Arhive pe etichete: Interstellar

Dumitru Prunariu recomandă Gravity și Interstellar

Am publicat după TIFF 2016 o parte din interviul moderat de Mihnea Măruță la TIFF Lounge cu Dumitru Prunariu. Cei doi sunt cunoștințe mai vechi, un interviu din 2010 puteți găsi pe blogul lui Mihnea. Printre altele, s-a vorbit și despre filme (dacă tot suntem la un festival de film, a insistat moderatorul) la un moment dat.

Întrebat despre ultimele filme SF, primul (și ultimul, îndrăznesc să spun) cosmonaut român a remarcat Interstellar pentru noțiunile de astrofizică vehiculate (despre găurile negre) și Gravity pentru acuratețea reproducerii senzației trăite de cosmonaut în naveta spațială (rusească, în cazul lui Prunariu). A fost momentul în care m-am decis să văd Gravity (chit că nu sunt mare fan Bullock) și după vizionare, mă pregăteam să scriu o cronică – nu foarte entuziastă, dar o cronică – ceea ce înseamnă că filmul lăsase câteva urme.

O coincidență face ca tocmai în acel moment să primesc de la un colaborator mai vechi al blogului CeFilmeVad o cronică la… Gravity, mult mai minuțioasă decât ce intenționam eu să scriu. O interpretare în cheie creștină a SF-ului regizat de Alfonso Cuarópe care, din respect pentru Matei Schinteie, am așezat-o în pagină cu intenția să public cele două cronici în paralel – interpretarea sa creștină și cea puțin mai laică, a mea. Din lipsă de timp nu mi-am dus ideea până la capăt, așa că schițez câteva note pentru acea cronică viitoare:

SF-ul este un supragen, unul din cele mai complexe genuri filmice care reușeste să câteva genuri principale plus, ca o casă cu multe geamuri, câteva subgenuri. Eu văd în el două genuri principale, după cum realizatorul pune accentul pe prima sau pe cea de a doua literă. Există science SF-uri, despre lumi viitoare, dintr-o perspectivă (voit) științifică, și fantasy SF-uri, în care fundalul poate fi populat de roboți sau mașini zburătoare, dar cam atât – restul poveștii neavând nimic de-a face cu viitorul.

Cei mai mulți scenariști abordează genul ca un mariaj între epicul modern și filmul de acțiune (Star Wars sau Total Recall) dar SF-ul poate fi folosit și ca pretext pentru a scoate la iveală conflictele interioare (Tarkovsky de exemplu, în Solaris), acest aspect făcând din SF un supragen. Tot în cadrul science SF-ului aș încadra și subgenul distopicului, care este un film politic, încercând să răspundă la întrebarea: cum va fi organizată lumea în viitor?

Despre icoanele plutind în spațiu pe care le remarca Matei Schinteie în cronica sa, trebuie să recunosc că a trebuit să revăd Gravity ca să le observ (altfel decât ca element de decor) și pot să confirm că avea dreptate: da, ele sunt acolo. La bordul navetei sovietice, putem vedea o icoană of St. Hristophor (patronul călătoriilor) purtând pe umeri un copil (sau găsindu-l pe Hristos), icoană care este de altfel și una din cheile filmului. În stația spațială chinezească dr. Ryan (Bullock) vede un bodhisattva – simbolul buddhist al bucuriei și mulțumirii de sine, ca și al norocului și abundenței – așa că ia naveta stației și se întoarce pe Pământ, exagerându-și norocul (urcă în ea din mers, întrecându-l chiar pe Tom Cruise care, la bătrânețe, urcă pe avioane din mers).

Dar un simbol cultural purta și naveta americană, pe lângă fondul sonor – country music – remarcat de Matei Schinteie: jucăria Marvin the Martian privind printr-un telescop, asta pentru a întregi legăturile spirituale între credință, Dumnezeu, și povestea din Gravity. Ca și în viață, aceste obiecte care ne însoțesc funcționează pe două nivele: cel material și cel simbolic (mulți au icoane și semne în/pe mașină), iar autorul le folosește cu același scop, adunându-le în planurile multiple din GravityFinalul filmului, exceptând scena amintită cu urcarea în navetă din mers a fost, în rest, realist – chiar înălțător: amețești dacă e să pici într-o prăpastie, darămite să pici din cer. Faină și revenirea lui Kowalsky, chiar dacă a fost doar un vis – o proiecție însă a unui personaj excelent, care l-a urcat pe Clooney în topul preferințelor personale.

