Arhive pe etichete: filmul românesc contemporan

Cum să (nu) faci un film

Din lipsă de fonduri, sau din lipsă de experiență, se pare că noi, românii, nu prea suntem buni la filmele de gen, adică: SF, fantasy, acțiune sau horror. Abia relativ recent a fost abordată zona mistery-thriller rural prin Câini, în regia lui Bogdan Mirică.

Fondurile contează: filmele se fac în primul rând cu BANI și cu ACTORI, apoi cu REGIZORI și SCENARIȘTI. Doar că neavând bani nu poți plăti actorii cum se cuvine, iar mai nou, regizorii sunt și scenariști. Hai să revedem reproșurile (chiar formale) aduse filmelor românești:

– primul este legat de sunet; toată lumea îl ridică și este unanim acceptat: sunetul din filmul românesc este prost de slab (sic!). Nu că n-am avea scule sau ingineri de sunet, poate că avem probleme la post-procesare, dar mai este un aspect ignorat de aproape toată lumea: nu (mai) avem actori de cinema. În condițiile în care se fac 15 filme pe an, din ce să trăiască și ei? Așa că regizorii lucrează cu materialul pe care-l au la dispoziție și recrutează dintre actorii de teatru. Care au dicție de teatru, nu de film.

– al doilea ține de mizerabilism; mergem la cinema îmbrăcați de stradă, și vrem să vedem povești frumoase, ori cel puțin frumos ambalate. Ne-am săturat să vedem cum actorii își mănâncă supa în maieu, ori în cămașa de lucru, după ce și-au pus haina pe cuier. Însă acest reproș ascunde și câtăva (nu multă) ipocrizie: uităm că oamenii sunt, totuși, oameni, și dincolo de hainele de duminică. Și refuzăm să ne punem întrebări ce țin de condiția noastră umană. Mergem la film să ne relaxăm și atât – să ne facem, ieftin, terapia la mall.

– prea ne-am concentrat exclusiv pe filmele de festival. Filmele de festival nu au priză la public. Iar majoritatea filmelor noastre „de cinema” sunt scurtmetraje care au fost lungite pentru a putea intra în cinematografe; și au fost lungite în graba, așa că tot la buget ne întoarcem, ca nu sunt bani sa turnam un film în 2-3 luni. La noi, dacă filmările durează 20 de zile e mult.

– al patrulea și nu neapărat cel din urmă reproș ține, dincolo de castingul slab – nu e de ajuns să ai un actor / doi buni, dacă personajele secundare strică tot – de lipsa atât a povestitorilor, a celor capabili să scrie în timp util (nu la 25 de ani după) scenarii care să surprindă realități, cât și a scriitorilor (specializați) de dialoguri. În absența povestașului, riscăm să ne-ntoarcem la filmul ideologic, cu mesaj politic (politically correct) care ne asigură (doar) premii la festivaluri. A quoi bon? Iar dialogurile par de cele mai multe ori puse acolo cu mâna. Dacă mai și sună prost, vezi sunetul (sic!), s-a dus totul. De la țăranii din filmele comuniste care debitau replici într-o română perfect literară nu s-a schimbat mare lucru.

 

Anunțuri

De ce nu le mai plac românilor filmele

Dan Alexe a deschis într-o postare pe wall-ul său tema filmului românesc (cu ideea pervertirii publicului de ideologia artificială a pieței și a spectacolului de divertisment), ocazie cu care am spicuit dintre comentarii:

Nu vezi o urma de speranță în filmele românești. Așa că românii dau dovada de normalitate în chestia asta și nu își doresc sa vadă 7 filme despre relația amoroasa dintre doi frați și prin ce stări trec părinții lor care sunt bolnavi în faza terminala și unul din ei e surd și sunt urmăriți de cămătarii de la Provident și de fisc…

În urma cu 30 – 40 de ani, într-o urbe mijlocie în care românul își petrecea timpul liber pe stadion, după ce înfuleca mici cu bere în parcul central (și asta pe fond muzical folcloric Sofia Vicoveanca), mai existau o mână de cinefili fanatici care umpleau sălile de cinema! Cultura cinematografică a românului de atunci (și vai! hai sa o numim „Epoca de aur”), nu are egal! Spun asta pentru că și după un sfert de secol trăit în Franța, temelia clădită de profesorii și colegii mei de cinema de atunci e singura pe care o am sub picioare! Nu e vorba de o neiubire a noului val românesc de cinema (Cristi Puiu, Porumboiu, Mungiu). E vorba de a face eroarea de a reduce filmul românesc la acești 3 regizori, ca și cum nu ar mai exista generația care a terminat Institutul după 1982, 1983… Laurențiu Damian, Șerban Marinescu, Nae Caranfil, există în România! Cred ca ROMÂNII AU O CULTURA CINEMATOGRAFICA SOLIDĂ, în pofida timpurilor politice care îi târăsc din mocirla comunista în mocirla europeană! Francezii nu au absolut nici o pasiune pentru noul val cinematografic francez și când încerci a le vorbi de cinema, îți spun: „je m’en fiche”! (A nu se confunda Parisul, La Tour Eiffel, Louvre, Les Invalides… cu Franța!).

Gata citatul, discutabil. Dar ca o confirmare, reacția colegei mele de bancă din liceu (acum în USA) apropos de Sophia LorenHaha, citesc la tine de Sophia Loren la Cluj și râd… Nimeni aici nu a auzit de dânsa, hence faptul ca faima a fost cam tare redusa la Europa; de ce știu asta?

Când îmi închiriez schiuri (uneori, o da, vreau să testez echipamentul nou), întotdeauna am un sticker mare mare cu nume, asa se face aici; și mereu scriu: ba brigitte bardot, sophia loren, federico fellini, mastroianni, chiar și alain delon – nici o data, nimeni n-a remarcat ceva, deși am făcut conversatie relativ la schiuri cu lumea în ski lift: ce model, din ce an, dacă îmi plac, etc… Niciodată vreo remarcă relativ la nume. Ușor trist.