Arhive pe etichete: Gravity

Dumitru Prunariu recomandă Gravity și Interstellar

Am publicat după TIFF 2016 o parte din interviul moderat de Mihnea Măruță la TIFF Lounge cu Dumitru Prunariu. Cei doi sunt cunoștințe mai vechi, un interviu din 2010 puteți găsi pe blogul lui Mihnea. Printre altele, s-a vorbit și despre filme (dacă tot suntem la un festival de film, a insistat moderatorul) la un moment dat.

Întrebat despre ultimele filme SF, primul (și ultimul, îndrăznesc să spun) cosmonaut român a remarcat Interstellar pentru noțiunile de astrofizică vehiculate (despre găurile negre) și Gravity pentru acuratețea reproducerii senzației trăite de cosmonaut în naveta spațială (rusească, în cazul lui Prunariu). A fost momentul în care m-am decis să văd Gravity (chit că nu sunt mare fan Bullock) și după vizionare, mă pregăteam să scriu o cronică – nu foarte entuziastă, dar o cronică – ceea ce înseamnă că filmul lăsase câteva urme.

O coincidență face ca tocmai în acel moment să primesc de la un colaborator mai vechi al blogului CeFilmeVad o cronică la… Gravity, mult mai minuțioasă decât ce intenționam eu să scriu. O interpretare în cheie creștină a SF-ului regizat de Alfonso Cuarópe care, din respect pentru Matei Schinteie, am așezat-o în pagină cu intenția să public cele două cronici în paralel – interpretarea sa creștină și cea puțin mai laică, a mea. Din lipsă de timp nu mi-am dus ideea până la capăt, așa că schițez câteva note pentru acea cronică viitoare:

SF-ul este un supragen, unul din cele mai complexe genuri filmice care reușeste să câteva genuri principale plus, ca o casă cu multe geamuri, câteva subgenuri. Eu văd în el două genuri principale, după cum realizatorul pune accentul pe prima sau pe cea de a doua literă. Există science SF-uri, despre lumi viitoare, dintr-o perspectivă (voit) științifică, și fantasy SF-uri, în care fundalul poate fi populat de roboți sau mașini zburătoare, dar cam atât – restul poveștii neavând nimic de-a face cu viitorul.

Cei mai mulți scenariști abordează genul ca un mariaj între epicul modern și filmul de acțiune (Star Wars sau Total Recall) dar SF-ul poate fi folosit și ca pretext pentru a scoate la iveală conflictele interioare (Tarkovsky de exemplu, în Solaris), acest aspect făcând din SF un supragen. Tot în cadrul science SF-ului aș încadra și subgenul distopicului, care este un film politic, încercând să răspundă la întrebarea: cum va fi organizată lumea în viitor?

Despre icoanele plutind în spațiu pe care le remarca Matei Schinteie în cronica sa, trebuie să recunosc că a trebuit să revăd Gravity ca să le observ (altfel decât ca element de decor) și pot să confirm că avea dreptate: da, ele sunt acolo. La bordul navetei sovietice, putem vedea o icoană of St. Hristophor (patronul călătoriilor) purtând pe umeri un copil (sau găsindu-l pe Hristos), icoană care este de altfel și una din cheile filmului. În stația spațială chinezească dr. Ryan (Bullock) vede un bodhisattva – simbolul buddhist al bucuriei și mulțumirii de sine, ca și al norocului și abundenței – așa că ia naveta stației și se întoarce pe Pământ, exagerându-și norocul (urcă în ea din mers, întrecându-l chiar pe Tom Cruise care, la bătrânețe, urcă pe avioane din mers).

Dar un simbol cultural purta și naveta americană, pe lângă fondul sonor – country music – remarcat de Matei Schinteie: jucăria Marvin the Martian privind printr-un telescop, asta pentru a întregi legăturile spirituale între credință, Dumnezeu, și povestea din Gravity. Ca și în viață, aceste obiecte care ne însoțesc funcționează pe două nivele: cel material și cel simbolic (mulți au icoane și semne în/pe mașină), iar autorul le folosește cu același scop, adunându-le în planurile multiple din GravityFinalul filmului, exceptând scena amintită cu urcarea în navetă din mers a fost, în rest, realist – chiar înălțător: amețești dacă e să pici într-o prăpastie, darămite să pici din cer. Faină și revenirea lui Kowalsky, chiar dacă a fost doar un vis – o proiecție însă a unui personaj excelent, care l-a urcat pe Clooney în topul preferințelor personale.