Anunțuri

Cetățeanul universal Prunariu

Unul din cele mai emoționante momente de la TIFF.15 a fost prilejuit de întâlnirea cu Dumitru Prunariu. Primul cosmonaut român sărbătorea în luna TIFF-ului 35 de ani de la zborul său în spațiu.

002_Prunariu_Office_12July2004Am mers la discuția moderată de Mihnea Măruță la TIFF Lounge cu o senzație incertă, pentru că alături de gimnasta Nadia, cosmonautul Dumitru Prunariu fusese unul din idolii copilăriei mele (aveam timbre cu el) și nu voiam să alterez această percepție. Știam prea puține despre activitatea sa post-revoluționară, de ambasador al României în Federația Rusă, din care fusese chemat de Băsescu după un an.

După cum mi-am dat seama ulterior transcriind dialogul, emoția întâlnirii cu Dumitru Prunariu n-a venit din celebrarea vreunei măreții a zborului în cosmos, ori din cuvinte bine alese, cât din încărcătura pe care simpla sa prezență umană a reușit s-o adauge momentului. Spre deosebire de următorii invitați de la TIFF Lounge, care și-au pregătit diverse armuri pentru întâlnirea cu publicul (și care le-au fost de folos), secretarul și apoi președintele Agenției Spațiale Române – pentru a a cărei înființare a pledat din 1990 – a venit la întâlnirea cu publicul clujean complet dezarmat, vorbind cu o simplitate și sinceritate absolut covârșitoare.

Nici urmă de „dinozaur comunist” în comportamentul brașoveanului numit „erou al R.S.R.” pe timpul copilăriei noastre. Dimpotrivă, Dumitru Prunariu a lăsat impresia unui cetățean universal (nu întâmplător, domnia sa este și Cetățean de Onoare al câtorva orașe și municipii cum sunt Cluj sau Mediaș). În continuarea prezentării acestei întâlniri cinefile de luna trecută, am să intercalez transcrierea cu câteva din filmele SF pe care le-a comentat la TIFF, sub titlul Dumitru Prunariu recomandă: pentru primul episod, voi relua Interstellar, urmat de Gravity.

the Martian and the American…

…the American Way of Thinking, of course. Un mod de gândire ce poate fi sintetizat cam așa:

  • pune la îndoială (chestionează) adevărurile acceptate
  • luptă întotdeauna pentru a găsi o cale mai bună
  • dacă sunt obstrucții, găsește o altă variantă
  • discută cu cei din jurul tău; dacă sunt mulți negativiști, mulțumește-le politicos pentru opinie și fă în felul tău
  • descoperă ceva la care ești bun, ori care te pasionează
  • dacă nu ești bun la ceva, găsește pe (alt)cineva cu care să cooperezi la asta
  • pe termen lung, nu există jocuri cu sumă nulă

Un mod de gândire (way of thinking) pe care noi îl confundăm pe-aici prin Europa cu modul lor de viață (way of life). Chiar dacă ambele aparțin aceleiași nații, nu e vorba de aceleași lucruri. Și ca de obicei, alegem cea mai proastă variantă: ne ia ochii the American Way of Life, și ignorăm din acest mic lanț cauzal tocmai the American Way of Thinking. Iar ei americanii, sunt încântați când descoperă în Europa acel dolce far niente și detașarea față de muncă: că avem o viață și după (sau peste) job.

Să recunoaștem, toți aspirăm (și visăm că se poate – the American Dream) la the American Way of Life, dar hai să vedem dacă suntem dispuși să adoptăm, pentru ajunge la asta, și the American Way of Thinking? Fiindcă despre asta e vorba în Marțian – un soi de popularizare a modului american de gândire ~ supraviețuire ~ descurcăreală. Filmul a fost premiat nu doar grație șmecheriei producătorilor de a se poziționa pe un culoar favorabil (chestiune ce a cauzat schimbări în acordarea Globurilor), ci și pentru că propune o temă dificilă pentru americani: care este rolul culturii populare (mainstream) în „the American Way of Thinking.” Impactul său este mai degrabă pozitiv ori negativ? Această întrebare este relevantă și pentru filmul românesc.

