie, Chiriașul lui Polanski nu are hazul din balada lui Topârceanu, chiar dacă este la fel de grăbit (cu alte intenții, însă). Probabil că era interesant pentru americani și francezi să privească în anii 70 filmele lui Polanski ca pe o curiozitate ori ca pe o continuare a genului mistery / thriller inaugurat de Alfred Hitchcock. Cu toată patina timpului, ne fac să ne gândim la cruda realitate: overthinkingul este ceva cu care suntem deja obișnuiți atât la noi, cât și la semenii noștri.