Arhive pe etichete: Emma Thompson

Carrington (1985)

În paralel cu creșterea interesului pentru memorialistică, biopicul tinde să înlocuiască filmul epic în preferințele spectatorului contemporan. Dacă ultimul gen prezintă drama umană la scară mare, oferindu-ne ocazia unui spectacol de zile mari (coloană sonoră grandioasă și o distribuție formată din vedete), biopicul ne oferă imaginea vieții personale a unor artiști – cum este cazul Dorei Carrington.

Oricum ar fi, odată ce ne instalăm în fața ecranului, fie că privim cum ni se derulează prin fața ochilor o perioadă istorică, ori viața unei singure personalități, IQ-ul nostru crește cu 25%. Chiar dacă opera lor artistică nu (mai) prezintă un interes comparabil cu cel al celebrităților de moment, biografiile (redescoperite) ale artiștilor clasici sunt puse în valoare tocmai de artele contemporane – cum este și filmul, care produce și el celebrități pe bandă.

Cu un scenariu adaptat pe baza biografiei criticului și scriitorului Lytton Strachey, scrisă de Michael Holroyd (cunoscut și pentru biografia scriitorului Hugh Kingsmill Lunn), regizorul Christopher Hampton, el însuși un scenarist interesat de biografiile altor personalități ale lumii literare și artistice (Total eclipse, Metoda periculoasă) ori adaptări ale unor romane celebre (The Quiet American, Cheri, Atonement) oferă o lectură în oglindă a vieții lui Strachey, din perspectiva partenerei sale.

Carrington

Dora Carrington a lăsat schițe și portrete ale scriitorului care nu-și ascundea homosexualitatea pe care l-a întâlnit prin intermediul grupului de la Bloomsburry, o zonă a vechiului burg Camden, frecventată de un grup de literați de la începutul secolului XX, identificați după această locație. Deși nu frecventa grupul (din care mai făceau parte Virginia Woolf, John Maynard Keynes și E. M. Forster), Carrington a fost asociată cu acesta datorită atitudinii sale boeme și a legăturii cu Strachey, pe care l-a cunoscut acolo în 1916.

Interpretată de actrița Emma Thompson, căreia îi reușesc mai multe portrete remarcabile în această biografie-oglindă (care se dezvăluie prin scrisori și întâmplări comune, mai degrabă decât prin viața de cuplu), Carrington oferă o viziune clasic-feminină asupra a ceea ce în acele vremuri era considerată anormalitate și nu se putea afișa decât într-un cerc restrâns. Lytton Strachey (pentru a cărui interpretare Jonathan Pryce a luat un premiu la Cannes) este prezentat într-o notă de căldură și acceptare tipic feminină, chiar și atunci când declară corpul femeii „ușor jignitori” sau chiar „plin de reproș”, ori că „oamenii îndrăgostiți nu ar trebui să trăiască împreună”.

carrington2

În ciuda faptului că apelează des la viori în sprijinul dramaturgiei, filmul are valoare (mai degrabă de documentar) iar meritele sale artistice stau în cele câteva dialoguri remarcabile reușite de personaje, pe care într-un final, reușește să le contureze.

.

Reclame

Burnt (2015) – un american la Londra, via Paris

Screen-Shot-2015-09-28-at-9.51.07-AM

Recomandarea mea de azi, despre un Super-chef autocondamnat la penitență cu scoici în Louisiana, pentru că ar fi distrus restaurantul mentorului său Jean-Luc, prin Paris. Adam Jones junge la Londra și vrea trei stele Michelin. Acesta e back-story-ul filmului, care merită văzut, în ciuda notei mici de pe Imdb, pentru avalanșa de staruri și trimiteri cinefile.

burnt01.jpg

Fac un mic spoiler, pentru exemplificarea ultimei afirmații:

– Ca să obții o stea, trebuie să fii…. ca Luke Skywalker. Pentru două, oricine ar fi fost Alec Guiness, trebuie să fii ca el. Dar pentru trei, oh, ar trebui să fii Yoda! explică David, agățat de Adam (Bradley Cooper) într-un fast-food.

– Ai văzut filmul Cei șapte samurai? își întreabă el psiho-terapeuta (Emma Thompson).

– Așa vreau să fie și chef-ii mei!

Plus câteva ziceri din fundal: Eram un chef bun. Câteodată chiar eram așa de bun precum mă credeam. Cel puțin așa mi s-a spus 🙂

Bon appétit!

Saving Mr. Banks

Spre deosebire de acest an, nominalizările la Oscar n-au fost întotdeauna cele mai potrivite. În 2014, Meryl Streep recunoștea într-un interviu:

Greu de vorbi despre el fără a face câteva spoilere. Dar filmul este atât de puternic încât le suportă; totul începe de la o promisiune a lui Walt Disney (interpretat de Tom Hanks) făcută fiicelor sale:

– Când Diane avea vreo 7 ani, treceam pe lângă camera ei; îi citea lui Sharon și amândouă se stricau de râs!

