Arhive pe etichete: Harrison Ford

Blade Runner 2049

La treizeci și cinci de ani de la Sf-ul, devenit cult , Blade Runner 1982,  de  Ridley Scott , bazat pe romanul  lui Philip Kindred Dick ,,Do Androids Dream of Electric Sheep?” s-a lansat filmul ,,Blade Runner 2049” cu Ridle Scott producător, regia Denis Villeneuve, distribuția  Ryan Gosling, Harrison Ford, pe post de ,,omologi”  din vremuri diferite.

Romanul a fost scris în 1968 când viitorul destul de apropiat în 1992, părea cam fără… viitor fiind prezentat într-un mod prăpăstios din cauza unor mari incertitudini geo-politice, a tensiunilor dintre cele două ,,lagăre”: capitalist și socialist.

Primele modele de androizi erau mai ușor de depistat datorită inteligenței lor limitate. Pe măsură ce tehnologia s-a îmbunătățit, vânătorii de recompense au fost obligați să facă teste de empatie pentru a-i deosebi pe oameni de androizi. Rick Deckard urmărește androizii renegați care și-au luat identități umane (adică nu mai sunt obedienți).

Blad Runner 1982 a impus o viziune și o estetică a viitorului, a unei lumi post apocaliptice oprimante, sumbre și reci. Mulți critici de specialitate consideră acest  film S.F. unul dintre cele mai mari  din sec. XX! Cu ce să vină actualul realizator, încercând să rămână fidel cumva primului film!

La ce s-a ajuns? La o copie onestă, dar săracă în idei, poate intenționat s-o fi renunțat la aspectul psihologic, social pentru că s-a ajuns în acea etapă a Omenirii -surogat în care sentimentele, compasiunea sunt eradicate? Ei, dar creierele sunt oare și ele setate pentru submediocritate?

Pe lângă intriga alambicată, lentoarea inutilă a unor scene, lungimea filmului ,2h40, rămâne în esență, rețeta veche. Villeneuve a pedalat atunci pe efecte vizuale:  urmărirea, vânarea replicantului vechi (om) de un vânător din nouă generație de replicanți , mai obedientă.

Ofițerul LAPD (Los Angeles Police Department) „K” descoperă niște secrete, unul legat de o amintire din copilărie, altul de mult timp îngropat care îi  dă vagi speranțe dar și temeri deoarece are potențialul de a scufunda în haos această societate aflată în criză demografică. Descoperirea îl face pe K să demareze o anchetă cu scopul final de a-l găsi pe Rick Deckard, fost vânător de replici umane, care a fost dat dispărut de trei decenii.

Scenografia  respectă și se inspiră, în mare, din prima versiune , desigur cu alte detalii, dar cam pe același calapod. Putem remarca o calitate a imaginii mult mai bună, decoruri mai înfricoșătoare și muzică mai pătrunzătoare. Operatorul șef Roger Deakins, creează o ambianță memorabilă, opresivă,copleșitoare (luminile gălbui ale interioarelor, ploile urbane torențiale) și, totuși… lipseste emoția și misterul tulburător din filmul de la 1982!

Intriga, în mod paradoxal, mai plată, deși, e adesea pompoasă și cam imbârligată, în ceea ce privește coerența și credibilitatea. Villeneuve ar fi dorit să rămână cât mai fidel operei originale al cărei scenariu din 1982, îngrijit de  Hampton Fancher (același+), este mai problematizat, mai profund, cu o pondere mai mare acordată intrebărilor despre legitimitatea existenței și a drepturilor replicanților, dar și rolului Rick Deckard, celebrul blade runner de atunci.

Dincolo de dimensiunea socială și politică, adevăratul subiect al primei ecranizări este unul actual de multă vreme: căutarea umanității într-un univers dezumani-zat. Personajele principale Ryan Gosling, care pare detașat dintr-un alt film, Harrison Ford, mult așteptat, apare spre sfârșitul filmului, marcat de vârstă (în rol).

Frumosul Jared Leto (considerat, la ora actuală, actorul de cinema cu cei mai frumoși ochi) este Niander Wallace savant, producător de replicanți, fondatorul Wallace Corporation. Aici are rol de orb care vede cu ajutorul unor aparate (optice?). Dar veți afla despre o iubire consumată trecut, ce păruse imposibilă și care nu a rămas fără urme, dar mai ales despre consecințele care pot fi hotărâtoare pentru viitorul coloniștilor din stațiile spațiale.

Reclame

Blade Runner (1982) – pregătire pentru Blade Runner 2049

Dacă vorbim despre Blade Runner (1982) trebuie mai întâi să precizăm despre care versiune vorbim; cu toate că din cele 7 existente publicul larg are acces la 3. Eu voi face referire în continuare la Final Cut, varianta din 2007 şi ultima apărută, prima făcută sub supravegherea regizorului Ridley Scott, fără alte intervenţii. O recomand pe aceasta şi pentru că imaginea şi efectele speciale sunt actualizate pentru perioada actuală.

