Arhive pe etichete: Eddie Redmayne

Jupiter Ascending

Ultimul film al surorilor Wachowski, care au conceput Matrix (1999) și Atlasul norilor (2012), s-a „bucurat” de multiple nominalizări la Zmeura de aur 2016. Eddie Redmayne, care a și câștigat premiul pentru cel mai prost rol secundar, s-a procopsit cu el într-o companie selectă: Mila Kunis, Channing Tatum, Sean Bean. Filmul merită văzut tocmai pentru prestațiile lor comic-pretențioase, efectele vizuale și replicile gen:

– Ăsta e capitalismul: rahatul se duce în jos și profitul, în sus 🙂

 

Reclame

Carol (2015) sau paranteza unei regăsiri

Trebuie să vezi Carol ca să-nțelegi de ce spun haterii Danezei că Eddie face un rol prost. Să recunoaștem că Redmayne n-a făcut decât să aplice o rețetă de succes, contribuind la un film frumos, bine decorat, și chiar bine jucat – în lumitele propuse de scenariu (adică prea puțin) – dar fals. Poate că falsitatea asta n-ar fi ieșit în evidență în lipsa lui Carol, care ridică ștacheta filmelor cu lesbiene

Beneficiind, e drept, de suportul a două actrițe grozave, regizorul Tod Haynes lansează un film care concurează pentru Palme d’Or la Cannes și face apoi înconjurul lumii: la Globuri, BAFTA și în final, cu nu mai puțin de 6 nominalizări (rol principal și secundar, cinematografie, muzică, scenariu adaptat și costume) la premiile Oscar. Chiar dacă nu ia nici un premiu notabil, fiind după părerea mea, un film greu de încadrat în gen, la fel ca și romanul Patriciei Highsmith (The Price of Salt), după care a fost adaptat scenariul, Carol are atât meritul de a închide câteva răni, cât și acela de a deschide câteva subiecte sensibile.

În primul fază, aduce un omagiu autoarei, nevoită să publice primul roman lesbian cu happy-end sub pseudonimul Claire Morgan. Apoi, sub pretextul distanței de peste o jumătate de secol, își permite să blameze (fără să insiste prea mult) societatea americană tradițională. Deși aici se situează intriga filmului, totuși nici familia, nici societatea nu constituie subiectul său principal. Viața ca o călătorie este o temă recurentă pentru mulți autori, însă dragostea ca un drum dificil spre celălalt – începând cu excursia de Crăciun stricată, dar neîntreruptă de melodramă – pare tema predilectă a cineastului Tod Haynes.

Ca și în Far from Heaven, el forțează notele, reușind să scoată maximum din materialul pe care îl are la dispoziție (decoruri, muzică, personaje). Dacă producția sa de acum un deceniu (unde a scris și scenariul) reușea o pastișă a melodramelor pentru femei, aici regizează cu o notă autoironic-masculină, nu atât personajele feminine foarte bine conturate încă din scenariu, Carol Airs (Blanchet) și Therese Belivet (Rooney Mara) – care par să-și joace rolul de la sine, prin calitățile actoricești (de clasă) de care dispun.

Interesant este (de aici constatarea mea cu auto-ironia masculină) aportul personajelor secundare, atât în dezvoltarea conflictului, cât și în nuanțarea lui. Iar ca să ducem comparația cu Daneza la extrem, filmul lui Tod Haynes oferă soluții mult mai subtile de acceptare a excepțiilor sexuale decât respingerea (nu sunt eu, spune Daneza), mergând până la indentificarea cu celălalt/cealaltă (vreau să fiu tu, vreau să te vreau eu pe tine). Și totul pornește de la o anume inabilitate masculină, de la încercarea de forța lucrurile, mai ales acolo unde nu se poate forța nimic – când este vorba de atracție.

Poate nu e lipsit de importanță faptul că singurul personaj masculin interesant din film este fotograful din gașca prietenului Theresei, care-și recunoaște cinefilia: mă uit a șasea oară la acest film, și încerc să fac diferența între personaje și replicile lor, spune el cu umor. Apoi tot el încearcă s-o sărute, contribuind astfel la primul refuz al tinerei care, până atunci, nu spusese NU nimănui. La fel ca și Carol, supusă soțului melodramatic și familiei lui bogate.

