Arhive pe etichete: I

,,I,Tonya” 2017

În filmul ,,I,Tonya” este prezentat destinul tumultuos al patinatoarei americane Tonya Harding, campioană națională a Statelor Unite, de două ori laureată a Olimpiadei de patinaj artistic , celebră pentru  Triple Axel pe care îl reușise cu trei ani înainte . În anul 1994 am putut urmări la știrile TVR  scena în care Nancy Kerrigan , rivala de atunci a Tonyei  a fost agresată în vestiare cu un baston telescopic, în timpul campionatului de patinaj artistic din Detroit. care i-a rănit un  genunchi , chiar înainte de Jocurile Olimpice de Iarnă de la Lillehammer, Norvegia. Tonya Harding , acuzată că a comandat agresarea rivalei sale a devenit personificarea cruzimii din sportul profesionist, a violenței cotidiene, a  deziluziilor care distrug cariera și viața, a nedreptății care lovește mai rău decât  daunele produse  într-un moment fatidic. Și a curs …multă cerneală în uriașul scandal mediatic ! Harding a fost exclusă din Federația Americană de patinaj artistic și cariera ei total distrusă.  În realitate Tonya Harding a fost reabilitată după  ce s-a dovedit (?) că Jeff Gillooly , pe atunci primul ei  soț , a fost cel care împreună cu niște amici a organizat agresarea lui  Nancy Kerrigan. Tonya s-a văzut nevoită să se reorienteze profesional : a încercat să facă o carieră în wrestling, apoi în box.
Povestea  de viață a Tonyei  fost transformată în  scenariu  de film de Steven Rogers.  Filmul este alert, distractiv și antrenant, un  mocumentar  folosind efectele falsului documentar  postmodernist : personaje ,,intervievate ”  își dau părerea , adresându-se ,,direct” spectatorilor, în fața camerei ,în mijlocul unei scene de ficțiune   în care realizatorii au încercat să fie detașați, dar subiectivismul lor (de altfel asumat) este evident ! Scenaristul  Steven Rogers  și regizorul  Craig Gillespie se situează foarte clar de partea Tonyei Harding versus Nancy Kerrigan (jucată de actrița  Caitlin Carver),  care era mai  în ton cu imaginea puritană  pe care americanii ar fi  adorat-o  (fără a avea vreo vină în scandalul declanșat) care  este ignorată în film , unde apare , fugitiv, în patru scene fără dialog, într-un film, altfel, foarte … vocal.  Nici nu i se dă cuvântul, ca celorlalte personaje care depun mărturie. Filmul este nedrept cu Kerrigan, pentru că la vremea aceea Harding avea cea mai ridicată cotă de simpatie în fața  americanilor,  imediat după Bill Clinton și   în ciuda faptului că făcea parte din categoria…stigmatizată ,,white trash”,  admiratorii  gustau din plin atitudinea rebelă, cel mai adesea vulgară, a Tonyei.
Prezentul film redeschide vechi răni și după atâția ani de la scandal, de pedepse nemeritate(?),  chiar dacă Tonya cu firea ei furibundă a alimentat setea de violență a mamei sale, mai apoi a celor  trei  soți care au ,,pus-o la punct” pentru atitudinea ei sfidătoare și neîmblânzită).
Realizatorul filmului dorește o reabilitare a Tonyei prin prisma mediului din care provine, a atmosferei încărcate de abuzuri din partea unei mame prea autoritare,egoiste și violente exemplificând , încă o dată cum mediul în care ne naștem și ne petrecem copilăria își pune amprenta pe personalitatea noastră, pe modul în care în care suntem percepuți de societate, pe prejudecățile care pot înfrâna acceptarea în rândul elitelor în ciuda unor merite profesionale de excepție. Mult blamata corectitudine politică este făcută praf prin cuvintele Tonyei care se plânge de statutul ei ,de atitudinea de a fi ignorată/disprețuită de juriu și public, de piedicile pe care le-a întâlnit la orice pas îndepărtând-o de orice șansă de a intra în elita patinajului artistic .
Realitatea:Tonya Harding -Nancy Kerrigan
I,T 2
Tonya din realitate–Tonya din rol (Margot Robbie)

