Arhive pe etichete: Festivalul de la Veneția

Totul sau nimic (1992)

Ce iese dacă îl pui pe Al Pacino (Roma) în aceeași încăpere cu Ed Harris, Alan Arkin și Jack Lemmon, ca și colegi la agenţia imobiliară Premier Properties, condusă de Kevin Spacey (John)?

– Conduci biroul ăsta ca o grămadă de rahat, Jonn! sună acuza lui Dave (Ed Harris) în debutul filmului adaptat după piesa de teatru Glengarry Glen Ross.

Toți par nemulțumiți de șef, dar miza filmului este concursul de vânzări prin care Blake (Alec Baldwin) vine să resusciteze vânzările agenției, care duce lipsă de leaduri. Fiecare agent are personalitatea și propriul discurs, ce le lipsesc sunt însă clienții realmente interesați de investiții. Iar unii dintre aceștia, cum sunt James (jucat de Jonathan Price) se răzgândesc, în vreme ce altora pur și simplu le place să discute cu agenții, fără a putea să și onoreze contractele de vânzări.

Indiferent de problemele agenților, zarurile au fost aruncate: ce se întâmplă pe parcursul acestor două zile este decisiv pentru cei care își câștigă traiul în agenția new-yorkeză. James Foley reușește să prindă pe peliculă, în acest interval, câteva introspecții în spațiul personal al acestor indivizi care-și câștigă existența bazându-se pe inteligența emoțională. Iar tensiunile interioare, alianțele, ca și antipatiile care ies la iveală – după cum veți vedea, toate depășesc cu mult miza jocului.

Chiar dacă nu se întâmplă prea multe, protagoniștii au câteva monologuri și se confrunta în destule dispute 1 la 1 care țin în picioare povestea. Ca dovadă, David Mamet, autorul adaptării cinematografice, luase deja premiul Pulitzer pentru piesa originală în 1984, Al Pacino este nominalizat la premiile Oscar și la Globurile de Aur pentru rolul său, în vreme ce Jack Lemmon este premiat chiar la Festivalul de la Veneția, unde s-a lansat filmul.

Reclame

Be Sure to Share (2009)

Ce mă enervezi că poți să vezi „Francofonia” lui Sokurov…!! Printre altele, ma rog… îmi spunea Răzvan văzând recomandările de ieri. Fără îndoială, un film sofisticat – cel mai bun film european la Festivalul de la Veneția. Dar cum în viață nu reușim să facem întotdeauna cele mai bune alegeri (nici să urmăm sfaturile pe care le dăm altora), ci pe cele mai facile, am ajuns la Cercul Militar – fiindcă ploua, așteptam un telefon și credeam că-i mai simplu să ies din sală de la Sion Sono decât de la Sokurov.

Ei bine, m-am cam înșelat – asta și pentru că Timp pentru noi a fost primul film din Retrospectiva Sion Sono de la TIFF pentru care am găsit timp. Să te aștepți la post-modernism japonez (anime cu sânge), să iei chiar cireșe din Piață să-l faci mai digerabil… toate ca să dai peste o imagine curată (experiență pe care vizionarea teaserului de mai jos pe ecran mic nu o poate reproduce) și acompaniament de chitară (muzică de Tomohide Harada). De parcă putea fi putea altul finalul acestei pățanii ploioase…

Cum a fost posibilă intercalarea acestui film de excepție în filmografia regizorului devenit celebru încă din debutul Trilogiei urii, respectiv cu Love Exposure (2008)? Așa cum a explicat chiar el în sesiunea Q&A de la final, fereastra Chanto Tsutaeru apare în filmografia sa în urma unei experiențe personale: s-a întâmplat ca moartea tatălui său să survină într-o perioadă când erau certați și acest film a fost felul în care a încercat să spună ceea ce era important, de fapt, de spus, în acest dialog.

O experiență personală sublimată artistic, desigur, după cum a ținut să precizeze: tatăl său nu a fost antrenor de sport și în general, nu a folosit elemente autobiografice în film. Totuși, nimic nu este așa simplu la acest regizor (precum pare) iar membrii familiei Kita par să joace împreună – cel puțin după citirea distribuției. Ce surprinde Sion Sono în acest film – un fin detaliu al temei sale majore: relațiile de familie din societatea japoneză – ține de specificul relațiilor tată/ fiu (fapt sesizat pentru că tocmai în următorul film am dat peste o focalizare pe relația tată-fiică/fiice): dependența emoțională a fiului față de tată, mascată într-o aparentă răceală și chiar adversitate (ușor de recunoscut conflictul oedipian), relevată doar prin senzația fiului că niciodată nu se va ridica la înălțimea așteptărilor tatălui său.

De remarcat, de asemenea, stilul narativ, cu revenirile de excepție (nu prin simple flash-back-uri), respectiv reluarea aceleiași scene la momente temporale diferite: văzute din perspectiva altui membru ai familiei, ele dau spectatorului senzația (re)cunoașterii circumstanțelor psihologice și-l fac să empatizeze – dacă nu cu personajele, cu situația.