Atenție, adevăratul spoiler abia acum urmează 🙂

Nu mă fotografia, sunt un monstru! îi spune experimentata doamnă Airs tinerei evident atrase de ea. Faptul că  reușește (până la urmă) să o recâștige speculează atât slăbiciunea feminină de a iubi surprizele, de a-și extrage atracția tocmai de acolo de unde nu pare evidentă, cât și insensibilitatea masculină de a nu sesiza subtilitățile genului (încă, în concepția majoritară) opus. Continuarea aici.

The Danish Girl

Simpaticul englez Eddie Redmayne se întoarce pe lista nominalizaților la premiul Oscar pentru cel mai bun actor cu rolul Einar, un bărbat nesigur pe sexualitatea sa. Deși pare a folosi aceeași rețetă cu rolul Stephen Hawking (cea câștigătoare), acesta este însă unul mai greu, sau poate ușor doar de căzut în ridicol.

Pornind de la un caz real, al artistului Einar Wegener, primul bărbat care a încercat sa devină femeie, Daneza nu apelează la mitul primar al androginului, ci încearcă să pătrundă în intimitatea cuplului; în personalitatea lui, dacă vrem. Se spune (o fac cei cu pretenții de psihologi) că o relație dă naștere unei a treia personalități – care are chiar și un nume: personalitatea de cuplu. Iar în acest cuplu particular de artiști, o Alicia Vikander mai plinuță și mai colorată la față (aproape bolnăvicioasă), interpretează nu suficient de convingător (aceasta poate fi o impresie subiectivă, dat fiind că am văzut-o în prea multe filme în ultima perioadă) rolul Gerdei Gotlieb, o pictoriță în căutarea propriului drum spre succesul de care soțul său se bucura deja, în Danemarca secolului trecut.

Regizorul Tom Hooper (The King’s Speech, Les Miserables) reușește să prezinte în tonuri tulburi atât specificul danez (folosind filtre albastre pentru peisaje) cât și scenele din interior (extraordinară preluarea de către cameră a privirii lui Einar când o admiră pe Ulla, în primele minute ale filmului).

Dincolo de corectitudinea politică pe care o avansează mai mult sau mai puțin subtil (cum zic cei deranjați de faptul că în rol a fost distribuit un cis- și nu un transgender), The Danish Girl se vrea un film cu dublu mesaj, unul provocator (cum că avem prejudecăți și chiar ne temem de ceea ne este străin) și în completare, de respect și acceptare a sexualității celuilalt (ideea că avem o relație viscerală pentru că nu înțelegem).

Chiar dacă nu va lua Oscaruri pentru rolurile protagoniștilor (cea mai reușită interpretare din film fiind Ulla lui Amber Heard), filmul merită un premiu pentru celelalte două categorii la care este nominalizat: decoruri și costume. Aceasta pentru că încearcă (și pe alocuri reușește, chiar dacă nu acolo unde și-a propus) să prezinte în culori frumoase o realitate tristă, a unor operații nereușite și a unui (trans)gen marginalizat – sau cel puțin așa era acum un secol, în ziua de azi fiind subiectul discriminării pozitive.

Cei doi actori principali figurează însă (cu ceva mai multe șanse) pe lista nominalizaților la premiile britanice BAFTA, iar Daneza concurează, alături de Homarul în sos grecesc, la premiul pentru cel mai bun film britanic.

Nominalizații Academiei Americane de Film

În așteptarea listei de joi cu filmele nominalizate la Oscar, s-au dus intense lupte de culise, studiourile reacționând la semnalele transmise de Globuri prin scoaterea la înaintare a întregului arsenal mediatic disponibil. S-au investit sume imense, până pe ultima sută de metri, atât în publicitatea radio-TV, cât și pe prânzuri, dineuri şi serate asezonate cu proiecții și întâlniri cu staruri şi regizori de film.

Producătorii au folosit din plin și perioada sensibilă emoțional a Sărbătorilor de iarnă pentru a-şi promova producţiile ceva mai slab cotate în cursa pentru Oscar, încercând să intre atât în atenția publicului cât și în aceea a membrilor Academiei. Paramount i-a atașat filmului The Big Short (care se va lansa în cinematografele noastre pe 29 ianuarie) eticheta de „comedie financiară”. Istoria celor ce au prevăzut criza economică din 2007 (dar ale căror avertismente au fost ignorate de finanțiști), îi are în distribuţie pe Christian Bale, Brad Pitt şi Steve Carell.