I.T3
Nancy Kerrigan,din rol (Caitlin Carver)
i,t 7
Un merit al filmului mi se pare  faptul că nu a vrut să ne încânte cu spectacolul artistic al patinajului artistic, cum s-a întâmplat, de exemplu în ,,Valea Soarelui” cu Sonja Henie .  În ,,I,Tonya” se pune accent pe prim-planuri ale patinatoarelor și nu pe scene largi, cum le vedeam la televizor. Desigur, pentru a vedea bine Triple Axel (recreat digital!) și alte virtuozități pe gheață era nevoie de …virtuozitate interpretativă. Frumoasa actriță Margot Robbie , care a avut un rol complex , a acceptat să fie urâțită și machiată vulgar pentru a semăna cu Tonya și s-a pregătit cu multă grație pentru numerele de patinaj, a fost multinominalizată & premiată doar  la  AACTA și la Premiul Critics’ Choice . Regret că nu a fost , totuși,  mai recompensată. De exemplu, Allison Janey , în rolul doamnei LaVona Golden , încarnarea halucinantă a mamei hardcore a Tonyiei , a fost o apariție remarcabilă, dar cam supraevaluată, pentru că machiajul grozav aparține echipei de make up, replicile ei aparțin scenaristului,. A primit șapte premii, printre care Oscar, Globul de Aur, BAFTA, SAG. În rolul soțului Tonyei , Jeff Gillooly , actorul de origine română   Sebastian Stan ,  în ciuda fizionomiei sale plăcute și blânde reușește o interpretare veridică de bărbat care își abuzează consoarta.

Această prezentare necesită JavaScript.

,,I,Tonya” imită  în multe feluri  filmele lui Scorsese cu camera mobilă, personajele devia(n)te, umorul negru, reconstruirea epocii , narațiunea omniprezentă, multiplicarea secvențelor pe muzică de rock clasic ZZ Top’s „Sleeping Bag”
Reclame

I, Daniel Blake (2016)

Un Ken Loach ajuns la senectute (80 de ani ) a simțit nevoia să spună tare ce-l frământă ,,Quo vadis ”…genus? Un film personal (se pare că asistăm tot mai des la producții personale ale seniorilor – vezi Scorsese cu „Hugo”, apoi în crescendo cu Silence) care nu vor să plece fără a anatemiza (pe bună dreptate) acea societate în care ei au dus-o, să fim sinceri, destul de bine.

La Festivalul de la Cannes din 2017, fără a fi favorit , I, Daniel Blake, a fost foarte bine primit de critici după proiecție, chiar dacă unii l-au judecat drept sărac, simplist, de un maniheism apropiat demagogiei și șantajului sentimental. A bănui de așa ceva un realizator care de decenii toarnă filme cu mijloace modeste și cu actori amatori frizează ridicolul, când Ken Loach nu se poate opune dezumanizării care ne trage în jos decât prin strigătul disperat din film,  un ULTIMATUM  în apărarea demnității umane și denunțarea absurdităților din societatea actuală.

Sinopsis: Pentru prima dată în viață Daniel Blake – un tâmplar  spre 60 de ani – este constrâns să apeleze la acordarea ajutorului social din cauza unor probleme cardiace. Deși medicul specialist  i-a interzis să lucreze, Blake se pomenește în situația absurdă de a căuta de lucru pentru a nu fi sancționat (să fiți atenți la acele chestionare alcătuite în așa fel încât problema lui de sănătate să fie mereu eludată !). Cu ocazia repetatelor sale ,,vizite” la job center, Blake o va întâlni pe Katie, o mamă (singură) cu cei doi copii care e nevoită să accepte o locuință la 450 km de orașul natal pentru a nu ajunge în plasament la Stat ca om al străzii.

i- blake

Prins între aberațiile societății, lui Blake nu îi mai rămâne decât o soluție tot aberantă :să încerce să primească alocația de șomaj, dovedind că a căutat de lucru, ceea ce medicul specialist îi interzice. Daniel are coloană vertebrală: nu revendică decât drepturile legale pentru care a muncit o viață, dar umilințele la care sunt supuși cei care cad victime groaznicului angrenaj nu sunt de tolerat. Cam târziu, Blake învață că pentru a cere și a obține trebuie să te remarci, să ieși din masa informă a turmei, așa că el, om decent, cu bun simț scrie pe ziduri ce îl doare, protestează în stradă, găsește suporteri și roțile se pun, enfin, greoi în mișcare. Pe de altă parte mai găsim la unele personaje compasiune, într-ajutorare și considerație.

Personajul Daniel Blake este simpatic, la fel și interpretul, nu trezește chiar compasiune ci acel eventual oftat adânc – „și la alții, nu doar la noi!”.

I,dblake

Finalul filmului poate părea fușerit sau din contră, un mesaj care contracarează eforturile lui Blake. Un film genul documentar social, radical, fără concesii?

i,blak