Iar răspunsul oarecum surprinzător este că cinemaul (care la americani face parte din entertainment, alături de muzică și parțial TV-show-ul) are prea puțin impact asupra the American way of thinking pentru că ea nu face altceva decât să reafirme ceea ce oamenii văd în viața lor de zi cu zi – așa că nu au nimic de învățat de acolo so they are bored of it. Ca urmare filmele lor arată persoane grozave, căutând și găsind successul. Doar cântecele lor sunt despre dorințe neîmplinite, iar showurile TV repetă imaginea cinică a unei lumi pe care o plachează cu o satiră deficitară ori ficțiune prost scrisă. Este ceva interesant și uneori amuzant, dar nu satisfăcător.

Există și rezultate pozitive decurgând din plictiseala față de cultura populară: majoritatea americanilor au învățat să urască status-quo-ul.Ei învață să conteste modul în care stau lucrurile și să creeze ceva original. Să crești în America, e o contradicție: ți se spune că sunt speciale, dar înveți că nu ești. Iar această contradicție impulsionează americanul de a se diferenția și de-a-și crea propria identitate – cealaltă variantă fiind că cadă în mediocritate. Un astfel de răspuns bifurcat spre extreme este în spiritul modului de gândire american. Gândiți-vă la drone de birou, la programatori staruri – rock, ca și la The Secret Life of Walter Mitty.

Majoritatea poveștilor americane de succes sunt despre oameni care au făcut lucrurile în felul lor și în ritmul propriu: Frații Wright, Henry Ford, Steve Jobs, etc. Sigur, sunt și oameni care au urmat gândirea convențională și au reușit acolo unde alții au dat greș. Dar majoritatea americanilor operează cu aceste însușiri: gândire independentă și ritm auto-direcționat de lucru, iar ele par să meargă mână în mână.

În cheia aceasta am văzut Marțianul lui Ridley Scott, regizorul care a pus umărul, alături de George Lucas și Steven Spielberg la clădirea cinemaului comercial contemporan. Bărbatul-clișeu filmat de el aici nu mai e generalul ajuns Gladiator ca să apere Roma, ci inginerul -mă rog, Botanistul – ce rezolvă problema colonizării prin realizarea plantației de cartofi. Antipaticul astronaut din Interstellar (rol în care Matt Damon jucase suficient de plauzibil astronautul naufragiat care încearcă să-şi saboteze colegii ca să scape) a făcut delicios contrast cu americanul tipic de aici. Ridley Scott, fără pretenții SF, comparativ cu mult mai criticatul Nolan (călătorii stelare, găuri negre, astrofizică) care nu se apropia după, critici, nici la degetul mic al lui Kubrick.

În Interstellar se dădeau lupte pe Terra şi în sufletul oamenilor plecați în Univers, ori în Marțianul, totul e o cursă comică spre happy-end (antologice fazele cu prelata prinsă în chingi). Bine, reușita filmului regizat de Ridley Scott vine și din felul cum Drew Goddard adaptează romanul lui Weir, ca și din coloana sonoră a lui Harry Gregson-Williams și piesele excelent alese (Bee Gees, ABBA, David Bowie). Iar dacă Odiseea spațială 2001 și Interstellar mi s-au părut desprinse din Almanahul Antcipația, Marțianul a fost rupt de-a drepul din Urzica. Și și-a meritat Globul!

The Martian (2015)

The Martian a venit în cinematografe în aceeași perioadă a anului trecut cu mai precocele său frate geaman, Interstellar. Este o asemanare care merge mai departe de perioada anului în care au fost lansate: Matt Damon a jucat în Interstellar un rol secundar, și-mi place să mă gândesc c-a facut antrenamentul perfect pe planeta pe care a „naufragiat”, doar pentru a supravietui pe Marte.