Anunțuri

Gravity (2013)

Interpretare în cheie creştină a filmului regizat de Alfonso Cuarón – de Matei Schinteie 

Bazat pe întâmplări reale petrecute în spaţiu cosmic în anul 2009 (când are loc coliziunea a doi sateliţi artificiali ce orbitau în jurul Pământului), filmul GravityMisiune în spaţiu te cucereşte datorită “naturaleţei” unei misiuni spaţiale, care pentru unii dintre noi, pământenii de rând, ar însemna ceva încă de domeniul fantasticului.

Echipa de filmare a făcut un tur de forță cinematografică dând dovadă de cunoștințe tehnice, culminând cu cele mai noi efecte speciale și o foarte mare tensiune dramatică. Dincolo de toate acestea, filmul are un puternic mesaj spiritual, la care nu te aştepţi de la un film realist despre spațiul cosmic. Este prima oară când putem vedea icoane orbitând în jurul planetei noastre, iar pentru că un film american despre cosmonauţi atinge latura mistică a credinţei, am să încerc o interpretare a sa în cheie creștină.

SPOILER Alert! Subiect:

Inginer medical dr. Ryan Stone (interpretat de Sandra Bullock) și astronautul NASA Matt Kowalski (George Clooney) lucrează într-o staţie spaţială de pe orbita pământului şi se luptă pentru a supraviețui după o catastrofă provocată de  rămăşiţele unei nave spion (distrusă intenţionat), care plutesc în derivă. Producătorii filmului au dat lovitura având în rolurile principale pe cei mai iubiţi şi mai bine cotaţi actori de la Hollywoo: Sandra Bullock se depăşeşte pe sine făcând un rol memorabil – după remarcile criticilor, cât şi ale publicului cinefil, iar George Clooney reuşeşte să joace la fel de bine ca şi în celelalte producţii ale sale, acum într-un rol inedit de sfătos „înger păzitor” îmbrăcat în costum de cosmonaut. 

În loc de aripi, el se plimbă prin văzduhul spaţiului cosmic cu un „rucsac zburător” (jet pack) invenţia românului Virgilius Justin Capră (creştin ortodox practicant), plecat la Dumnezeu în data de 19 ianuarie 2015 la Ploiești. Marele inventator a mărturisit că toate invenţiile sale le-a realizat cu ajutorul Bunului Dumnezeu şi cu multă rugăciune.

 Liturghia Cosmică.

 Nu suntem născuţi de Timp, ci de Veşnicie. Aşa se face că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm… ” – Pr. Arsenie Boca

Întâmplările din film se petrec într-o sfântă zi de Duminică atunci când pe tot globul în lumea creştină se săvârşeşte Sfânta liturghie. Se ştie din teologie că Liturghia Cosmică este peste tot şi în Cer şi pe Pămănt. În acelaşi timp. Aşa cum spune PS Daniil Stoenescu, episcopul Daciei Felix şi fiu duhovnicesc al “arhanghelului de la Prislop” Arsenie Boca: Liturghia Cosmică nu are otpus. Ea se săvârşeşte chiar şi acum, când citiţi aceste rănduri.

Ca un pasionat de spaţiu cosmic, am urmărit materiale ştinţifice de domeniu încă din copilărie în revista Ştiinţă şi Tehnică, iar mai apoi am studiat autodidact şi am vizionat filme documentare relevante, apoi filme artistice pe acestă deosebită temă de cunoaştere a spaţiului interstelar. Amintesc filmul din 1995 APOLLO 13” cu Tom Hanks în rolul principal, alături de Kevin Bacon şi Bill Paxton. Văzut şi revăzut de mai multe ori filmul ne descoperă o lume nouă, ciudată la prima vedere, dar populată cu fiinţe omeneşti care au trăiri ca şi noi. Cosmonauţii sau astronauţii cum li se mai spune, au aceleaşi trăiri şi emoţii, nedumeriri şi spaime, credinţe şi speranţe ca și noi toţi. Ce au în plus? Poate un gram, sau chiar mai mult, un kilogram de nebunie, ca să se aventureze într-un spaţiu total ostil vieţii.