Le-am întrebat:

– Ce-i așa de amuzant?

– Tatiiii, Mary Poppins!

La 20 de ani de la promisiunea făcută Dianei, Walt Disney încă nu reușește s-o înduplece pe autoare să-i cedeze drepurile de ecranizare. Pentru că tipicara englezoaică P.J.Travis are, ca toți cetățenii britanici, un ușor dispreț față de superficialitatea americană. Într-un rol episodic apare și Collin Farrel, adus de flashback-urile autoarei, în timpul călătoriei pe care este nevoită s-o facă în USA. Ea-și amintește de poveștile și sfaturile tatălui:

– Noi doi împărtășim un suflet celtic…

– Lumea asta e doar o iluzie, Ginty fetițo!

– Câtă vreme împărtășim ideea asta, nu ne poate nimeni atinge.

– Dar banii, banii, banii… o să te muște de fund

Dialogurile foarte bine închegate în toate scenele filmului ne poartă prin cotloanele poveștii prezente și prin amintirile Pamelei Travis, aproape fără să ne dăm seama. Cum nu mai reușește să scrie nimic după succesul cu Mary Poppins, banii ajung s-o muște până la urmă de fund, așa cum o avertizase tatăl său. Se lasă convinsă cu greu să accepte contractul cu studiourile Disney, pe care (pune o condiție obligatorie) îl va superviza.

Urmează (în fiecare dimineață) savuroase dialoguri cu șoferul american, interpretat de Paul Giamatti, gen:

– Bună dimineața, doamnă! Este un soare minunat, nu-i așa?

– Hmmm… N-o s-o nimerim cum trebuie, așa-i? Nu trebuie neaparat să fie soare. Ploaia aduce viață!

– Și soarele la fel, zâmbește șoferul

– Taci din gură! i-o închide d-na Travis, trăgând geamul despărțitor

Atitudinea țâfnoasă continuă la prezentarea echipei, pe care o contestă din start:

– Cu siguranță, acesta nu e un film muzical…

Înainte să-l întâlnească pe șef, scenaristul o sfătuiește, inutil:

– Nu suportă să i se spună Mr. Disney. Cu toții ne tutuim aici…

Încăpățânata britanică refuză să-și scoată bățul din fund, dar echipa studioului în frunte cu Disney se înarmase cu multă răbdare:

– Walt, va trebui să-mi spui Walt. Disney era bătrânul!

Apoi își recunoaște poziția și-i cere ajutorul în dezamorsarea situației:

– Sunteți în impasul pe care vi l-ați creat! refuză aceasta să cedeze

– Le-am promis fetelor, Pam, ăsta e adevărul.

– Miss Travis. Nu ne tutuim!

– Filmul ăsta n-o să-i facă doar pe copii fericiți, ci și pe adulți…

– Nu intenționezi să-l faci muzical!

– De ce nu?

– D-le Disney, Mary nu cântă, cântatul e frivol. Nu e necesar pentru o guvernantă. N-o vreau transformată într-un desen trăznit de-al dvs!

Convingerea ei se face pe drum, căci filmul se desfășoară pe trei planuri:

– Nimeni nu merge pe jos, se miră P.J. Travis în mașină

– O plimbare tihnită e un dar! E frumos să te plimbi, nu? o îmbunează șoferul.

– Dacă-ți place așa ceva… recunoaște autoarea cu jumătate de gură.

– Mie, da! îi răspunde netulburat șoferul, iar amintirile tatălui ei revin

În studio luptele continuă, cu scurte perioade de acalmie datorate intervențiilor politicoase ale d-lui Disney, care încearcă să se apropie de autoare. Și astfel, cu ajutorul acestui conflict declarat din start și susținut excelent de Emma Thompson, într-un rol care merita un premiu Oscar, suntem conduși în laboratoarele Disney, participând direct la fiecare etapă de elaborare a filmului Saving Mr. Banks – în căutarea poveștii. Un artificiu pe care altfel, cu greu ne-am fi lăsat convinși să-l facem, și probabil că am fi protestat la fel de acid ca și PJ Travis, dacă nu am fi fost implicați.

Pentru că acesta este secretul, ne învață filmul: implicarea. Odată ce participăm la ceva, nu mai putem ignora prezența noastră acolo, chiar dacă nu suntem întru totul convinși de ceea ce facem. Încetul cu încetul, implicarea ne va dezvălui alte și alte fațete ale activității pe care poate că o dezavuam dinafară. Iar când ajungi să cunoști un lucru cu greu te mai poți abține să nu-l iubești.