Nu știu exact cum stă treaba cu marketingul la Hollywood, dar la o distanță de câteva zile de la lansarea filmului The Martian, NASA anunța entuziastă că s-a gasit apă pe Marte. Coincindență? Oricum e bine că ambele evenimente s-au soldat cu glorificarea științei în  spațiul vast al Universului (cinematografic, și în galaxia noastră). Pentru a nu ieși din expertiza de cinefil, mai puțin calificat în aceasta direcție, nu dau mai multe detalii tehnice. Oricum, la vizionarea acestui film veți afla câteva chestii științifice interesante.

the-martian-matt-damon

Ridley Scott revine în lumea SF-ului, după ultimul său film (Prometheus) din largul pre-universului Alien și ajunge în cele din urma pe planeta roșie. Noua călătorie inițiatică pe tărâmuri neprielnice omului explorator, se desfășoară de aceasta dată sub forma unui jurnal, iar Matt Damon se dovedeste a fi alegerea perfecta pentru a expune seriozitatea stiintifica într-un context umoristic. Toata lumea a fost surprinsa de umorul de care da dovada acest film, daca am sta sa citim mai mult, ne-am da seama ca opera literara care e la baza martianului, are acest iz puternic de haz de necaz.

Avem un personaj principal simpatic, care se face placut spectatorului, ajungand sa fie un soi de erou (american), a carui replica memorabila este: „LOOK! A pair of boobs”; pardon, cealalta replica: „In your face Neil Amstrong”…asta ca sa va redau din zona comicului.

In concluzie avem de-a face cu un film bun, chiar cel mai bun în „zona pura” a SF-ului pe anul acesta. O realizare cinematografică în ton cu noile descoperiri științifice de pe alte planete mai îndepărtate sau mai apropiate.

Trailer:

 

Cronica o gasiti si pe blogul Piratului Cinefil

Interstellar (2014)

După estimările specialiștilor americani, SF-urile și filmele de acțiune mențin industria cinematografică pe linia de plutire. Interstellar e un film de acest gen – considerat de succes – dar subiectul său principal este viața așa cum e ea: o călătorie în care pornești, dar tot ce te așteptai tu să găsești acolo, nu este așa, iar vehiculul ți se defectează, eventual – ori este distrus de un savant nebun.

Asemeni celorlalte filme de gen lansate mai recent (Ex Machina) și Interstellar se joacă cu concepte științifice (astronomice) mai puțin sau mai recent cercetate (manipulând, practic, potențialul acestora) gen găuri negre, găuri de vierme, hipercubul sau praștia gravitațională; o face, totuși, la modul plauzibil – Gargantua este o gaură bătrână cu singularitate blândă, află Cooper (jucat de Matthew McConaughey). Despre conceptul de singularitate am mai scris aici. O altă remarcă legată de genul filmului ar fi că regizorul Christopher Nolan propune cei mai plauzibili roboți dintr-un film de anticipație, TARS (care se va sacrifica) și CASE – care îl va ajuta pe protagonist să transmită datele, rămânând cu el până la sfârșit.

Dincolo de aspectele științifice pe care, cum am amintit, le manipulează cu pricepere – mai degrabă studiind implicațiile lor, decât operându-le pentru a construi concepte, filmul oferă situații umane neașteptat de plauzibile. Dezvăluie că dincolo de orice evoluție tehnologică, problemele universal-umane rămân: empatia noastră nu poate fi extinsă dincolo de persoanele pe care le cunoaștem. Și, în plus, nu putem vedea dincolo de orizont (vorbim despre orizontul unei găuri negre, care se presupune că deține în miez o altă singularitate, gravitațională – care se află la originea conceptului).

Doar mintea noastră permite întoarcerea în timp, în ciuda imposibilității modelelor matematice din lumea fizică de-a face asta, și de a schimba, astfel, viitorul. Totuși, computerul CASE supraviețuiește și el într-o lume tridimensională creată de ființele din cea de-a 5-a dimensiune, reușind s-o identifice. Am putea s-o facem atunci și noi, este mesajul filmului. A, și iubirea – care este, științific vorbind, mai mult decât pare; probabil un artefact 🙂 care merită studiat. În concluzie, Interstellar este cel mai SF film de dragoste văzut vreodată – și mă refer aici la dragostea părintească, o legătură dincolo de timp și spațiu între Cooper și fiica sa Murphy, sensibil interpretată de Mackenzie Foy și  Jessica Chastain.