“Viaţa în spaţiu cosmic este imposibilă”

Filmul şochează de la început pe iubitorii S.F.-ului deoarece începe cu imaginea unui fond negru pe care scrie următoarele: “ Ther is nothing to carry sound, No air pressure – No oxygen. Live in space is impossible.” Oare aşa să fie? Rămâne de văzut…Sunet fără presiunea aerului nu există. Muzica filmului semnată de Steven Price alternează cu episoade de linişte deplină. De la un fond sonor puternic, uneori chiar iritant, deodată “se aude” liniştea. Brusc. Trebuie să fi pregătit psihic pentru orice… doar suntem în spaţiul cosmic nu? Orice e posibil.

gravity-bullock-clooney

Uimitor cum americanii reuşesc să facă un film mare cu doar două personaje. Extrapolând, un al treilea “personaj” este  surprinzător: “country music” ce se aude ca un laitmotiv la radioul portabil de pe echipamentul lui Matt. Filmul cu un subiect extrem de simplist este presărat cu imagini multivalente şi cu un dialog plurisemantic care îi ridică cota în faţa spectatorului exigent. Vedem un film foarte interesant şi  bogat în informaţii tehnice legate de adevăruri ştinţifice de ultimă oră şi cu semnificaţii religioase evidente, condensate pe niveluri suprapuse.

“Gravity” nu-şi epuizează nenumăratele sensuri doar la prima vizionare, de aceea am revăzut filmul şi spre surprinderea mea am redescoperit noi sensuri şi chiar am văzut un colţişor de rugăciune pe un perete al staţiei spaţiale ruse  SOYUZ –TMA -14M unde se pot zări în treacătul camerei de filmat icoana Domnului Iisus Hristos, a Maicii Domnului “Oranta”, Arhanghelul Mihail şi biruitoare deasupra acestora este Sfânta Cruce. Unde se află creştinul ortodox, acolo vor fi şi icoanele…

Tot aici putem vedea lipită pe panoul de bord al cabinei o mică iconiţă plastefiată a Sf. Ioan Hrisofor. Sf. Ioan ducându-l în spate pe Iisus Hristos Măntuitorul lumii. Ce poate fi mai sugestiv?  Iată că în epoca modernă nu numai pe pământ sunt icoane… ci şi în spaţiul cosmic. Capsula cosmică devine cea mai strâmtă chilie pentru cosmonaut. Moartea îi însoţeşte la fiecare pas pe aceşti adevăraţi “călugări” spaţiali. Ei au o viaţă austeră, exact ca cei lepădaţi de lume de la noi de pe pământ.

gr3

Curios ce simplu a fost gândit scenariul având în vedere oportunitatea de a insera mai multe flash-back-uri, ceea ce nu s-a întâmplat, deşi dr. Ryan Stone avea o fetiţă care a murit într-un accident la şcoală, iar Matt povestea mereu câte o întâmplare petrecută de el pe Terra. Matt Kowalski avea o presimţire rea legată de această misiune şi pomenea mereu despre asta…

Presentimentele sale şi grija faţă de Dr. Ryan ne face să înţelegem că el este cel mai senzitiv şi cel mai apropiat de spiritualitate. Matt se comportă mereu cu condescendenţă faţă de dr. Ryan care la rândul ei se poartă cu aceeaşi deferenţă faţă de colegul ei de muncă…spaţială.  De aceea, la un moment dat îl roagă să-i ducă mesajul ei dincolo la fetiţa ei moartă, având convingerea unei vieţi de după moarte. Aceeaşi dr. Ryan, atunci când moartea pare iminentă, o acceptă ca pe o eliberare. Adevăratele sensuri ies la iveală spre finalul filmului, pentru că ţesătura narativă e abil făcută, ca să nu-ţi dai seama de la început despre ce este vorba, ci doar după ce ai plecat din sala de cinema, tainele o să-ţi fie dezvăluite în mintea ta şi numai atunci când evenimentele  narate par a fi încheiate.

Regizorul şi scenaristul Alfonso Cuarón şi fiul său Jonás nu ne-au satisfăcut din prima  toate dorinţele noastre interioare, lumeşti am putea spune, ci ca nişte duhovnici iscusiţi au ţesut în jurul acestei poveşti o situaţie în care noi a trebuit să gândim, să rezonăm… nu doar cu mintea ci şi cu sufletul.

 Un creștin pune mâna pe stele. Și mai mult, sfinții spun că un om smerit mută astrele.

