Arhive pe etichete: Doru Pop

De ce atâta supă în filmul românesc?

Încercând să aflu la un moment dat ce nu-i (mai) place publicului când vine vorba de filmul românesc, am dat printre altele, și de subiectul supă.

În NCR (fostul Nou Cinema Românesc), mâncarea apare cu o funcție socială, care se substituie celei filmice (temporale) ori celei senzoriale. Arta culinară constă în refolosirea (cu gust) a unor materiale comestibile, însă funcția sa senzorială a fost ignorată în filmul românesc. James R. Keller, în Food, Film and Culture, MacFarland, Jefferson (2006), vede o relație între regizorul de film și un bucătar-șef: în folosirea culorilor, în practica națională a mâncatului și prin caracteristici sociale colective. După părerea lui, filmul nu reușește să redea gustul.

În istoria filmului, mâncarea a fost folosită întâi cu funcție temporală. Actorii se pun la masă, apoi, după câteva replici, se ridică: știm că a trecut o oră, fără să vedem toate felurile de mâncare ori să ni se arate cum mănâncă ei supa. Există și o funcție contextuală, de localizare a întâmplărilor într-un spațiu istoric, geografic sau temporal. Despre asta pare a fi vorba în filmul românesc, despre specificul local – noi gătim mult și mâncăm supe/ciorbe, alții gătesc mai rapid.

Tot prin intermediul mâncării apare umorul absurd în care oamenii se bat cu mâncare sau comedia neagră, în care mănâncă între ei: Peter Greenaway, Bucătarul, hoțul, soția hoțului și amantul ei (1989). Filmul lui Marco Ferreri: Marea crapelniță (1973) pare mai degrabă unul pornografic, decât despre arta culinară, însă asocierea dintre mâncare și sex este una senzorială. Aici mâncatul nu poate fi interpretat ca având funcție socială decât dacă interpretăm acea masă ca propriul parastas pregătit de protagoniști – ori masa nu este cea de după moarte, ci una înainte de ea, cu intenția de a o provoca.

Mai multe pe această temă în studiul publicat de Doru Pop în Ekphrasis: What’s Eating the Romanian New Wave?

Reclame

Din presa cinefilă – mai 2016

Pentru că ar fi cazul să mai aruncăm câte o privire și pe ce publică alții, înainte să ne lansăm propriul proiect publicistic, încep azi o rubrică pentru care rog cititorii să-mi semnaleze publicațiile on-line sau tipărite pe care le consideră relevante sau în care apar rubrici cinefile interesante. În primele articole am să fac probabil o retrospectivă lunară, urmând să intru treptat în actualitate – până să mă apropii de o rubrică săptămânală:

  • revista „Steaua” editată de Uniunea scriitorilor din Cluj, publică în preajma TIFF-ului dezbaterea: Filmul românesc, încotro?, o temă fertilă sub care publică opinii conferențiarul universitar dr. Doru Pop (membru UCIN), sub titlul Eșecul celui de-al doilea val, criticul Angelo Mitchievici, cu întrebarea NCR – va urma? urmați (sic!) de Radu Toderici cu Indie și Ion Indolean – în ediția tipărită.
  • ziarulMetropolis.ro, reprezentat la TIFF-ul clujean de Ionuț Mareș, care a reușit un interviu cu Sharunas Bartas, publică informații despre retrospectiva TIFF București, unde puteți vedea o selecție a unora din cele mai importante filme ale acestei ediții.
  • pe Agenda LiterNet apare în lunile martie-aprilie+mai o interesantă serie despre Discordia (filmul lui Ion Indolean premiat pentru debut în secțiunea Zilele Filmului Românesc de la TIFF), scene dintr-o producție, jurnal publicat de tânărul regizor și critic de film împreună cu Mădălina Pojoga, din echipa filmului.
  • TIFF-ul clujean anunță record peste record, aici: peste 79.000 de spectatori plătitori; ediție la care au avut loc și două lansări de carte în colecția TIFF Cinefil, cronici de film publicate de Lucian Maier și Radu-Ilarion Munteanu
  • București NonStop, filmul lui Dan Chișu – câștigător al marelui premiu și Trofeu al UCIN; mai multe detalii aici.

