Arhive pe etichete: Dumitru Prunariu

Dumitru Prunariu recomandă Gravity și Interstellar

Am publicat după TIFF 2016 o parte din interviul moderat de Mihnea Măruță la TIFF Lounge cu Dumitru Prunariu. Cei doi sunt cunoștințe mai vechi, un interviu din 2010 puteți găsi pe blogul lui Mihnea. Printre altele, s-a vorbit și despre filme (dacă tot suntem la un festival de film, a insistat moderatorul) la un moment dat.

Întrebat despre ultimele filme SF, primul (și ultimul, îndrăznesc să spun) cosmonaut român a remarcat Interstellar pentru noțiunile de astrofizică vehiculate (despre găurile negre) și Gravity pentru acuratețea reproducerii senzației trăite de cosmonaut în naveta spațială (rusească, în cazul lui Prunariu). A fost momentul în care m-am decis să văd Gravity (chit că nu sunt mare fan Bullock) și după vizionare, mă pregăteam să scriu o cronică – nu foarte entuziastă, dar o cronică – ceea ce înseamnă că filmul lăsase câteva urme.

O coincidență face ca tocmai în acel moment să primesc de la un colaborator mai vechi al blogului CeFilmeVad o cronică la… Gravity, mult mai minuțioasă decât ce intenționam eu să scriu. O interpretare în cheie creștină a SF-ului regizat de Alfonso Cuarópe care, din respect pentru Matei Schinteie, am așezat-o în pagină cu intenția să public cele două cronici în paralel – interpretarea sa creștină și cea puțin mai laică, a mea. Din lipsă de timp nu mi-am dus ideea până la capăt, așa că schițez câteva note pentru acea cronică viitoare:

SF-ul este un supragen, unul din cele mai complexe genuri filmice care reușeste să câteva genuri principale plus, ca o casă cu multe geamuri, câteva subgenuri. Eu văd în el două genuri principale, după cum realizatorul pune accentul pe prima sau pe cea de a doua literă. Există science SF-uri, despre lumi viitoare, dintr-o perspectivă (voit) științifică, și fantasy SF-uri, în care fundalul poate fi populat de roboți sau mașini zburătoare, dar cam atât – restul poveștii neavând nimic de-a face cu viitorul.

Cei mai mulți scenariști abordează genul ca un mariaj între epicul modern și filmul de acțiune (Star Wars sau Total Recall) dar SF-ul poate fi folosit și ca pretext pentru a scoate la iveală conflictele interioare (Tarkovsky de exemplu, în Solaris), acest aspect făcând din SF un supragen. Tot în cadrul science SF-ului aș încadra și subgenul distopicului, care este un film politic, încercând să răspundă la întrebarea: cum va fi organizată lumea în viitor?

Despre icoanele plutind în spațiu pe care le remarca Matei Schinteie în cronica sa, trebuie să recunosc că a trebuit să revăd Gravity ca să le observ (altfel decât ca element de decor) și pot să confirm că avea dreptate: da, ele sunt acolo. La bordul navetei sovietice, putem vedea o icoană of St. Hristophor (patronul călătoriilor) purtând pe umeri un copil (sau găsindu-l pe Hristos), icoană care este de altfel și una din cheile filmului. În stația spațială chinezească dr. Ryan (Bullock) vede un bodhisattva – simbolul buddhist al bucuriei și mulțumirii de sine, ca și al norocului și abundenței – așa că ia naveta stației și se întoarce pe Pământ, exagerându-și norocul (urcă în ea din mers, întrecându-l chiar pe Tom Cruise care, la bătrânețe, urcă pe avioane din mers).

Dar un simbol cultural purta și naveta americană, pe lângă fondul sonor – country music – remarcat de Matei Schinteie: jucăria Marvin the Martian privind printr-un telescop, asta pentru a întregi legăturile spirituale între credință, Dumnezeu, și povestea din Gravity. Ca și în viață, aceste obiecte care ne însoțesc funcționează pe două nivele: cel material și cel simbolic (mulți au icoane și semne în/pe mașină), iar autorul le folosește cu același scop, adunându-le în planurile multiple din GravityFinalul filmului, exceptând scena amintită cu urcarea în navetă din mers a fost, în rest, realist – chiar înălțător: amețești dacă e să pici într-o prăpastie, darămite să pici din cer. Faină și revenirea lui Kowalsky, chiar dacă a fost doar un vis – o proiecție însă a unui personaj excelent, care l-a urcat pe Clooney în topul preferințelor personale.

Anunțuri

Cetățeanul universal Prunariu

Unul din cele mai emoționante momente de la TIFF.15 a fost prilejuit de întâlnirea cu Dumitru Prunariu. Primul cosmonaut român sărbătorea în luna TIFF-ului 35 de ani de la zborul său în spațiu.

002_Prunariu_Office_12July2004Am mers la discuția moderată de Mihnea Măruță la TIFF Lounge cu o senzație incertă, pentru că alături de gimnasta Nadia, cosmonautul Dumitru Prunariu fusese unul din idolii copilăriei mele (aveam timbre cu el) și nu voiam să alterez această percepție. Știam prea puține despre activitatea sa post-revoluționară, de ambasador al României în Federația Rusă, din care fusese chemat de Băsescu după un an.

După cum mi-am dat seama ulterior transcriind dialogul, emoția întâlnirii cu Dumitru Prunariu n-a venit din celebrarea vreunei măreții a zborului în cosmos, ori din cuvinte bine alese, cât din încărcătura pe care simpla sa prezență umană a reușit s-o adauge momentului. Spre deosebire de următorii invitați de la TIFF Lounge, care și-au pregătit diverse armuri pentru întâlnirea cu publicul (și care le-au fost de folos), secretarul și apoi președintele Agenției Spațiale Române – pentru a a cărei înființare a pledat din 1990 – a venit la întâlnirea cu publicul clujean complet dezarmat, vorbind cu o simplitate și sinceritate absolut covârșitoare.

Nici urmă de „dinozaur comunist” în comportamentul brașoveanului numit „erou al R.S.R.” pe timpul copilăriei noastre. Dimpotrivă, Dumitru Prunariu a lăsat impresia unui cetățean universal (nu întâmplător, domnia sa este și Cetățean de Onoare al câtorva orașe și municipii cum sunt Cluj sau Mediaș). În continuarea prezentării acestei întâlniri cinefile de luna trecută, am să intercalez transcrierea cu câteva din filmele SF pe care le-a comentat la TIFF, sub titlul Dumitru Prunariu recomandă: pentru primul episod, voi relua Interstellar, urmat de Gravity.