                                                             Părintele Arsenie Papacioc

Din cosmos pământul este copleşitor de frumos. În film putem vedea atât răsăritul de soare cât şi apusul lui şi ca bonus o aurolă boreală în toată splendoarea.  Stranie priveliştea văzută de om atunci când are globul pământesc deasupra sa. În loc de cer, vezi astrul pământului de o frumuseţe  năucitoare…cu o cromatică aproape ireală.

gravity-2013

Dacă mă întrebaţi pe mine cum am văzut pământul de acolo de sus din spaţiul cosmic, vă răspund că l-am văzut ca pe o mare Biserică… de o frumuseţe uluitoare, cu oameni care se află înăuntrul său şi cu oameni care sunt în afara ei. Întrebată de ce a ales să vină în misiunea aceasta, dr. Stone răspunde cu vădită smerenie precum monahii din pustia Hozevei:  “Pentru că îmi place liniştea. Nu mă mai satur de linişte”, cuvinte spuse în paralel cu imaginea unui răsărit de soare văzut din cosmos foarte bine potenţat cromatic.

“Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” nu sunt vorbe goale pentru astonautul Kowalski. El pur şi simplu se sacrifică pentru aproapele… Pare că nu şi-a pus o clipă gândul de a se salva… Un firesc înfricoşător şi neaşteptat la un astronaut dintr-o  lume secularizată… dar el nu este un simplu cosmonaut şi nu pare  deloc secularizat. Atunci când Dr. Ryan este pusă în situaţia limită de a stinge un incendiu şi a-şi salva viaţa pe o staţie orbitală chinezească care ar putea să o ducă odată cu prăbuşirea ei înapoi pe pământ şi pusă în faţa morţii iminente de mai multe ori pe parcursul filmului… ajunge să exclame cu năduf: “Urăsc spaţiul cosmic !”

E de înţeles, pentru că la “gravitaţia zero” este foarte greu să-ţi ţii şi mâncarea în stomac. Cosmonauţii de pe  Nava Spaţială Explorer trebuie să instaleze un modul de comunicaţii pentru NORAD (Comandamentul Nord-American de Apărare Aerospațială) şi să repare “Telecopul Hubble” (Hubble Space Telescope) care de la lansarea lui în 1990 a devenit unul dintre cele mai importante instrumente din istoria astronomiei. Misiunea este total compromisă datorită unui nor de reziduri care gravitează în jurul pământului cu viteza de 32.000 de km pe oră.

gr1

Viaţa Sf. Ioan Rusu, a Sf. Luca al Crimeei, viaţa dusă de călugării sihaştri şi, mai nou, viaţa austeră a cosmonauţilor pe staţiile orbitale, m-au făcut să nu mai îmi fie atât de greu în multe situaţii care mai înainte mi se păreau “foarte grele”. După părerea mea filmul acesta poate fi înclus pe lista filmelor inspiraţionale şi motivaţionale.

“Gravity” – sau rugăciunea fără cuvinte; unde duce lipsa orei de religie…

Climaxul filmului (punctul forte) nu este atunci când eroina reuşeşte să treacă de pe o navetă pe alta, sau când aterizarea pe pământ cu Staţia Spaţială Chineză TIAN GONS, aşa cum poate am fi tentaţi să credem, ci este indiscutabil atunci când dr. Ryan vrea să se roage pentru sufletul ei şi constată că nu ştie cum să o facă, ea nerugându-se niciodată. Nimeni nu a învăţat-o. “E ciudat să ştii când mori” spune ea …

“Să ştii chiar şi ora… Nimeni nu o să mă jelească, nimeni n-o să se roage pentru sufletul meu…Vrei să te rogi tu pentru mine? M-aş ruga chiar eu, dar nu m-am rugat în viaţa mea. Nimeni nu m-a învăţat cum”. Bine era dacă și ai noştri creştini foloseau aceste clişee cinematografice în campania de susţinere a orei de religie în şcoli, într-o Românie aflată parcă în plin neocomunism materialist-dialectic. Astfel am fi avut aliaţi chiar pe americani, industria lor cinematografică şi pe multe din personalităţile marcante de la Hollywood.

