Arhive pe etichete: Ilona Brezoianu

Dialogurile din Sieranevada

M-a interesat totdeauna diferența aceasta, între cum „vede” un spectator rezultatul unui demers artistic (iar când vine vorba despre un film, impresia aceasta este mai ușor de împărtășit, pentru că pare să facă parte dintr-o experiență – ca și cum ai trecut și tu pe acolo, cel puțin în calitate de observator, de voyeur) și cum și-o apreciază, ceva mai târziu, autorul său (care poartă cu el și „balastul” operei, așa-zisa parte nevăzută a iceberg-ului).

Legat de acest ultim aspect, extrag o mărturisire a lui Cristi Puiu din 15 ani de realism – dialogul său cu Lucian Georgescu:

„Moartea d-lui Lăzărescu” e un film greşit, pentru că sunt prea multe vorbe. Foarte explicit. Vorbesc ăia, m-a căpiat. Am văzut filmul la Chişinău, într-un an, la un festival parcă, unde m-au invitat cu astea trei filme: Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu şi Aurora. Am prins o oră şi ceva din film, şi mi s-a făcut aşa ruşine. Mă bucuram, pe undeva, că lumea participă, dar suna foarte prost, foarte prost. Foarte multe vorbe, vorbeau ăia… Nu-i aşa. Şi nu pentru că în spitale nu-i aşa, nu pentru că oamenii nu vorbesc, dar nu aşa se întâmplă”.

Cum ar veni, scenariul „…d-lui Lăzărescu”, scris cu teamă pentru moartea tatălui, conținea prea multă vorbărie inutilă. Reacția ulterioară dispariției cuiva e alta: tăcerea, perplexitatea. Cu toate astea, în Sieranevada – ultimul său film – se vorbește și mai mult. E normal, cumva, sunt mulți oameni la un parastas, iar amintirile de acolo și obiceiurile legate de cel plecat dintre ei nu par deloc mai reverențioase pentru memoria celui care îi adună pe toți la o masă.

Care totuși, pare a bântui prin holul apartamentului cu patru camere, unghiul subiectiv amintit cu îndoială de Cătălin Olaru fiind ghicit tocmai din bâjbâiala camerei de filmat între ușile urmărite cum se deschid și se închid inexplicabil. Deși doar un apartament (cam întunecat) de bloc, imobilul nu este unul modest (sau mizerabilist), mobila de lemn masiv sau bucătăria modernă – ca și bogăția mesei – fiind, alături de alte elemente din decor, semne ale unei prosperități de familie, în contrast cu apartamentul locuit de Lăzărescu singur (sau mă rog, cu pisicile).

Protagoniști sunt bărbații: Larry (Mimi Brănescu) care își grăbește soția la parastas, Gabi (Rolando Matsangos) – medic și el – și Relu (cadru militar, Bogdan Dumitrache) urmașii celui dispărut, împreună cu nepotul Sebi (jucat de Marin Grigore, agasat de teoriile anti-conspiraționiste). Ei sunt singurii care par conștienți de rizibilul situației și chiar izbucnesc la sfârșit într-un hohot pantagruelic.

fratii

Totuși, rolurile de forță le fac femeile, iar „acțiunea” e ținută de ele, chiar dacă se rezumă la „pun-te masă, strângi-te masă”. Gabi, de exemplu, lipsește din ultima scenă, fiind trimis de energica Sandra (Judith State) pe undeva – ca, dealtfel, pe tot parcursul filmului. Mignona și fitzoasa Laura (Cătălina Moga), care pare a sta în siajul lui Larry, ajunge în final să fie cea care urmează a da verdictul asupra confesiunii soțului – și nici măcar nu o face pe loc, îl ține în suspans, promițând totuși c-o va face peste câteva zile.

Filmul stă în dialogurile cu ele sau dintre ele: Dana Dogaru a îmbătrânit frumos și joacă perfect rolul Nușei – mama lui Larry. Cu o voce la început moale (lovită de pierdere), ea conduce totuși cu mână de fier evenimentele, dirijându-și nora și nepoatele. Tatiana Yekel – mama lui Florin Piersic jr. – o joacă pe tanti Evelina, un personaj foarte credibil (și din păcate, omniprezent).