Dacă la Globuri această (auto)etichetare nu i-a folosit, The Martian furându-i rețeta și premiile, The Big Short a intrat pe lista lărgită a celor 8 nominalizate pentru cel mai bun film la Oscaruri, în competiție cu același Marțian dar într-o companie și mai selectă: Bridge of Spies,  Brooklin, Mad Max: Fury RoadThe Revenant, Room și Spotlight.

Lăsând la o parte calitățile artistice, să remarcăm lungimea în creștere a filmului de lung metraj, care a sărit peste media a 5 role duble de film de 35mm (112 minute, adică sub 2 ore = 3km de peliculă), singurul nominalizat care o respectă fiind Brooklin, cu 1 oră și 52 minute

Room – 1 oră și 58 de minute

Mad Max: Fury Road – 2 ore

Spotlight – 2 ore și 8 minute

The Big Short – 2 ore și 10 minute

Bridge of Spies – 2 ore și 21 minute

The Martian – 2 ore 24 minute

The Revenant – 2 ore și 36 de minute

Pentru al doilea premiu ca importanță, cel mai bun actor în rol principal, au intrat în competiție Matt Damon – care și-a atins nivelul maxim la Globuri cu The Martian, Bryan Cranston – care joacă în biopicul unui scenarist hăituit în perioada McChartyistă în Trumbo, și Eddie Redmayne – care importă rețeta auctorială din The Theory of Everything în The Danish Girl, etichetat încă de la anunţarea producţiei drept „momeală pentru Oscaruri”.

Aceștia sunt outsiderii, lupta la vârf ducându-se între Leo DiCaprio (sunt curios ce zic după acest rol cinefilii și mai ales cinefilele care nu-l pot suferi – eu încă nu l-am văzut), pentru rolul făcut în The Revenant – care a confirmat la Globuri, luând toate cele trei premii importante și Michael Fassbender – al cărui rol din Steve Jobs (un film cu slab succes de casă, în ciuda cronicilor favorabile) ar putea completa lista premiilor câștigate pe merit la Globurile de Aur, de către Kate Winslet (cu șanse și la Oscar pentru cel mai bun rol secundar feminin) și scenaristul Aaron Sorkin (care aici nu mai apare pe lista nominalizaților – probabil fiindcă are deja o statuetă). Dați câte una, zic și eu, să ajungă la toți 🙂

 

 

Subtila diferență între unicitate și singularitate

benedictDe ce am văzut întâi The Imitation Game și abia apoi The Theory of Everything? Pentru că Benedict Cumberbatch.

Spre deosebire de optzeciștii lui CTP, pentru cei din generația mea computerul nu mai e o minune a tehnicii sau vreun mister. El există ca atare – înlocuit eventual de laptopul cu care unii dintre noi avem chiar o relație, în detrimentul relațiilor interumane. Iar asta ne duce la întrebarea fundamentală, care în anii 80 era doar o întrebare, fără a părea amenințătoare: ce se va întâmpla când puterea noastră de analiză (~ de calcul) va fi depășită? Futurologii numesc acel moment din care evoluția noastră cu ajutorul mașinilor va fi dificil de previzionat, singularitate tehnologică. Acolo se îndreaptă drumul deschis de Alan Turing, un personaj pe care filmul premiat ieri dimineață la Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat, ni-l propune, ca actor în propriul său test.

De ce să vedem întâi The Imitation Game? Pentru că în timp ce lui Stephen Hawking i-am citit cel puțin o carte (Universul într-o coajă de nucă), despre Alan Turing mai știm prea puțin (dosarul din timpul războiului a fost ținut 50 de ani secret). Și pentru că Benedict Cumberbatch, excentrica figură din serialul Hawking (2004) introduce un personaj unic, în vreme ce Eddie Redmayne, deși a luat un Oscar pentru dificilul său rol, nu a fost nici măcar singular. Se cunoaște apetența juraților de la Oscar (mai ales că, după primul tur al nominalizărilor, doar actorii sunt cei care votează actori) pentru rolurile care presupun transformări fizice spectaculoase, oarecum în detrimentul celor de compoziție – la care, bref, se pricepe deja toată lumea. Enjoy this game!