Stranie imagine cinematografică vedem atunci când lacrimile curg din colţul ochilor, dar nu şiroaie cu suntem obişnuiţi să vedem, ci “bucată cu bucată”, lacrimi care plutesc în imponderabilitate şi apoi “cad”… în sus. La un moment dat o lacrimă pluteşte de-a lungul ecranului şi se “prelinge” de fapt pe retina noastră şi se apropie de noi făcându-se tot mai mare cu cât camera de luat vederi o scoate mai în prim plan. Straniu dar adevărat, în imponderabilitate ai posibilitatea să-ţi numeri lacrimile… strop cu strop.

 Un salt uriaş: Turismul spaţial.

Pe 20 iulie, Neil Armstrong şi Buzz Aldrin au devenit primii oameni care au păşit pe Lună.Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire– spunea la acel moment Armstrong. Astăzi, cea mai nouă modă în domeniul zborurilor cosmice este turismul spaţial. Pentru o sumă exorbitantă, orice om poate să privească Pământul din CosmosRuşii, având nevoie de fonduri au decis în anul 1990 să-i permită japonezului Toyohiro Akiyama să petreaca 8 zile în spaţiu contra sumei de 28 de milioane de dolari. Dennis Tito, un alt „turist spaţial”, este un om de afaceri american care a ajuns la Staţia Spaţială Internaţională în 28 aprilie 2001. A fost urmat de milionarul sud-african Mark Shuttleworth în 2002, apoi de Gregory Olsen, un om de stiinţă în anul 2005.

Dar la aceste mofturi s-a ajuns după ce zeci de pioneri ai spaţiului cosmic au făcut sacrificii imense pentru a se putea călători în siguranţă. Unii dintre ei au plătit cu viaţa. Pe data de 28 ianuarie 1986, naveta Challenger a explodat la doar 73 de secunde de la lansare, din explozie rezultând decesul celor şapte membri ai echipajului. Cu mare mândrie patriotică să amintim aici pe unul din temerarii spaţiului cosmic, nimeni altul decât compatriotul nostru Dumitru Prunariu, care pe 14 mai 1981 devine primul român în spaţiul cosmic, făcând cercetări despre câmpul magnetic al pământului pe naveta spaţială sovietică Soyuz 40.

Cosmos şi credinţă.

Filmul se construieşte discret pe mai multe planuri de semnificaţii şi simboluri, cu trimitere la problema unei singure limbi de comunicare pe Terra şi legat de asta  putem vedea la un moment dat pe dr. Ryan Stone (cosmonaut american) îmbrăcată într-un costum de cosmonaut rusesc, pilotând o navă chinezească comunicând prin staţie cu un eschimos din Groelanda. Fiecarte pe limba lui.

O casă de film Esperanto Film se regăseşte pe genericul de final. Nimic întâmplător. Tot aici apar pe faţă sau mai delicat anumite repere patristice şi chiar  profunde înţelesuri creştine. De remarcat este secvenţa care apare ca şi copertă a DVD-ului, în care Dr. Ryan se salvează pe nava spaţială rusească şi extenuată se aşează în starea de imponderabilitate în poziţia unui fetus  din burta unei mame, de fapt ea aflându-se în “burta” unei navete spaţiale.

sandra

Foarte interesant cum filmul „Gravity- Misiune în spaţiu” utilizează spațiul cosmic pentru a ajunge la adevăruri interioare. Îndrăzneaţă tema religioasă într-un film super tehnologizat, mai ales că în istoria recentă a cinematografiei americane nu prea ne întâlnim cu mărturisiri de credinţă, darămite mărturisiri de credinţă ortodoxă – nici nu se pune vorba. Finalul este cu happy- end pentru că personajul principal reuşeşte (după secvenţe dramatice) să aterizeze pe Pământ.

Dr. Ryan, singura supravieţuitoare de pe Staţia Spaţială (STS – 157),  prinde în mână ţărâna din care a fost făcută şi cu un glas stins spune şoptit un singur cuvânt: „Mulțumesc !”  Rugăciunea i-a fost ascultată! Filmul acesta l-am  descifrat ca o parabolă  a convertirii, de data asta nu pe drumul Damascului, ci orbitând în jurul  Pământului, în spațiu. Desigur că producția lasă uşa deschisă la multe interpretări, care probabil este unul dintre motivele pentru care a avut un aşa mare impact la publicul de gen, la cel indiferent religios şi chiar la publicul ateu. Cosmos şi Credinţă sunt două ingrediente perfecte pentru a atrage în sălile de cinema un public „cosmopolit” mai mult sau mai puţin avizat. Celălalt motiv ar putea, sau chiar este faptul că filmul poate fi vizionat în „luxurianta”  tehnolgie 3-D.