Ilona Brezoianu (nepoata) e din alt film, și face o pereche perfectă cu (sârboaica) Petra Kurtela. Ioana Crăciunescu la fel, în cuplu cu Marian Râlea – întruchipează perfect anodima familie Popescu. Nici ceilalți vecini, mătuși, unchi și alte rubedenii adunate de Cristi Puiu n-au fost de umplutură în film, toți cei implicați (actori, echipa de filmare) mulțumindu-i regizorului la proiecția de la TIFF pentru experiență.

sala.jpg

 

Reclame

Cătălin Olaru despre Sieranevada

Fragment preluat cu acordul autorului, cu precizarea că drepturile aparțin site-ului http://www.filmdevestival.ro

Nu cred în afirmaţia lui Cristi Puiu potrivit căreia Sieranevada e filmat în unghi subiectiv, din perspectiva sufletului căruia îi e dedicat parastasul din film (care pluteşte deasupra celor vii, în aşteptarea judecăţii divine). Mai degrabă spaţiul în care camera lui Barbu Bălăşoiu trebuie să se mişte e atât de strâmt, iar drumurile dus-întors dintr-o cameră în alta ale personajelor atât de multe, încât acest du-te vino a fost singura alternativă la un număr inacceptabil de mare de tăieturi de montaj.

Ce devine clar destul de devreme e că filmul e construit pe baza unui sistem complex de opoziţii ireconciliabile şi de repetiţii, simbolice (teme care revin în dialoguri) sau pur motrice (intrări şi ieşiri din cele patru camere ale unui apartament de bloc, care ne ajută să configurăm spaţiul de desfăşurare al acţiunii, respectiv să reconfigurăm permanent dispunerea obiectelor şi a corpurilor în fiecare cameră în parte).

Prima şi cea mai evidentă opoziţie e cea a claselor sociale. Lary (Mimi Brănescu) conduce un BMW, Laura (Cătălina Moga), soţia lui, vorbeşte de Grecia ca fiind o opţiune de vacanţă de neluat în calcul şi propune drept alternativă Thailanda, în timp ce reţetele în legătură cu care se ceartă sunt vietnameze, în viu contrast cu mâncarea tradiţională de la parastasul care ocupă peste două ore din film. Faptul că Lary îi cumpără fetiţei sale un costum de serbare nepotrivit e cu atât mai grav cu cât acelaşi costum urmează să îl poarte o colegă de grupă a acesteia din urmă, o ţărancă proastă, în cuvintele Laurei, ai cărei părinţi sunt plecaţi aiurea la cules de căpşuni în Spania. […]

La aproape fiecare ceartă, există o poziţie pro, o poziţie contra şi un terţ care se declară imparţial, dar sfârşeşte prin a se ralia unei tabere, din convingere sau de dragul discuţiei. Însă adevărul rămâne de fiecare dată în aer.[…] Sieranevada musteşte de jumătăţi de măsură sau de relativizări (şi tocmai acestea potenţează momentul de sinceritate al protagonistului din final). Lary încurcă o vestimentaţie cu alta, îşi bagatelizează greşeala şi manipulează adevărul […], deturnând discuţia asupra sursei (Fraţii Grimm sau Disney) pentru a avea în cele din urmă dreptate.

Credibilitatea sursei e invocată şi când se vorbeşte despre atentatele de la 11 septembrie (şi pentru că sursa fiecăruia e cea corectă, consensul e imposibil de obţinut). Mistificarea cea mai mare e tocmai cea care amână la nesfârşit momentul mesei, anume costumul pe care trebuie să îl poarte un nepot pentru a juca rolul decedatului, ritual de trecere în care nimeni nu pare să creadă, deşi mama lui Lary insistă să-l respecte. Tocmai de aceea, la prima vedere, felia lui Puiu pare să fie de orice, numai de viaţă nu (deşi cred că există puţini români care să nu recunoască pasaje întregi din dialogurile lui Siera din propriile lor mese cu familia, nunţi, botezuri sau parastasuri).

Ce e cert e că, deloc întâmplător pentru un cineast cum e Cristi Puiu, Sieranevada reprezintă o investigare metodică a realităţii şi a noţiunii de adevăr, una în care, în ciuda ocaziei funeste, palpită tocmai viaţa, cu comicul, cu urâtul şi cu nimicul ei cu tot.

Citiți corespondența completă de la Cannes a lui Cătălin Olaru, aici.