Intrând în paine ca un bun brutar spun de pe acum că Blade Runner nu este degeaba considerat un clasic al genului SF, şi un clasic pur şi simplu; cu toate că la momentul apariţiei nici recenziile şi nici încasările nu îi validau realizarea lui Scott, o adaptare aproximativă după un roman SF al lui Philip K. Dick, care ne plasează într-un viitor distopic populat de maşini zburătoare, androizi şi vânători de recompense.

br3

Atmosfera de film noir merge mână în mână cu cadrul science-fiction, Harrison Ford captează atenţia de la primul cadru şi îl aduce la viaţă pe Rick Deckard, un erou într-o continuă căutare a deciziei corecte moral şi a propriei persoane. Plecat în căutarea unor „replicanţi” (androizi identici cu oamenii, dar superiori fizic) răsvrătiţi ne va face să ne punem întrebări legate de natura umană şi esenţa a ce înseamnă să fii uman. Pe fondul unei investigaţii poliţieneşti filmul atinge subiecte sensibile, mai ales în contextul tehnologic actual, probabil un motiv pentru slaba prestaţie din ’82 fiind şi noutatea subiectului.

Aşadar cu un scenariu solid, o regie impecabilă şi o altă interpretare de ţinut minte a lui Rutger Hauer în rolul lui Roy, Blade Runner este un film ce merită o privire pentru cei care nu au avut încă ocazia, moment ideal înaintea vizionării sequel-ului Blade Runner 2049 ce rulează deja în cinema. În retrospectivă, consider că este necesar să vedeţi primul film înaintea acestei continuări pentru o apreciere corectă.

Am spus la început că mă refer la Final Cut, şi deşi nu am intrat in detalii, cele două mari diferenţe sunt un voice-over al lui Deckard şi finalul fericit prezent în celelalte, faţă de cel ambiguu al acestei versiuni. În cadrul poveştii elementele astea sunt esenţiale. Mai jos o să las cele trei short-uri scoase de producători înaintea lansării sequel-ului, interesante, fără relevanţă în film, dar hei, unul este un anime de 15 minute, voi alegeţi.

Ben-Hur (2016), povestea merge înainte

După cum ați aflat din cronica Oanei, dacă nu știați deja, capodopera regizată de William Wyler reda călătoria spirituală a prinţului Judah Ben-Hur, în interpretarea de excepție a lui Charlton Heston, iar filmul din 1959 a rămas până azi singura producție a Hollywood-ului prezentă pe lista Vaticanului cu filme religioase.

Remake-ul apărut weekend-ul trecut în cinematografe este un sword & sandal autentic, filmat în studiourile Cinecittà. MGM a încredințat regia rusului Timur Bekmambetov, cunoscut pentru efectele speciale și filmele de acțiune gen Wanted. Cum de s-au decis studiourile de la Hollywood că acum e momentul să rescrie povestea, pentru o altă generație, nu-mi dau seama. Ca spectator, nu faci calcule de oportunitate, dar una e apetitul tău pentru remake-uri, și altceva problemele financiare.

De remarcat la filmele de Hollywood împrumuturile din ce în ce mai mari de elemente ale genului young-adult. Ca și cum acolo, în laborator, s-au copt biscuiți noi, care prind la noua generație de public, așa că se pot servi deja între scene, pe post de pop-corn. Și în ultimul Ben-Hur, la fel ca și-n ultimul episod Star Wars – The Force Awakens, întâlnim în distribuție actori mai vechi și mai noi, ca-ntr-o o predare de ștafetă. Sunt curios dacă Morgan Freeman a fost la fel de bine ca și Harrison Ford în Star Wars pentru rolul său (aproape cât tot restul distribuției la un loc).

Așa cum scriam în cronica de pe clujulcultural.ro (una de întâmpinare), povestea rezistă: călătoria spirituală a prințului Judah Ben-Hur e rescrisă pentru o nouă generație de public, sub forma unor experiențe ale maturizării (pentru ambii protagoniști), cu sprijinul efectelor vizuale. Ea nu se ridica la ambițiile filmului din 1959 recenzat de Oana, care a și fost recompensat cu nu mai puțin de 11 premii Oscar. Călătoria formatoare este împărțită între 2 personaje, ca fețe opuse ale aceleiași monezi: prințul iudeu și fratele său vitreg. Iar antagonistul este chiar simpatic, nu un simplu oponent care-l pune în valoare pe erou.

Probabil că din punctul de vedere al noii generații, povestea e mai credibilă (așa cum afirma regizorul kazah, scenariul producătorilor executivi Clarke & Ridley respectă fidel romanul generalului Wallace), chiar dacă nouă tot prima ne place mai mult: la intrarea în Ierusalim nu are loc un accident, ci de-a dreptul un atac asupra guvernatorului roman. Acțiunea este pigmentată cu senzații tari, date și de stilul de filmare: camera pare ținută pe umăr, o dinamică introdusă în franciza Jason Bourne care deranjează puțin, la început, până te deprinzi cu sporul de dinamică și realism. Directorul de imagine Oliver Wood este același cu cel care a filmat primele trei episoade ale francizei (Identitatea lui Bourne, Supremația și Ultimatumul), dar stilul acesta de filmare bâțâit cere musai un montaj fragmentat. Altfel, ca în Vikingii, lipitura cu cadre statice este mai deranjantă decât mișcările bruște ale camerei.

Chiar dacă mai trebuie să treacă prin câteva faze de acceptare și nu ne mai prinde pe noi, cei care știm filmul de dinainte și nu mai putem achiesa la tribulațiile protagoniștilor, cineva, în apropierea noastră, ia povestea de nouă și se identifică cu aspirațiile eroilor. Povestea spirituală e menționată fugitiv, nu la fel de importantă ca prietenia celor doi. Până la urmă, atenția acordată de Festivalul de la Cannes noului val al cineaștilor români capătă sens: să faci filme low-budget înseamnă să fi nevoit să aplici tehnici noi, iar noul prinde. Și noul vinde, în cele din urmă, nu pentru că ar fi mai bun, ci pur și simplu pentru că este nou.