Filmul acesta zice-se că are câteva asemănări cu „Odiseea Spaţială 2001”  a celebrului regizor american Stanley Kubrick şi probabil nu este o coincidență faptul că cele două personaje principale au nume care încep cu iniţialele S. (Stone) și K. (Kowalski) , inițialele lui Kubrick. Simple speculaţii comerciale, zic eu.

Cetățeanul universal Prunariu

Unul din cele mai emoționante momente de la TIFF.15 a fost prilejuit de întâlnirea cu Dumitru Prunariu. Primul cosmonaut român sărbătorea în luna TIFF-ului 35 de ani de la zborul său în spațiu.

002_Prunariu_Office_12July2004Am mers la discuția moderată de Mihnea Măruță la TIFF Lounge cu o senzație incertă, pentru că alături de gimnasta Nadia, cosmonautul Dumitru Prunariu fusese unul din idolii copilăriei mele (aveam timbre cu el) și nu voiam să alterez această percepție. Știam prea puține despre activitatea sa post-revoluționară, de ambasador al României în Federația Rusă, din care fusese chemat de Băsescu după un an.

După cum mi-am dat seama ulterior transcriind dialogul, emoția întâlnirii cu Dumitru Prunariu n-a venit din celebrarea vreunei măreții a zborului în cosmos, ori din cuvinte bine alese, cât din încărcătura pe care simpla sa prezență umană a reușit s-o adauge momentului. Spre deosebire de următorii invitați de la TIFF Lounge, care și-au pregătit diverse armuri pentru întâlnirea cu publicul (și care le-au fost de folos), secretarul și apoi președintele Agenției Spațiale Române – pentru a a cărei înființare a pledat din 1990 – a venit la întâlnirea cu publicul clujean complet dezarmat, vorbind cu o simplitate și sinceritate absolut covârșitoare.

Nici urmă de „dinozaur comunist” în comportamentul brașoveanului numit „erou al R.S.R.” pe timpul copilăriei noastre. Dimpotrivă, Dumitru Prunariu a lăsat impresia unui cetățean universal (nu întâmplător, domnia sa este și Cetățean de Onoare al câtorva orașe și municipii cum sunt Cluj sau Mediaș). În continuarea prezentării acestei întâlniri cinefile de luna trecută, am să intercalez transcrierea cu câteva din filmele SF pe care le-a comentat la TIFF, sub titlul Dumitru Prunariu recomandă: pentru primul episod, voi relua Interstellar, urmat de Gravity.

Our Brand is Crisis (2015) – politica in America de Sud

Ţin minte că acest film a intrat în cinematografe cândva anul trecut (în afară de România) şi apare pe DVD în mod oficial pe meleagurile noastre. Ce mi-a atras atenţia este actriţa Sandra Bullock care a intrat într-un con de umbră de la câştigarea Oscarului pentru rolul din The Blind Side (2009), o altă licărire fiind ieşitul în spaţiu cu ocazia producţiei Gravity (2013)…toate acestea si din cauza faptului că a apărut tot mai puţin pe marele ecran.

OUR BRAND IS CRISIS

Our Brand is Crisis este ultimul film în care a apărut, aici abordează un rol într-o comedie inspiraţională. Pentru că suntem într-un an electoral (la fel şi americanii) e un bun mod să observi maşinaţiunile din spatele unei campanii electorale. Se pune un mare accent pe cei care coordonează aceste campanii de imagine a candidaţiilor şi cum arată o confruntare electorală amuzantă în lumea sud-americană. Strategia câştigătoare nu are reguli scrise, se stabileste într-un ritm decis de candidaţii care luptă pe orice cale pentru a câştiga.

O comedie care te bine-dispune, reuşind în acelaşi timp să dăzvăluie câte ceva din spatele cortinei electorale. În același timp cred că e un răspuns deloc impresionant la ultimele filme sud-americane cu tentă politică, ce au făcut înconjurul lumii. Ca exemplu vă dau pe regizorul chilian Larrain care s-a afirmat rapid ca mare cronicar al provocărilor mai întunecate ale țării sale. De la amintirile ale dictaturii lui Pinochet în trilogia lui fascinantă de drame – „Tony Manero”, „Post Mortem” și nominalizatul la Oscar „Nu” – la „The Club” din acest an, despre preoți căzuţi în disgraţie.