Un om cu întrebări

Interviurile lui Cristi Puiu nu sunt niciodată simple declarații de presă, cum recunoștea mai adineauri, ci zgândăresc mereu orgolii, stârnind reacții  – pozitive sau nu – dar nu trec niciodată neobservate. Așa cum spunea Doru Pop în vară la TIFF lounge, să vorbești după Cristi Puiu e ca și când o trupă românească ar cânta după Iron Maiden. Nici Andrei Gorzo nu este o voce de ignorat: cineva care l-a cunoscut din liceu îmi povestea că atunci când vorbea el, tăceau toți. Poate că „aroganța” sa, dată de competența într-un domeniu în care alții încă mai bâjbâie, este similară cu cea a lui Puiu, iar cei doi seamănă mult aici, chiar dacă această afirmație nu i-ar plăcea nici unuia dintre ei 🙂

Oricum, pe ambii trebuie să-i recunoaștem ca deschizători de drumuri, chiar dacă Puiu este un om cu întrebări, un „împiedecat” simpatic – iar Gorzo, un tip care nu se teme să devină antipatic datorită spiritului critic exacerbat. S-a comentat despre Puiu că este un închipuit. Îmi place să cred că toți artiștii sunt închipuiți, altfel nu cred că ar putea uimi lumea. Oameni cu munți de întrebări, artiștii nu-i urcă pe răspunsuri definitive, care să rezolve tema care îi preocupă, într-un fel sau altul (și nici criticii, odată cu spectatorii, nu mai înghit filme teziste ori moralizatoare) ci mai degrabă deschid subiecte abisale, împingând temele care îi obsedează în cu totul alte direcții decât ne-am imaginat noi, ceilalți, ce umblăm pe cărări bătătorite.

Din păcate, în critica românească de film dialogurile sunt rare și duc la formarea de bisericuțe, totul rezumându-se la șușe amicale ori mici bârfe. Cu atât mai mare este meritul regizorului Lucian Georgescu (care și-a asumat trecerea de la statutul de creativ în publicitate la creator și susținător al filmului românesc), de a iniția platforma CinePub și dialogul cu Puiu care a marcat cei 15 ani de realism. Un eveniment care merita toată atenția criticii de film.

Saul fia – filmul și autorii săi

Am început în cronica de întâmpinare scrisă la ore târzii o comparație (puțin forțată) între regizorii Nemes László și Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română). Puțin forțată, dar și incompletă afirmația cum că și Saul fia este tot un film de autor, asemeni lui Eu când vreau să fluier, fluier. Să-ncerc să dezvolt și să corectez. Spuneam că, dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Spuneam „ne-filmabilul” în nota cărții Iuliei Popovici, Sfârșitul regiei, pe care o citesc acum (și despre care veți puteți afla mai multe pe Biblioteca de filme – pe măsură ce o parcurg). Andreeaa Vălean intrase ca autor de teatru pe scena autohtonă la începutul anilor 2000 odată cu grupul dramAcum, alături de regizorii Radu Apostol, Alexandru Berceanu și Gianina Cărbunariu. Teatrul independent, inspirat oarecum de autorul de film din cinematografia franceză, este (citez cu evidențieri din volumul amintit): „fie unul de text (de poveste, nu de actor), fie de grup, fie de autor, suportul dramaturgic fiind de multe ori un text original […] context în care se și dezvoltă figura creatorului de teatru”. Acestea fiind spuse, cred că am explicat termenul ne-filmabil, care evidenția originalitatea textului de pornire, de așa natură încât se pretează la o dramatizare făcută de chiar autorul său. Așa se explică, parțial, partea ratată de Florin Șerban în Eu când vreau să fluier, fluier. Scenariul, care se preta la o adaptare împreună, eventual, cu autoarea, nu cu Mitulescu (ajungând astfel nefilmabil, adică inegal ca nivel dramatic), dar probabil că aici ar fi intervenit un conflict de viziuni regizorale.

De ne-filmatul subiect al lui Nemes László reușește să depășească acest obiectiv ratat de cinematografia română, al filmului de autor. Deocamdată, Cristi Puiu rămâne singurul regizor capabil să identifice și să exploreze un subiect major, mai departe decât s-a mai făcut, fără a fi un simplu epigon – ori un val purtător de idei mai mult sau mai puțin originale. Nu contest originalitatea lui Porumboiu, ori calitatea unora ca Munteanu sau Jude – în creștere – dar nici un alt regizor român nu se apropie (încă) de profilul autorului așa cum o face Puiu; de aici, probabil, comparația făcută de Doru Pop între cei doi regizori (Puiu și Nemes) – ambii sunt autori de film.